Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1932 (Anul 13, nr. 583-586)
1932-02-07 / nr. 583
ANUL X. SERIA n - a. - Plc 503 7 lei exemplarul in țara 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE ILI iereators veselă — ——. I ■ [UNK] [UNK] I Ați observat ce puțin e cultivată la noi literatura veselă? Scritorii noștri nu știu să râdă. Sunt întotdeauna de o seriozitate cumplită. Sunt gravi și solemni chiar când își aleg subiecte capabile de a fi exploatate comic. Examinați o clipă literatura noastră din ultimii cincisprezece ani. Este înspăimântător de tristă. Pretutindeni numai subiecte tragice, situații penibile, eroi desechilibrați, meditații sumbre, atitudini desnădăjduite, desnodăminte catastrofale. Toți se iau parcă la întrecere să găsească sau să inventeze aspecte de viață cât mai sinistre. Se cheltuește de multe ori în această căutare multă ingeniozitate și mult talent. In schimb cea mai mare parte din scriitorii noștri uită că mai există nebume și situații comice, tipuri hilariante și prilejuri de făcut haz. Și, mai ales, uită că rolul literaturei e să și distreze, să procure câteva clipe de odihnă și de voie bună, nu numai să ofere experiențe psihologice inedite, să vulgarizeze teorii sociale sau filosofice și să extragă din viață, exclusiv, tot ce e amar, penibil și hidos. Domnul D. D. Patrașcanu oferă în opera d-sale de nuvelist mucalit o strălucită excepție la această stare de lucruri aproape generală. D-sa aparține, printr’o bună parte din opera d-sale, literaturii dinainte de război. înainte de război au apărut primele sale volume: „Schițe și amintiri“ și „Timotei mucenicul“, care sunt, credem, cele mai bune pe care le-a scris. Nu menționăm aceasta ca o simplă indicație cronologică. Există o deosebire intre ceea ce a scris d. Patrașcanu înainte de 1916 și volumul „Un prânz de gală“, apărut în anii din urmă, după 1920. Este o deosebire între felul cum râdea d. Patrașcanu în primele volume și felul cum râde în ultimul său volum. S’ar părea că în scrisul de după răsboi al d-lui Patrașcanu s’a strecurat ceva din spiritul de neliniște și de nemulțumire, ceva din râsul silit al humoriștilor români contemporani, oricare ar fi ei, dela revuiști până la... cine veți vrea (dacă cumva găsiți vre-un mare scriitor vesel printre semitorii noștri ,actuali). P. Patrașcanu, în primele sale volume, nu râdea silit. Râdea cu voe bună, spontan, fără amărăciune, fără sarcasm, bucuros de viața pe care o zeflemisea fără răutate și iubindu-și eroii pe care îi lua peste picior în glumă, cu prietenie și luând parte din tot sufletul la peripețiile lor. Era râsul omului dinainte de război, râsul și hazul și veselia unei epoci de liniște, de beatitudine, de belșug și de lipsă de griji; era râsul unei lumi mai fericite, fără îndoială, decât este lumea de astăzi. Dar nici chiar la epoca în care apăreau primele nuvele ale d-lui Patrașcanu literatura română nu era prea veselă.Ceea ce grozav ne-ar ispiti să generalizăm constatările făcute cu privire la epoca actuală, dar aceasta e o chestie care cere discuții mai lungi...) Dela Caragiale nici un scriitor nu se mai încumetase să râdă. D. Patrașcanu a apărut tocmai la timp. A dovedit că pot exista și în România mari scriitori veseli. Cam pe aceeaș vreme, dealtfel, din colaborarea lui Anghel și Iosif răsărea un volum delicios: „Caleidoscopul lui A. Mirea“. Dar erau versuri. Versurile nu pot niciodată să stârnească râsul abundent, continuu și nestingherit pe care îl stârnește proza veselă. Versul respinge prin natura lui expansiunea comică. Are în el ceva artificial, compus, premeditat, aranjat. Adevăratul humor cere în primul rând spontaneitate. Corsetul versului îl jenează și faldurile rimelor îl împiedică în mers. O comedie în versuri va fi întotdeauna inferioară ca humor unei comedii în proză. Dintre comediile lui Molière, cele care te fac să râzi mai cu poftă sunt cele scrise în proză. Spuneam că literatura noastră nu e veselă. S’ar putea crede că lipsa de humor corespunde unei imposibilități organice a temperamentului românesc. Nimic n’ar fi mai fals. Să nu uităm că am avut odinioară un mucalit de geniu, un scriitor plin de un haz original și adânc, un reprezentant strălucit al humorului național. L-am numit pe Creangă. Datorită lui Creangă putem vorbi de un humor specific românesc. Felul cum știe un popor să râdă este caracteristic pentru definiția lui morală. O geografie a humorului universal ar fi foarte interesantă. Ar da loc la o clasificare a popoarelor după calitatea humorului lor, după felul cum știu să râdă. .. Humorul românesc, așa cum apare în amintirile și poveștile lui Creangă, se deosebește fundamental de humorul altor popoare. Se deosebește mai ales de humorul englez, care consistă dintr’o discordanță între materialul comic și tonul cu care acest material este debitat. Narațiunea celor mai comice întâmplări se urmează pe tonul cel mai grav și mai serios. Humorul englez se potrivește admirabil pentru gluma sinistră și macabră. Creangă glumește altfel. E mai direct, — nu însă mai puțin fin. E mai vesel. Ii place să râdă singur când spune o glumă, când face o farsă. Mai puțin flegmatic, el e mai spontan și mai vioiu. Râsul lui este sănătos, puternic, planturos, asemănător câteodată cu râsul lui Rabelais, — dar fără sarcasmul satiric și crud al acestuia. Toți cei care au mers pe urmele lui Creangă — și nu sunt mulți — au isbutit să realizeze literatură veselă bună. D. Mihail Sadoveanu are multe pagini pline de haz. Ne aducem aminte, mai ales, de „Iapa lui Vodă“ d’" ..Hanu-Ancuței“, precum și de unele personagii din acelaș volum. Humorul lui Hogaș pornește din aceeaș sursa. Caragiale stă pe un plan cu totul difeit. El reprezintă humorul specific al orașului românesc, ceea ce este departe de a fi acelaș lucru cu humorul românesc pur și simplu. Caragiale a zeflemisit societatea orășenească, arătându-se în acelaș timp ca este un perfect reprezentant al acestei societăți și al spiritului ei. Acest lucru se vede foarte bine în schițele lui, în „Momente“. Caragiale trăise atât de intens mahalagismele și „miticismele“ eroilor lui încât ajunsese să le utilizeze ca procedee artistice personale. Caragiale nu are pentru modelele lui niciun fel de dragoste. Are, dimpotrivă, numai dispreț. Le apreciază însă ca material artistic. Il iubește pe mahalagiul bucureștean ca pe un minunat model, care îi prezază și îi dă prilej să-și întrebuințeze verva și spiritul de batjocură. In astfel de cazuri de multe ori autorul își însușește până într’atâta modelul încât acesta ajunge să-l domine, să exercite un fel de obsesie tiranică, este o osmoză misterioasă care se produce. In acest sens se poate spune despre Caragiale — ca și despre Courteline — că detesta dar și iubea în acelaș timp mahalaua pe care o zeflemisea Cu tot spiritul lui de sarcasm, de ironie și de ciudă. Caragiale aparține și el aceleași lumi tihnite și indolente dinainte de război. Tonul dominant al operei lui este zeflemeaua confortabilă și ironia anfișistă. D. I. A. Bassarabescu este, după Caragiale și alături de Patrașcanu, un alt reprezentant al humorului orășenesc român. D-sa, însă, spre deosebire de Caragiale, are un humor blând, fără amărăciune, o ironie atenuată de duioșie. Humorul d-sale, din acest punct de vedere, este mai apropiat de temperamentul autohton. * * * Dar să ne întoarcem — sau, mai bine zis, să ajungem din nou — la epoca de după răsboi. Humorul scriitorilor noștri care s’au manifestat în anii din urmă e destul de greu de prins într’o formulă generală. Putem, însă, constata de pe acum că humorul tip Creangă este pe cale să dispară. Cauzele? In primul loc, credem din pricină că literatura noastră de după război a devenit, cu mici excepții, o literatură de oraș, cu tipuri, situații, sentimente și glume de oraș. Humorul țărănesc, sfătos și patriarhal al lui Creangă nu mai are căutare. Scriitorii noștri din ultimul timp, orășeni și orășenizanți, utilizează cu plăcere formule de humor străin. Ii vedem întrebuințând (cu o abilitate și o adaptabilitate miraculoasă) humorul englez, „la blague“ pariziană, și toată formele de haz ale tuturor literaturilor. Rezultatul? E în orice caz ciudat și nou. Mărturisim că nu ne displace. Ne pare rău după faclalele patriarhale ale lui Creangă. Le vom gusta, știind că nu mai sunt actuale, cu o plăcere și mai mare. Asta nu ne poate opri, însă, de a urmări cu interes și curiozitate formele în care se va realiza literatura noastră veselă de acum înainte. Bineînțeles, presupunând că această literatură veselă se va hotărî, în sfârșit, să existe... AL. A. PHILIPPIDE #- * * Fuga Vin zorii către sat, sburdând ca mieii Pe dealul răsturnat de-acurmezișul. Și pomii, deșteptați, dau fuga ’n curte S’ascundă case albe cu frunzișul. Biserica și ’nalță gâtu ’n slavă Și cată, cu mândrie ’n depărtare, Căci numai ea, din tot cuibarul verde, S’a ’nzorzonat cu pene roși de soare. Pe uliți adâncite spre ponoare Răsbate viața ’n gesturi triumfale Și-o ciurdă de viței, cu coada steaguri. Alungă fumul negurii la vale. MIRCEA MARC Céline Emílián Basorelief Duminica 7 Februarie 1932 ——————mm in ^MW^mmiwwiinii i—wi i [UNK] [UNK] 1111mmerai* —... și Artistic FONDAT IN 1893 O crimă pasională din secolul al XVII lea Numărul crimelor pasionale din secolul al XVII-lea crescuse la o vreme așa de îngrijorător, încât Justiția luase măsuri severe spre a le reprima. Delictele erau în genere conjugale, iar mijlocul de răpunere al unuia din soți, otrava. Racine a crezut, către sfârșitul vieții sale, că dramele sale contribuiseră la depravarea sufletelor. De aceea cuprins de scrupule religioase, își renegă opera și se dedică actelor de pietate. Crima pe care o povestim aci — după desbaterile juridice— desvălue cu elocvență depravarea și cruzimea unor spirite din acea epocă. G. C. O femee frumoasă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea Marchiza de Ganges, fiică a unui burghez din Avignon, avea două însușiri remarcabile pentru o femee: era de o frumusețe rară și moștenia deja un unchiu al său, care o crescuse, o avere considerabilă. Nu e de mirare deci, că se căsători, la vârsta de 13 ani, în 1649, cu Marchizul de Castellano, care o introduse la Curte și-i dădu un nume. Ludovic al XIV, un adolescent pe atunci, îi lăudă frumusețea și chiar dansă de două ori cu ea, Mignard îi făcu portretul, iar Cristina, regina Suediei, declară că în nicio țară nu văzuse frumusețe comparabilă cu aceea a provensalei. Fericirea acestei străvechi Miss Provence nu dură mult, căci soțul său pieri într’un naufragiu, întoarsă la Avignon frumoasa și tânăra văduvă fu asediată de o mulțime de adoratori, până ce aprobarea ei căzu asupra tânărului Sieur de Lenrde, Marchiz de Ganges, Baron du Languedoc și Guvernator la Saint- André în Languedocul de jos. Nunta, celebrată, în 1658, unia două ființe distinse: un nobil de rasă și o femee, e drept cu doi ani mai în vârstă, dar foarte frumoasă și în așteptarea unei mari averi. După câțiva ani de căsnicie fericită, care adusese la lumina zilei doi copii, dragostea celor doi soți dădu semne de oboseală. Marchiza începu să frecventeze din nou societatea și să primească omagii. Marchizul, înghimpat de gelozie, se făcu din ce în ce mai bănuitor și mai sumbru și avu în câteva rânduri ieșiri de brutalitate. In aceste împrejurări se oproșiră în casa Marchizului doi frați ai acestuia, Abatele și Cavalerul de Ganges. Abatele era un om inteligent dar scelerat, lipsit de scrupule, plin de disimulație și de luxuri, rudă spirituală ntr’un fel cu vestitul abate Des Grieux al lui Prevost. Uneori frumusețea este o povară grea In curând, datorită puterii sale de sugestie, toată casa fu la ordinile sale. Desfrânatul Abate fu cuprins de o puternică — nu dragoste — ci concupiscență pentru frumoasa cumnată și concepu un plan rațional pentru realizarea scopurilor sale. La început mijloci împăcarea celor doi soți, pe de o parte pentru a îndepărta orice bănuială, pe de alta pentru a avea un titlu de recompensă. Prin aluzii delicate sau directe, prin insinuațiuni și amenințări. Abatele ispiti zadarnic sufletul Marchizei care rămânea într’o permanentă congelație. La o vânătoare, îndrăgostitul găsi pe marginea unei păduri, prilejul de a da o ofensivă viguroasă inexpugnabilei femei. Dar marchiza îl respinse cu asprime și-l răni cu declarația că, dacă cumva s’ar gândi să-și înșele soțul, nu el ar fi colaboratorul adulterului. Abatele se retrase înveninat dar hotărât să continue ostilitățile. In timpul acesta Cavalerul de Ganges, celălalt frate, adoră si el în ascuns j de cumnată sa. Mai blând din fire și mai timid, el nu îndrăzni să i se destăinue, beneficiind din pricina aceasta de mai multă încredere din partea Marchizei. Faptul nu scăpă neobservat de Abate, care iși puse în gând să utilizeze pe Cavaler în proectele sale. Cei doi frați încheiară între ei învoiala de a încerca toate mijloacele de a cuceri pe cumnată, spre folosul aceluia care va fi preferat. Cavalerul însă nu isbuti să obțină nimic, ba devenind și suspect, nu pe punctul de a renunța la orice întreprindere. Atunci Aliatele schimbând metoda ațâță pe Marchiz împotriva soției deșteptându-i vechi gelozii. Sceleratul îndrăzni să desvălue Marchizei că el era pricina maltratărilor ce urmaseră și să promită încetarea intrigelor cu prețul adulterului. La o recepție pe care o dădu peste câteva zile, frumoasa femee putu să constate efectul rezistenței sale. Crema oferită era otrăvită cu arsenic și numai faptul că laptele este antidotul acestui toxic, impiedică un accident serios. Peste puțin însă murind unchiul Marchizei, situația acesteia se schimbă într-un chip uimitor. Soțul, cei doi cumnați, toți în sfârșit, se purtau acum cu multă curtoazie și rezervă. Explicația acestei schimbări trebue s-o căutăm în moștenirea de 500.000 de livre pe care o căpătase Marchiza și de care putea să dispue după voe. Pe toamnă însă Marchizul hotărî să meargă să se stabilească pentru câtăva vreme la Ganges, orășel lângă Montpellier, unde avea un castel. Proectul întrista de moarte pe Marchiză, bănuind o cursă. Localitatea era aproape în mâinile soțului și cumnaților ei și orice încercare de fugă in caz de silnicie devenia imposibilă. Cu multă durere își făcu deci testamentul, lăsând legatură universală pe mama sa cu obligația de a testa apoi averea unuia din copiii ei. In acelaș timp spre a preîntâmpina o revenire forțată asupra testamentului, făcu declarație legală în fața Magistraților din Avignon că socotia orice testament ulterior acestuia lovit de nulitate. Purtarea celor doi frați în călătoria către Ganges fu așa de exemplară încât Doamna de Ganges începu să recapete încrederea în ei și să le-o păstreze și după reîntoarcerea soțului la Avignon. Abatele își exprimă pe departe și cu multă finețe nemulțumirea că Marchiza lăsase averea mamei sale și o statui, pentru fericirea căsniciei, și spre a evita fricțiunile să facă un alt testament în favoarea Marchizului de Ganges, fără să știe ceva de declarația autentică în fața Magistraților. Ca să îndepărteze bănuelile Doamna de Ganges făcu un al doilea testament a cărui valoare rămânea însă nulă. Crunta răzbunare a doi îndrăgostiți Crezând că are în mâni pe Marchiză. Abatele puse la cale răzbunarea. In ziua de 17 Mai 1667 numita D-nă voind să-și îngrijească sănătatea, comandă un medicament la un doctor din localitate. Spre mirarea ei, i se aduse o compoziție neagră și respingătoare, pe care se feri s’o înghită. Frații criminali, trimițând mereu după știri, rămaseră înciudați de lipsa de efect a doctoriei. In ziua aceea Marchiza găsi cu cale să stea în pat. Pentru ca să nu i se urască invită câteva femei și pe cumnați, la o gustare, în odaia sa. In vreme ce Marchiza era de o veselie exuberantă, cei doi cumnați își mușcau buzele de enervare. în sfârșit societatea se retrase condusă până la ușă de Abate, iar Cavalerul rămase o clipă singur cu cumnată-sa, abătut de moarte. întrebat de ce era așa trist Cavalerul nu fu în stare să scoată o vorbă. Răspunse în schimb Abatele. Cu un pistol în mână și cu un pahar într’alta el îndemnă pe Marchiză să bea un lichid negru, turbure și gros. Figura sa era îngrozitoare, trăsăturile feței îi tremurau, gura i se umezise de spume, iar părul îi sta în neorânduială pe cap. Cavalerul, trăgând și el spada, se îndreptă către nefericită: „Doamnă, strigă Abatele, — alegeți ca să mori, fierul, focul sau otrava”. La încercările de explicații ale victimei cei doi înaintară spre ea și îi puseră unul, pistolul în dreptul stomacului iar altul vârful săbiei pe gâtlej. Marchiza dădu pe gât otrava care picând îi arse sânul și buzele. Fiindcă drojdia rămăsese în fundul paharului, Cavalerul mestecând restul otrăvii îl întinse din nou cumnatei sale. Marchiza insă ținu otrava în gură fără s’o înghită și într’un țipăt de durere o aruncă pe ascuns sub velință: „Pentru numele lui Dumnezeu, — se rugă ea, — fiindcă mi-ați ucis trupul, salvați-mi sufletul: trimiteți-mi în grabă un confesor”. Criminalii ieșiră din odaie spre a chema pe preot — care le era dealtfel complice. Marchiza profitând de un moment de libertate, își puse în grabă o rochie pe dânsa și se repezi la o fereastră ce da în curtea interioară a castelului. Preotul care intra tocmai pe ușă încercă s-o împiedice, apucând-o de fustă, dar Marchiz a isbuti să ‘■ară jos de la o înălțime de 22 de picioare, abandonând o parte din rochie în mâinile netrebnicului confesor. Văzând că victima îi scapă preotul îi aruncă în cap — din fericire, fără dexteritate — un urcior plin cu apă. Scă — Ce-am făcut ca să mă ucideți ? (Continuare în pag II a)