Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1932 (Anul 13, nr. 587-590)

1932-03-06 / nr. 587

ft $f ANUL X.-SERIA II-a.-No 587 Adeverul ■numitrm J BL. V. BILDIMAN 1888-1897 FONDATORI: - COMST. MILLS 1097-1020 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ !4 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE LEI lin voinic . Băeții de la „numărul 8“ ies butuc pe poarta școlii, umplând strada cu sarmă ascuțită și cu explozii albe de proectile de omăt. Un moșneguț abia mai ’nalt ca ei s’a oprit lângă garu', să treacă năvala: — Ho, bătu-v’ar Sfântul, că parc’ați scăpat de la balamuc!... A început să ningă, rar și cuminte. Băeții se răped după fulgi cu gurile căscate, așa cum fac câinii, vara, când prind muște. Ușurate de grija unei zile, gențile saltă pe umeri sunând mărunțel și vesel din creioane și plumiere. Trec în sprintenă învălmășeală fesuri țuguiate de lână, căciulițe cu urechi și căciuli bătrâne în care proprietarul vremelnic intră până’n umeri. Mai tare decât toți sare și țipă stăpânul unei pălărioare de cioc și al unor pantofi de cucoană cu tocuri înalte. N’are geantă. Din buzunarele despicate ale paltonului, care pe vremea lui trebuie să fi fost surtuc, ies la iveală un colț zburlit de carte și marginea crestată a tăbliței fără ramă. Aninat c’o sfoară, buretele jumulit și negru sare slobod, ca o mică vietate speriată. Dintr’o ogradă a ieșit un domn cu gulerul paltonului ridicat. Își pune mănușile. Se vede că butonierele sunt prea mici, deoarece domnul se oprește, mormăie ceva și se încruntă, încrețindu-și simetric obrazul. In dreptul lui, școlarul cel cu pălărioară de cioc se oprește și el într’un picior, întinde brațul, cu un gest autoritar de comandant. Tovarășii se strâng grămadă în mijlocul drumului. Tac și așteaptă nerăbdători. Băiatul ocolește pe la spatele străinului. Și acolo, boțindu-și obrazul și închizând dintr’un ochiu, își duce mânile vinete cu spițele degetelor răsfirate în dreptul nasului cât un vârf de plasvar. Băeții râd pe înfundate: — A’ dracului Lupan!... Străinul s’a întors, scoțând din gulerul paltonului o bărbuță roșcată și deasă ca un penson. — Las’că pun eu mâna pe tine, haimana! Dar Lupan a trecut pieziș pe subt bastonul zăpezit în vânt și s’a amestecat în gloata primitoare a tovarășilor. Calcă acum mai îndesat, cum i-se șade unui om care-a făcut o ispravă vrednică de laudă. Nici nu se uită ’n urmă, unde străinul, oprit în loc, ocărăște încă. — Aista-i „domn“ la gimnaz, zice un tovarăș. E pe aritmetică. Și-i rău!... Bate de stânge. Un băețel prizărit și firav, căruia ochelarii mari și boneta încheiată subt bărbie îi fac un cap ciudat de scafandru, zice speriat: — Auzi, Lupan? Dacă te prindea? Lupan se uită la el peste umăr: — Pe mine să mă prindă, măi Bercovici?... Ceilalți râd. Bercovici își ridică ochelarii căzuți bătrânește pe nas, le potrivește cârligele după urechi și caută un răspuns. — Lasă, ai scăpat tu azi... Da’ dacă află de-acuma cine ești și merge la școală și face gălăgie?... — Eu nu mă tem zice scurt Lupan, căutând cu pumnii roșii locul unde ar trebui să fie buzunarele paltonului, dacă n’ar fi aproape de genunchi. Au trecut de colț. De-acolo, pe o ulicioară îngustă și strâmbă cu cărarea bătută numai de picioare omenești, Lupan ar trebui s’o ia spre casă. — Nu mergi cu mine la ghețuș, Lupan? Ghețușul e puțin mai la vale. Apa scăpată de la o cișmea s’a prins de-alungul trotuarului, albastră și netedă. Lupan își face socotelile. Se uită la pantofi și oftează. Dar Neagu i-a pus pe umăr o mănușă mititică de piele. — Haide, măi. Neagu e băiat de boer, are palton cu guler de blană și bottorași de lac. E premiantul întăi și ’n recreații se joacă numai cu Viorescu și cu Lascar. — Mergi ? — Dă-i pace, că-i bate mă-sa acasă, zice ascuțit și rău Viorescu. — Și-i ia pantofii! adaogă peltic Lascar — Li-e ciudă, gândește Lupan. Și drept răspuns, își trage pe-o sprinceană pălărioara de cioc, întinde în cruce brațele în mânecile prea lungi și prea largi care-l fac să semene cu o sperietoare de ciori, — și pocnind din degete, și sâsâind printre dinți își face vânt pe ghiață la vale, aruncând spre străduța lui săracă o imprecație scurtă și plină de amare înțelesuri: — Dacă-se dracului! In prag, o mâță de culoarea umbrei își desface trupul moale lângă picioarele băiatului. — Acu-i acu, măi Cotoi!... Ușa de la săliță e deschisă. Pe cea de la odaie Lupan o deschide cu umărul, ca de obiceiu. Plăcuța sfărmată sună trist în fundul buzunarului, înăuntru e întuneric. Numai în plită ard, cu fum în loc de flacără, niște găteje verzi. Parcă fierb, nu ard. Miroase ca totdeauna a săpun de rufe, a leșie iute și a mangal. Parcă nu-i nimeni în odaie. — Poate că nu-i acasă... s’o fi dus cu galeșii... Lupan răsuflă ușurat. Dar un glas rău, ca dat pe râzătoare, tresare din întuneric: — De unde ’mi vii la vremea asta, haimanaua dracului? Băiatul își pregătise răspunsul din vreme. Acum îl caută și nu-l mai găsește nicăeri, își pipăie haina la piept, ca și cum s’ar putea să fie rătăcit pe-acolo, pe undeva. S’a aprins un chibrit . Dacă aprinde lamba, s’a isprăvit cu mine! gândește băiatul. Subt bănuțul galben de lumină din sticla știrbă, tupft» diplușește întâi broboada haile* gy Msisă »§aur ascuțit, pereche cu al lui. Ar vrea să se uite în altă parte, să nu mai vadă ochii vineți și mici ca două alice de ghiață. Dar nu poate. Lovitura vine fără întârziere, exact acolo unde era așteptată: — Un’ți-i tăblița? — In... în buzunar, mămucă, răspunde băiatul. — In buzunar? Las’că văd eu ce-i în buzunar la tine, blăstămatule! Câte-ai spart de la începutul anului? Lupan caută să-și aducă aminte, trei sau patru? Nu mai știe. Dar mai bine să întreacă decât să n’ajungă. — Patru, zice el obidit. — Și gândești c’am să-ți mai cumpăr alta? Cu ce Dumnezeu să-ți cumpăr? Că eu muncesc de nu mai pot și tu ’mi umbli haimana pe la dracu ’n praznic și-mi vii acasă rupt și hărtănit de parcă te-a ’ntins toți cânii. Iar te-i bătut? — Nu m’am bătut, m’am dat pe ghiață, mărturissește băiatul într’un suflet, ca să scape odată cum o scăpa. — Cu Neagu... adaogă el cu ultimul rest de mândrie, ca o vagă circumstanță ușurătoare. Dar femeia nu pare deloc încântată de această cinste. Ochii iuți se coboară la picioarele băiatului. Poruncește scurt. — Scoate pantofii. Lupan se codește. Trage scăunelul lângă plită, scoate pantoful drept și-l întinde. Femeia se încalță, zvârlind din picioare spre băiat o pereche de galoși vechi. — De la patru de când te-aștept. Știi că trebue să duc rufele la cucoana judecătorului, că n’am un ban în casă... Da’ ce-ți pasă? Eu muncesc și dumnealui se dă cu boerii pe ghiață, — cu încălțările mele! Las’că ți-o fac eu! Am să te trimet la școală în galeși, — desculțam să te trimet, răul răilor! Să te saturi de dat pe ghiață.... — Dacă ocărește-i semn bun, gândește Lupan ca să-și facă curaj. Se răcorește și nu mai dă... — Adă-i și pe cellalt, zice femeia. „Cellalt“ șade strâmb pe podele. Nu mai are călcâi, i-a rămas pe ghiață. Și vârful ascuțit cu talpa desprinsă se uită întrebător în sus, cu gura căscată. Femeia îl privește nedumerită. Se uită la băiat, pe urmă iar la pantof. Și tace. Lupan închide ochii. Ii trec prin minte, așa de repede că-l amețesc, toate evenimentele zilei: întâmplarea cu domnul cel cu barbă, invitația lui Neagu, ghețușul pe care a făcut, el, cele mai lungi și mai drepte linii. Și parcă aude glasul tovarășilor care au uitat, pentru o zi, de pălărioara lui de cioc și de pantofii mămucăi: — A’ dracului Lupan! Și pe urmă... tăblița spartă, călcăiul rupt... Femeia a luat încet pantoful de vârf și s’a apropiat. E lângă el. Atunci, ridicându-și coatele în dreptul frunții, voinicul își ghemuește capul între umeri și începe să plângă fără lacrimi, subțirel și umilit: — Nu da, mămucă, nu da! Nu da, că are cuie!... OTILIA CAZIMIR * * * Noaptea bobotezii Și din grădina cerului se cerne O floare înghețată și măruntă, Și floare peste floare se așterne, Și drumurile-s albe ca la nuntă. Departe, o fereastră luminată, Părând un far pe ’ntinderea pus! Iar lângă vatră întârzie o fată, Că miezul nopții trebue să vie... Și când i-aude scârțâind piciorul Pe drumurile albe ale zăpezii, Cutremurată-și toarnă viitorul, Din plumb topit în noaptea Bobotezii. D. N. TEODORESCU R- formut9960’'Yor Naturm moar*# Duminica 6 Martie 1932 erar •" —: și Artistic FONDAT IN 1893 — Numărul opt în sala de sus. Reflexul rece al unei uși de sticlă și nivel se stinge brusc. In cadrul nelămurit al ei, o fantomă albă cu fruntea înstelată de cruciulița însângerată, face un semn. O strângere de mână încleștată de teama năvalnică — devenită dintr’odată chinuitoare siguranță — că va fi cea din urmă. Roțile, înfășurate în cauciuc, alunecă fără zgomot și căruciorul purtat de alte fantome albe, se îndepărtează în umbra nehotărîtă a coridorului în care se împletesc: călătoare, emanații insinuante de cloroform și de eter. Rămân o clipă nemișcat, neputând încă înțelege ca o stranie și neașteptată conjunctură fiziologică să transforme, în mai puțin de o oră, o făptură vie, strălucitoare de sănătate și voioșie, într’un trup în care într’o clipă se vor înroși lamele reci și poate nu îndeajuns de neîndemânatice. Infirmiere se strecoară tăcute și absente așternând pete de lumină în coridorul înecat de umbră și de toropeala moleșitoare a radiatoarelor. O altă ușe se deschide. Cineva mă asigură că voi fi mai bine în cabinetul său. Un fotoliu cu brațe glaciale de nichel îmi dă o senzație sfredelitoare. Pentru a o dizolva ridic ochii pe zidurile netede. O față întunecată apoi ala portretele baronului și baroanei Rotschild. Intre altele o altă față, circulară. Un cadran. Orele trei și ceva. O neliniște surdă mă face să răsfoesc agenda. Și mă înspăimânt. Irene Némirowsky trebue să mă aștepte de zece minute. Mă simt neputincios să părăsesc clinica. Efort dealtfel inutil. La ceasul acela să traversezi îndoitul lanț al bulevardelor și să străbați Rue Royale pentru a ajunge din Montmartre la Invalizi înseamnă cel puțin trei sferturi de oră. — Doctore, îmi dai voe ? — Te rog. — Segur 97—98. In timp ce aștept să mi se dea legătura îmi răvășesc memoria încercând să găsesc o formulă de scuză, un pretext. Nimic. Cel mai bun lucru e să mărturisesc adevărul. Va trebui să înțeleagă. — Casa bancherului Michel Epstein? Vreau să vorbesc cu d-na. — Chiar eu sunt. — Doamnă, sunt confuz, ar fi trebuit să fiu acum la dvs. Mi se întâmplă însă ceva absurd și ridicul: o pană între Versailles și Paris... La capătul celalt al firului se aude un râs cald. — E o șosea nenorocoasă. Și mie mi se întâmplă foarte des acelaș lucru. Vrei să vii la ora cinci? Dacă poate între timp am eșit, nu te superi și mă aștepți un moment? Am lăsat receptorul cu o impresie penibilă de jenă. Acesta fusese adevărul? Pentru ce? In clipa în care în carnetul sonor am auzit declicul însemnând că legătura s’a făcut, am revăzut cartonul elegant și mod cu adresa litografiată albastru, iar chemarea îndepărtată a soneriei am întrezărit-o țâșnind dintr’un aparat așezat neglijent pe colțul de cristal al unui birou imens, chemare trezind sonorități importane într’un apartament asemănător aceluia construit de Diamant Berger pentru Le bal. Nu o văzusem niciodată pe Irene Némirowsky. Relațiile noastre se reduceau la un schimb de scrisori și telefoane. Prima oară vocea mi se păruse dezagreabil disonantă. Legenda drepturilor de autor fabuloase, faptul că David Golder este tradus în toate limbile, că filmul se reia pretutindeni, că Le Bal este una din primele reale glorii ale filmului vorbitor francez și mai ales tonul unor anumite pagini ale sale, mă făcuseră să văd, ca cei mai mulți, în Irène Némirowsky o femee rece, severă, distantă, extrem de grăbită și foarte probabil puțin amețită de rapida dar justificata ei celebritate. In fața acestei închipuiri, adevărul mi-a apărut dintr’odată o scuză, dacă nu valabilă, în tot cazul mult prea palidă. Și pretextul a venit dela sine. * * * Când trei ore mai târziu, am părăsit clinica, se înopta. O înoptare fuliginoasă, cu pâlpâiri nestatornice de felinare verzi, cu trotoare lucii, cu fațade vătuite de ceața umedă în care vitrinele înlăcrămate erau ecrane turburi peste paloarea cărora se prelingeau nenumărate umbre egal de copleșite. Parisul de la ora la care orașul își desvălue dintr’odată ceva ostil și descurajant, luând aspecte de „Ulița durerii”. Prin sticla portierelor, pe care se striveau primii ștrani de igloae, în timp ce taxul aluneca spre Avenue Daniel Lesueur, priveliștea mulțimii ale cărei lanțuri răspântiile le împleteau și despleteau în biruință, făcea să crească senzația de frig lăuntric pe care mi-o strecurase îndoiala augurilor cu bluze albe și cagule de cauciuc din rue Marcadet. Dintr’odată, în minte mi-a apărut stăruitoare imaginea minusculului restaurant din rue des Frosiers, în care David Golder, abandonat și învins, se refugiază într’o zi de iarnă cu Spifer. Fraze întretăiate încearcă să se reconstitue în memorie. Am impresia că simt atmosfera aceea de mizerie — care însă în cadrul specific poate fi numită numai modestie. Și mai ales senzația de întrerupere a vieții, de a fi pentru o clipă la adăpost, senzație pe care o încearcă bătrânii evrei în dosul geamurilor aburite dincolo de care nu e decât sbucium și neîndurare. Cum aș prefera să mă pot odihni și să pierd într’un astfel de colț rătăcit în inima Parisului umililor, ora pe care trebue să o trec într’un apartament somptuos și glacial. Intrarea însă contrastează cu închipuirea. O convierge simpatică mă îndreaptă: — D-na Némirowsky? La al doilea, ușa din dreapta. Ușa din dreapta? Mă îndoesc. Prin stejarul luciu străbate un plâns de copil întărîtat. Sun la ușa din stânga. Trebue însă să revin tot la cea din dreapta. Duse apoi alta, pocnesc în dosul intrării. Plânsul se stinge, pierdut în grosimea a trei sau patru pereți. Cineva vine și deschide. Dintr’odată respir. Un apartament pe care în comparație cu ceea ce așteptam, trebue să-l numesc modest. Chiar burghez, dacă nu ar suferi de prea mult disparat și lipsa oricărui caracter. O intrare îngustă apoi un salon despărțit printr-un grilaj de sala de mâncare ale cărei mobile, prea mari pentru proporțiile încăperi, se întrevăd în umbră. Un salon impersonal putând face figură și de cameră de lucru, în colțuri și dealungul pereților se aliniază rafturi cu cărți. Fotolii confortabile. Nici o masă de scris. Câteva lămpi cu abajur de pergament colorat palid. Un pas ușor mă face să mă întorc. Am în față tipul desăvârșit al studentei ruse așa cum l-a descris odinioară magistral contele d’Haussonville. Nu atât prin aspectul fizic cât prin atmosfera creată de unele detalii ale lui și mai ales de privire. O privire caldă, prietenoasă, deschisă, păstrând totuși o pâlpâire neliniștitoare și puțin voalată, care revine neîncetat în pupilele tot atât de negre ca și părul. De statură măruntă, tunsă scurt și pieptănată băetește, cu părul dat peste cap, cu figura ovală și tenul brun cu tonuri de bronz vechi, cu trupul strâns într-un pullover de culoare neutră, Irene Némirowsky pare o adolescentă abia eșită de pe băncile liceului. Privirea ei caută o clipă colțul cel mai confortabil din salon. Apoi din nou îmi răsună în auz, râsul acela cald care îmi strecurase jena nedeslușită pe care — accentuată — încerc să o contopesc în indiferența profesională. Scott carnetul și pregătesc stiloul. Dar Irene Némirowsky mă oprește și simplu : — înainte de a-mi pune vreo întrebare, dă-mi voe să-ți pun eu una: ce preferi, un porto sau un ceai? Nu, spune adevărat. Desigur un ceai? Spun „desigur” fiindcă e obiceiul comun prin părțile noastre. — Părțile noastre ? — Doamne, da! Rusia e doar vecina României. In ciuda a tot ce s’a petrecut, am rămas înainte de toate o rusoaică și îmi face tot atât de multă plăcere să am impresia că sunt la Kiev sau Petersburg cum probabil d-tale să ai iluzia că te afli la București. Deși nu e acelaș lucru, fiindcă d-ta te poți reîntoarce’oricând. — Să fie oare unica rațiune a nostalgiei ? — Unica, fără îndoială, nu. In mare parte însă da Este puțin rușinos să o recunosc. Dar e inevitabil. Ce vrei, sunt reacțiuni copilărești și absurde, de care îți dai seamă, dar de care nu te poți apăra. Ceea ce mă face însă să sufăr într’adevăr este clima cu care nu n’am putut obicinui. — O suferință fizică. — Nu, fiindcă întotdeauna am trecut cel puțin două trei luni în fiecare an în Occident. Dar... nu știu cum să îți spun... în special la Paris, ai impresia că afară este mereu toamnă. Ori toamnă ori vară. E ceva obositor ca și o făptură lipsită de tranziții, de nuanțe, îmi lipsește.... Adevărata Irene Némirowsky In umbra lui David Golder (Continuare în pag. II-a)