Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1932 (Anul 13, nr. 578-582)

1932-01-03 / nr. 578

AM X. SERIAI!-a.-Ne 5787 LET EXEMPLARUl IN ȚARA 14>LE| EXEMPLARUL !N STRĂINĂTATE FOND MODI­ I AL- V- BELDIMAN 1888-1007 FONDATORI«; CONST. MILUE 1997- 1030 Literar Duminica 3 Ianuarie 1932 și Artistic FONDAT IN 1893 Intre etern și efemer Sunt civilizații fundate pe simțul eternității și sunt altele care trăesc din hrana rapidă a prezentului și nu se nutresc decât din clipa trecătoare. Un iogi, un brah­man, un budist, stau cu ochii pironiți în extaz și nu percep dintele vremii. Un financiar american stă cu mâna pe telefon ca să nu scape momentul care poate trece ireparabil. Frica, groaza, specifică omului din sec. XX-lea e cea cauzată de vârtejul evenimentelor. Parcă am fi puși în fața unui șuvoi torențial care cară cu el, obiecte ce nu se pot fixa. Din cea ce ne înconjoară nu putem opri ni­mic, măcar o clipă. Evenimentele trec pe lângă noi, ca copacii în fața ferestrelor trenului în viteză. Invenții celebre trăesc două decenii, capodopere artistice, cel mult trei. Sistemele filozofice nici nu se înregistrează măcar după moartea autorului. Ceia ce se îngroapă e mai mult decât ceiace trăește. Cimitirele, hecatombele se întind mereu, ne înăbușă. In curând vor năvăli peste păm­­ântul ogoarelor. Melodii, doctrine, invenții, mașini, abia apărute sunt duse la groapă precum cadavrele în­grămădite într’un car în timpul epidemiilor de ciumă. Astfel André Gide are dreptate să scrie: „Ceiace va caracteriza epoca noastră va fi risipa. Nu admir atât consumația sa înfricoșătoare de sisteme, de morale, de principii, de poetici; ceiace admit e că toate ace­stea sunt așa de rău consumate, că se svârt la gunoae oasele după ce s’a ros puțin carnea. Orice culegător de gunoae ar putea trece drept inventator“. Nu mai vorbim de America unde totul se schimbă și se transformă de la an la an. Dar chiar în Occidentul nostru, marile orașe din care absentăm măcar un an, ne dau melancolia de a le găsi schimbare. Când am plecat anul trecut, aici era o frizerie; azi e un restau­rant. Cutare cartier a fost dărâmat și în locul lui s’a deschis un bulevard. La Londra, Regent­ street a fost dărâmată complect și reconstruită din nou, cu case noi, toate la fel,­ într’un singur an. Nimic definitiv, nimic odihnitor. Că în Filozofie și în Critică literară gusturile variază vertiginos, nimic extraordinar. Dar înseși științele pozitive încearcă re­voluții la fiecare doi-trei ani. In Medicină, se recoman­dă azi exact contrariul a ceia ce se recomanda ieri. Sunt azi indicate compresele fierbinți? Mâine vor fi cele reci. Am învățat, că însăși Matematica, această Matematică euclidiană pe care o utilizăm e numai una din o mie posibile. A apărut azi un nou aparat perfec­ționat de radio. Nu-l cumpărați, fiindcă până săptă­mâna viitoare va apare un altul și mai perfecționat. Lucrurile trăesc azi exact atât cât acei fluturi efemeri care se nasc dimineața, fecundează peste zi și mor seara. Ce credință se poate înfiripa în acest haos amețitor, unde totul se naște ca să moară imediat? S’a observat că nevoia religioasă e o nevoe de permanență a valo­rilor. O credință în eternitatea câtorva aspecte pe care le iubim. Ceva care se păstrează și scapă timpului. Dacă această definiție a spiritului religios e adevărată, atunci timpul nostru e complect ateu. Nu păstrăm ni­mic, nu considerăm nimic. Nimic nu se bucură multă vreme de admirația, de stima, de respectul nostru. Dar, după cum a observat Goethe, morală, ca și religie fără respect, fără venerație, nu e cu putință. Semne clare par a arăta însă, că toate acestea au început să îngrozească pe contemporanii noștri. Am început să resimțim nevoia de permanență. Prima manifestație în vederea stabilizării timpului a venit din reacțiunea contra relativismului și a istoris­mului. Istoria, ca disciplină, e atacată azi, mai mult chiar decât era pe timpul lui Nietzsche. Mentalitatea istorică e o formă a relativismului. Ea a apărut, în formă clară, la începutul secolului trecut ca o prote­stare contra dogmatismului religios. Ca și evoluționis­­mul, ca și relativismul psihologic, etic ori sociologic, și din aceiași familie intelectuală, istorismul a însemnat o descentralizare, o eliberare a gândirii. Dar abuzurile și orgiile sale au fost teribile. Explicația istorică a fă­râmițat, a localizat, a efemerizat totul. A năruit cre­dințe în permanență. Din acest abuz, se simte azi ne­voia de disciplină, de siguranță, de pârghii, de puncte de reazăm. Domnește astfel o „angoisse“ care nu se liniștește de­cât prin conduite antiistorice. Dorința de transcendent s’a coborât din nou printre noi. Au apă­rut atunci din nou filozofii antirelativiste, care, ca pe timpul lui Platon, nu mai observă aspectele trecătoare din lucruri, ci „esențele”, „ideile” eterne. Succesul lui Husserl și al Fenomenologiei sale în Germania, se explică mai ales prin această stare de spirit. Relativismul psihologic e denunțat ca o triviali­zare a gândirii, ca o scoborîre de demnitate. La fel evo­­luționismul și istorismul care, prin faptul că înșiră momente succesive, unul după altul, nu explică nimic. La antipatia contra istoriei se mai adaugă încă o nouă contribuție : e aceia a moderniștilor, disprețuitori de tradiție care voesc să modifice lucrurile radical, într’o noapte. Sunt progresiștii naivi care urăsc trecutul și cred, necondiționat, numai în viitor. Merită istoria, expresie a efemerului, critica aspră a partizanilor eternității? Dacă ne gândim bine, istoria nu combate totdea­una ideia de permanență. De multe ori ea arată cicluri care se repetă în viața omenirii, adică fixează puncte, care exclud noutatea și ineditul. Repetiția e însă, va recunoaște oricine, constanță. Și mai e ceva. Prelungind, fie și cu imaginația, cli­pa, dincolo de prezent, istoria prelungește timpul și prin aceasta se apropie mai mult de eternitate. Cel care cu­noaște istoria, trăește mai mult decât cel care n’o cu­noaște. Viața lui e amplificată cu tot ce s’a întâmplat în urmă. Istoria nu e totdeauna cel mai mare dușman al nemuriri. .. v MIHAI & Pentru A doua zi, la trei fix, precum se înțelesese la des­părțire cu fuga, Titu Herdelea sună la casa din strada Argintari. Era plin de încredere. Așteptă câteva minu­te cu răbdare, uitându-se mândru de sus spre stradă ca și când nu numai casa, dar toată lumea ar fi fost a lui. In crăpătura ușii apăru în sfârșit capul feciorului, boțit de somn și morocănos. Intre.— Domnul Iuga mă așteaptă! zise Titu gata să _ — N’a venit încă acasă___ răspunse feciorul mai politicos ca altădată, dar totuș cu supărare în glas pen­­tru că a fost sculat din somnișorul ce și-l îngăduia în toate după-amiezile de când boerii lipsesc din Bucu­rești. — Nu se poate­ protestă Titu, cu un ac în inimă. Mi-a dat întâlnire chiar domnul aseară, după cină, când veneam împreună spre casă... — Poate să vie mai târziu — mormăi feciorul, strângând din umeri, numai ca să zică și el ceva. — Bine, atunci voi trece mai târziu — spuse tână­rul Herdelea mai șovăitor, coborând încet pe treptele de marmoră roșii. — Prea bine, domnule­ încheie servitorul și închi­se ușa fără zgomot. Până în stradă Titu își redobândi încrederea. Cum a fost aseară la Enache, așa va fi și acuma. Pe-aici a­­șa-s oamenii, nu se țin de cuvânt, mai ales când dau întâlniri. De altfel nici nu i-a precizat. A spus: trei-pa­­tru... Până la patru se plimbă pe bulevard, liniștit, șue­­rând în surdină melodii someșene. Era îmbrăcat tot în costumul negru; socotise că se cuvine. Și la patru iar sună sub scoica uriașă și iar auzi că fuga n’a venit a­­casă, își pierdu cumpătul și plecă uitând să lase cel puțin vorbă când va mai întreba de Grigore. Din bule­vard se întoarse înapoi să repare greșala. Trecu în­­nainte și nu mai intră de rușinea servitorului. Destul a fost o lună batjocura servitorului tot interesându-se de Gogu Ionescu, n’ar mai avea puterea să reînceapă acelaș calvar pentru fuga, își va îndrepta nădejdile în altă parte și dacă, în patru-cinci săptămâni, nu reușe­ște nici­decum, mai bine își va strânge catrafușele și, chiar cu codița între picioare, va șterge­ o frumusel a­­casă, la Amaradia, unde va lepăda fumurile poeziei, se va apuca de vre-o slujbă modestă cu toată inima și va intra în rândul oamenilor. Dacă nu i-a fost scris și nu are noroc să-și valorifice talentul pe care cu siguran­ță îl are, se va resemna. Firește după ce va fi încercat tot ce omenește e posibil, ca să nu aibă mai târziu re­grete. Amărît, coborî pe bulevard să iasă în centru, să-și uite necazurile căscând gura la strălucirile străzilor. Dar gândurile negre îl înconjurau ca niște stoluri de­se încât nu putea vedea nimica, încerca să se mângâie zicându-și că e copilăros să ia în tragic un lucru fără importanță. Juga n’o fi putut veni sau o fi uitat, că și el trebue să aibă destule griji. Nu e cuminte să exage­reze și să piardă un sprijin sau chiar numai o perspec­tivă. Viața nu se cucerește de cei ce se dau înfrânți. Victoria e totdeauna a celor ce știu să rabde mai mult, să reziste și să nădăjduiască. Iacă, acuma, în loc să tăndălească plouat pe trotoare, dacă ar fi energic, s’ar duce la avocatul Bald­eanu să-i reamintească promi­siunea, cum a fost vorba, să-și mai încerce norocul. Te pomenești că de unde nu te aștepți sare iepurele... Re­cunoștea că așa ar fi toate, văzute dinafară, dar inima lui era atât de grea că nu se putea mângâia cu rațio­namente. Cum să bată la poarta lui Bald­eanu, când înguri fuga,, care l-a primit cu atâta bunăminiă g’g. oferit spontan să-1 ajute. Fa uitat îndată ce a întors spatele... Pașii îl duseră spre strada Buzești. Simțea nevoia vor­ ioși ca eu »eirov­­ iî, despre altceva, să-și­ risipească astfel amărăciunea. Știa că Gavrilaș trebue să fie aca­să, dar nu intră. Ii era frică să nu-l întrebe despre fuga. Proprietăreasa lui lipsea; în toate Sâmbetele după-amiază se ducea cu Jenică la sindrofii și joc de cărți pe la prietene de-ale ei. In odăița lui era frig și întunerec. Se făcuse ceasurile cinci, întâi să se pri­­menească, să nu-și strice degeaba hainele cele bune. I se părea ridicol că le-a mai îmbrăcat, își aminti că pingeaua de la gheata de purtare din dreapta s’a des­cusut puțin. Ia să treacă la cizmar cu ea înainte de-a se strica mai rău, când cine știe ce are să-l coste. Trecu, în capul gol, la cizmarul Mendelson, în fun­dul curții. Titu Herdelea îl cunoștea, ca dealtfel pe toți chiriașii ceilalți care, fiind toți săraci, alcătuiau un fel de familie mare, ce-i drept cam certăreață și zgomo­­toasă. Cizmarul ocupa două cămăruțe, amândouă spre curte. Una avea fereastră, celaltă ușa de intrare. Ate­lierul era în colț, după ușă. Aici ciocănea și cosea și mormăia toată ziua, ghemuit pe scăunelul rotund cu trei picioare, bătrânul Mendelson, certându-se cu mu­ierea sau dăscălindu-și ucenicul când nu avea alături vre­un mușteriu care să aștepte să-i isprăvească ceva și cu care să tăifășuiască. Deși împlinise cincizeci de ani, nici un fir alb nu i se ivise încă în părul negru stufos, veșnic încâlcit ca și barba. Se fălea că a învă­țat meseria la Rapaport și râvnea din tot sufletul să-i efe­rVIU REBREANU T­riste ta Amurgul ne ’ncarcă De colb și ’noptare. Iar frunzele cearcă Zădarnic să sboare. Cuprinsul își schimbă Culoarea în tâlc, Când vremea se plimbă Cu-al norilor pâlc. Lin singurătatea Cu foșnet domol, Colindă cetatea De cer și nămol. Aruncă perdele De negre risipe, Cu hârburi de stele Și cioburi de clipe. Pe târguri și târle Ce rumegă anii, Pământul asvârle Cu visuri și cranii. In goana clipitei Ucise în lături, Simt capul iubitei Cu-al morții alături. GEORGE LESNEA spice odată o comandă de încălțăminte noui, dar era mulțumit și cu reparațiile, numai să fie de lucru me­reu. Titu îl găsi zorind la un toc de damă. — Numai două secunde să ai răbdare, domnule Her­delea — îi zise cizmarul fără să se oprească din bocă­nit. Las tot și te servesc pe d-ta, dar trebue să ispră­vesc pantoful d-nei Tănăsescu că se ‘‘•’dulce diseară la teatru și, uite, domnul Tănăsescu așteaptă... Poftim, stai jos o secundă!... Mișule, dă un scaun! Mișu era artilerist, feciorul lui Mendelson. Mai avea el și două fete, mai mari, dar măritate de câțiva ani, una la Iași, alta la Roman. Peste vre-o două săp­tămâni Mișu se libera din armată, unde de altfel, a dus-o destul de bine. Titu dădu mâna cu Mișu și cu Tănăsescu și apoi se așeză. In colțul cel mai întunecos mai văzu un mili­tar pe care însă nu-l cunoștea. După o mică pauză, refăcându-se parcă atmosfe­ra, Tănăsescu reluă firul convorbirii întrerupte, zicând cu glasu­ i bătrânesc potolit: —­ Dacă-i pe dreptate, domnule Mișu, apoi s’o în­cepem dela început, că așa se cuvine. Fă-i dreptate ță­ranului, nu zic, dar mai întâi nu lăsa de batjocură pe cei care au slujit Statul o viață întreagă și nu l-au fu­rat și nici învârteli n’au făcut și au rămas la bătrânețe ca vai de păcatele lor! Tănăsescu era pensionar de un an, avea nevastă cu douăzeci și cinci de ani mai tânără și ținea în gaz­dă un student. Urmă aproape amenințător: — Să nu mă silești d-ta pe mine, care ți-am mun­cit până m’ai stors ca pe o lămâe, să mă înjosesc la bătrânețe, că nici nu șade frumos și nici nu-i drept! In curte se șoptea că studentul ar fi băiat sărac și că ar sta de pomană la Tănăsescu, fiindcă d-na Tănă­sescu s’a obișnuit cu el. Mendelson, care e socialist, a fost de câteva ori arestat și bătut prin beciurile poliției, răspunde fără să ridice ochii dela lucru: — Dreptatea nu costă nimic și tocmai de aceea e așa de scumpă! Mișu însă strigă deodată cu imputare: — Domnule Tănăsescu, dacă d-ta te plângi, și cu drept cuvânt, și suferi de nedreptate, atunci gândește­­de ce trebue să fie la țară unde nu pătrunde nici o rază de soare! Pensionarul nu voia să vază decât nemulțumirile lui și regreta că a fost cinstit și n’a făcut avere în slujbă, ca alții, să nu-i mai pese azi de nimeni și de nimic în lume. Și o ținu așa până ce Mendelson îi dădu pantoful reparat gata și lustruit ca oglinda. — Cu moșul nu-i chip să discuți obiectiv că ei din pensie nu iese — observă Mișu ironic după plecarea lui Tănăsescu. Dealtfel funcționarii și pensionarii sunt stâlpii burgheziei noastre. Din nefericire. De aceia își închipuie că Statul numai de ei trebue să aibă gri­je și că lor li se cuvine tot... D-tale îți plac stările astea, domnule Herdelea? Titu, care ascultase tăcut, zise încet­. — Eu nu cunosc încă îndeajuns stările de-aici ca să le pot judeca, dar știu că nedreptatea stăpânește pretutindeni, subt diferite forme. La noi într’un fel, aici altfel... — Dar în alte părți oamenii se luptă contra ne­dreptății, țipă, se agită, pe când noi o privim ca o stare normală. Aici e buba! Titu, cu inima mereu rănită, murmură. — Uneori și lupta e zadarnică... — Uite, asta e mai rea decât toate, resemnarea asta, domnule! strigă iar Mișu, aprins. Credeam că d-voastră, cei de dincolo, sunteți mai dârzi, mai aprigi pentru triumful dreptății! _ Sunt momente totuș când ți se pare că drepta­tea, ca și adevărul, e o fantomă care se depărtează cu cât o îndrăgești mai mult! zise tânărul Hendelea, gân­­dindu-se la toate sbuciumările lui proprii. Lampa de petrol ce atârna din tavan deasupra mescioarei încărcată cu cuie de lemn și calapoade și scule împrăștia un rotogol de lumină galbenă, numai în colțul unde lucra bătrânul, lăsând restul odăiței în­tr’o obscuritate în care înșiși oamenii păreau siluete de umbre. Mișu, subțirel și slăbuț, era în picioare și gesticula mereu violent ca și când s’ar fi luptat cu în­­tunerecul. Titu mai stătuse de vorbă și cu tânărul și cu bătrânul Mendelson, îi socotea niște revoltați din pri­cina mizeriei și-i înțelegea, cu toate că el, fire potolită și discretă, nu-și cheltuia indignările în cuvinte, ci își tortura cu ele sufletul. Știa de la Gavrilaș că Mendel­son e deochiat la poliția de siguranță și nu mai voia să aibă cine știe ce încurcături făcând cor cu dânșii. Dealtfel odată a surprins un gest al bătrânului către Mișu, parcă i-ar fi spus să se ferească de el —probabil fiindcă lua masa la Gavrilaș, adică la un agent al po­liției— Mișule, astâmpără-te, că ești militar și ai să dai de dracul! făcu acuma cizmarul încercând să ascundă avertismentul într’un zâmbet puțin reușit. _ Da’ ce, pentru că-i militar nu mai am dreptul să-mi spun o părere cinstită? se supără Mișu. Lasă că peste zece zile am scăpat de armată, dar ce, am să mă jenez de dumnealui? Parcă dumnealui nu-i proletar ca și noi? _ Ba încă mai proletar, domnule Mendelson, fi­indcă numai Dumnezeu știe cum mă lupt să găsesc măcar o asigurare pentru ziua de mâine, cât de mo­destă! tresări Titu abia stăpânindu-și emoția, îmi pare rău, domnule Mendelson, că d-ta poți bănui... _ Ș’apoi ce vorbim adică, de ce să ne fie frică și să ne ferim? îl întrerupse Mișu ca să dreagă efectul vorbelor bătrânului. Poate cineva să afirme că noi trăim într-un regim de dreptate? îndrăznește cineva să afirme?... Va să zică... Se făcu o tăcere apăsătoare pe care tot Mișu o curmă, adăugând: (Continuare in pag. 11-a1

Next