Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1932 (Anul 13, nr. 591-594)

1932-04-06 / nr. 591

UNIX.-SERIAII-a.-Ns 591 ■ 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Adevărul = FONDATORI:­­AL. V. BELDIMAN 1888-1807 CONST. MILLE 1837-1020 Duminică 3 Aprilie 1932 erai* ■ [UNK] ■ * și Artistic FONDAT IN 1893 Estetica amintirii Sensibilul poet și filosof francez Guyan, caracteriza altădată într’un capitol de pătrunzătoare analiză și o excesivă tristețe — drept fecund, aportul pe care îl a­­duce amintirea isvoarelor de inspirație ale poeziei. Temperament impresionat de dispoziția astenică a unui organism debil, pentru care viața era mai mult un ideal decât realitatea prezentă, iar moartea nu pre­zenta un risc neașteptat — filosoful poet a iubit cu voluptate noțiunea „simpatiei vitale“, pe care Nietzsche a îmbrăcat-o în formula rigidă a „voinții de putere“. Și deși, niciodată poate mai mult decât azi, preocupa­rea de a surprinde caracterele amintirii, atitudine e­­puizantă și depresivă prin însuși obiectul ei, nu a apă­rut mai neactuală — trebuie să recunoaștem că — în afară de subiectivismul exagerat rămas pe scara ado­lescenții întârziate — amintirea creiază o minunată viziune a realității și o sursă de poetică inspirație a sensibilității artistice. * * * E cunoscută în literatură tendința retrăirii feno­menelor intrate în domeniul imens, ce se numește tre­cut. Ea reprezintă adesea o notă patologică a persona­lității, când sentimentalismul delicat adaugă reminis­­cenții o nuanță de afectivitate sensibilă și dureroasă. Și, mi se pare, nimeni nu a redat cu mai multă înțele­gere și sensibilitate acest „caz“ psihologic și literar, de­cât nuvelistul vienez Arthur Schnitzler. Il remarc cu o ușoară anxietate, căci opera lui reprezintă o poetizare a trecutului apropiat și o tentație de exilare voluntară în sânul lui. Așa­dar e cert, că în momentele de libertate pe care ni le oferă actualitatea apăsătoare și dominantă, iubim trecutul și ne reîntoarcem în sânul lui. De ce preferăm atunci, trecutul, prezentului perpetuu ino­vator? Aceasta e în primul rând o chestie de tempera­ment. Romancierul rus Merejkowsky spune undeva cu o candidă sinceritate. Nu știu de ce iubesc mai mult seara decât dimineața, și simt cum toamna târzie mă atrage mai mult decât primăvara înviorătoare. Asfel creiază temperamentul selecția preferinții a inspirației și poetizării trecutului abia format. Dar ce­­ia ce reprezintă pentru temperamentul — prin exce­lență pesimist — totalitatea dispoziției sufletești, e pen­tru tipul perfect normal numai un singur aspect al vieții psihice. Refugiul în trecut aduce o notă de inactualitate, ce reprezintă o supapă a evaziunii noastre din mijlocul prezentului obositor. Inactual sau inoportun, trecutul reprezintă astfel pentru individ o necesitate sufletească de primul ordin. El e tot atât de inevitabil ca manife­stările artistice de­ orice gen. Și nu creiază oare trecu­tul, cel mai fecund izvor de inspirație al acestor reali­tăți sociale? Așa­dar, în primul rând, necesitate de refugiu și va­riație. Dar cea mai caracteristică notă a amintirii e de­formarea și simplificarea realității observate. Guyan vorbea de o anumită „poésie de l’erreur”. Fără a atinge cazurile morbide, estetica amintirii ofe­ră o construcție independentă și personală. Exactitate și mărime, proporție și simetrie, sunt pentru evocarea trecutului însușiri specifice, de care uzează ea numai în raport cu necesitatea momentului și a interpretării sale. ■ Trecutul oferă o realitate voalată, în care detaliile se strecoară cu parcimoniozitate, dar specificul apare unic și dominant. Dacă e adevărat că poezia reclamă o anumită dispoziție sufletească, ce se rezumă în expre­sia sintetică, „soupionner sans voir“, atunci e tot atât de adevărat că amintirea — prin factura-i esențială — e o singulară condiție a creației poetice. Asemeni liniilor, pe care artistul le accentuiazâ pentru a le prezenta îndeosebi atenției noastre, într’un tablou, factorul animator al amintirii reține anumite caractere, pentru a face să dispară — estompate în umbră — acele pe care le consideră lipsite de valoare în fața subiectivității noastre. Intre esențial și inutil selecția o face criteriul plăcerii și al suferință. Plăce­rea estetică, pe care Schiller a conceput-o însoțită de acel acompaniament afectiv ce o distinge de sensația organică și materială, iată factorul determinant al peisajului sufletesc redat de amintire. Uităm ceia ce ne-a chinuit fără a ne oferi în schimb ecoul voluptății sau numai al sensației agreabile; evocăm tot ceea ce regă­sește în conștiința noastră sensația de plăcere atenuată de timp sau accentuată de fantezie și imaginație. Un dicton francez spune: ..J’ombre est la parure des choses“. Privită sub aspectul estetic, amintirea — ce umbrește aspectele dureroase ale realității — e o animatoare fecundă a sensibilității și inspirației, prin misterul pe care îl păstrează ca fundament al creației poetice. „­­ * * * Utilizând resursele pe care le oferă viziunea ne­clară a lucrurilor, însoțită de un palid ecou afectiv, e­­stetica reminiscență și a amintirii creiază o admira­bilă ornamentare a existenții prezente. Chiar tristă, a­­mintirea e prin excelență frumoasă. Și pare poezia con­temporană — sensibilă și delicată, când e sub tutela oprimantă a nevrozei cotidiane — de la Baudelaire și Verlaine până la Verhaeren și­ Francis Jammes, nu a trăit aproape exclusiv din această tristețe ..estetică“ a amintirii? . De aceia putem vorbi azi de o psihologie și o este­tică a acestei funcțiuni sufletești. Psihologia amintirii creiază o condiționare, o interpretare a vieții, ce îm­bracă forme mai mult sau mai puțin subiective, iar sub aspectul estetic ea e un element deformator al reali­tății dispărute, în funcție de forța constructivă a ima­ginației noastre. E ornamentul inedit, pe care îl întâl­nim neașteptat în lumea amintirii. Și evident — pentru acei pe care trecutul îi răpe­ște constant din mijlocul realității prezente,­­ ea e o sursă de complicație și poetică de dublare a vieții obiș­nuite. MIRCEA MANCAȘ mmmm. Cinematograful Spre deosebire de literatură și artele plastice, care se impun spiritului nostru cu prestigiul unor experiențe continue ale generațiilor ce ne-au precedat, cu autorita­tea unor discipline intelectuale având istoria și tradiția lor, cinematograful a trebuit să-și cucerească publicul, având de luptat cu obstacolele puse în cale de dușmanii a tot ce este nou și pentru care numai ceea ce se poate prevala de o genealogie mai adânc înfiptă în trecut este viabil, cu spiritul refractar al unora, snobismul altora și în general neîncrederea tuturor. In lupta dusă pentru cucerirea spectatorilor de că­tre patronii nouii industrii, tactica pare să fi fost aceia a planului cincinal sovietic: luarea în lucru a unei re­giuni anumite, pentru adaptarea ei la planul general, uzând în acest scop de metodele adecuate regiunii a­­celeia. De aceia, cum în această materie nu putea fi vor­ba de regiuni teritoriale ci de acelea spir­ituale ale di­feritelor categorii umane, cinematograful a adoptat for­me mereu noui pentru câștigarea masselor de esențe diferite. Am avut astfel filmul de aventuri, corespun­zând genului epic, romanului de cape et d’épée, care a câștigat artei noai tinerele generații, oricând entusiaste pentru gesturile de bravură și eroism ale vedetelor: Douglas Fairbanks, Tom Mix sau, pe un plan inferior, Harry Pier, corespondenți pe ecran ai eroilor lui Ale­xandre Dumas-tatăl, Fenimore Cooper sau Conan Doyle; am avut apoi filmele pasionale sau sentimen­tale pentru uzul adolescenței și a actrițelor fatale, de la Francisca Bertini la Greta Garbo, corespunzând litera­turii romanțioase sau romantice cu d­ar de lună, floare albastră și pasiuni nestăpânite; și filmele de teroare și moarte inspirate de legende medievale, cu elemente din fantezia unui Hoffman sau a unui Edgar Poe, gen în care au excelat Germanii, — creatori în literatur­ ă ai lui Faust și în cinematograf ai „Morții obosite“, pentru amatorii de emoții violente; și filme exotice, cu inevi­tabilele spaniole specializate în efe­cte tulburătoare de șolduri, văluri și chiloți, cu chinezi perfizi, ruși în cău­tare de absolut și mexicani veșnic călări, și mai recent, avalanșa de operete sau vodeviluri germane, fabricate în serie și evitând cu grijă orice ar putea surprinde prin noutate, încât, cu timpul, arta nouă a cucerit toate genera­țiile și toate categoriile sociale sau spirituale, impunân­­du-se cu mai multă tărie decât oricare alta dintre ma­nifestările epocii: un film agreabil este vizibil în toate colțurile pământului, la toate popoarele și aproape în acelaș timp, de oricine poate dispune de suma necesară pentru dobândirea biletului de intrare, ceea ce depă­șește cu mult posibilitățile de infiltrare ale unei cărți, oricât de excelente, ale unui roman sau ale unei poezii. Or tocmai această universalitate a producției ci­nematografice constituie slăbiciunea poate fatală a a­­cestei arte: grija de a nu supăra pe nimeni, de a co­respunde tuturor gusturilor și de a nu tulbura apa li­niștită a sufletului nostru, determină aspectul fad și neutru al mijlociei filmelor noastre. Cercetătorul veacului viitor care ar încerca să re­constituie pe baza filmelor anilor 1930—1932, aspectul epocii noastre, așa cum unii încearcă să reconstituie fizionomia unei secol după iconografia sa, — are toate șansele să capete o imagine falsă despre ceea ce for­mează obiectul frământărilor noastre. Luați, în adevăr, cazul jurnalelor străine de actu­alități, presupuse a reflecta — cum o spune și denumi­rea — actualitatea zilelor noastre. Jumătate din cu­prinsul lor este închinat preocupărilor sportive, ca și cum îndeletnicirea cea mai de seamă a timpului acesta au fost cursele de ca­i, de bicicletă și matchurile de box sau foot-ball; cealaltă jumătate a jurnalelor este dedi­cată festivităților oficiale — părări militare sau fune­bre — și contemplării cataclismelor naturii, cutremure sau inundații. Nimic care să amintească gravele pro­bleme ale timpului nostru. In uzinele lui Bata, în Cehoslovacia, ne spune Ilia Ehrenburg, lucrătorul care-și ridică ochii de la lucrul căruia îi este robit, poate ceti pe zidul din față, inscrip­ția așezată acolo din gr­ila filantropică a marelui indu­striaș: „Viața nu este un roman!“ — ceea ce desigur o va fi observat și modestul proletar. Dacă dl. Bata ar fi modern și ar vrea să actuali­zeze cugetarea sa morală, ar modifica ușor inscripția: „Viața nu este un film!”, căci e puțin sigur că sala­riații săi au avut răgazul unor lecturi romanțioase. Pe când toți vor fi gustat din modernul opium al vremii noastre, care a luat locul bisericii, teatrului sau politicii, cinematograful. Anatole France spunea odată: Revoluțiile nu se fac Duminica, fiindcă lumea merge la plimbare. Putem adăuga: și, mai ales, la Cinema. M. Mr Oui Iisrsaii I. Hail Zilele trecute, în sala Ileana de la „Cartea Româ­nească”, d. Mihail Sadoveanu a inaugurat o serie de con­­fer­ințe, cu o catiserie plăcută, având ca subiect: Cum lucrez, D. Mihail Sadoveanu începe prin a lăuda inițiativa „Cărții Românești“ de­ a pune în contact, prin mijlocirea acestor conferințe, pe cititori cu scriitorii lor preferați. „Totuși, spune d. Sadoveanu, e o năpastă pentru scriitor a fi pus necontenit în situația de-a vorbi — când func­ția lui naturală este de-a comunica prin scris cu prie­tenii săi cititori”. „Dar — continuă d. Sadoveanu — prietenii mei au făcut o conspirație împotriva mea. Mă împing mereu să vorbesc, pretutindeni dela o vreme sunt solicitat pentru conferințe. „Acești prieteni, știu eu, n’au venit ca să asculte o conferință lungă. Și încredințez dela început că voiu fi foarte scurt. Epoca noastră, a cinematografului, a aero­planului, a radiofoniei, a recordurilor de iuțeala, cerc scurt, puțin, de suprafață. E o epocă de epidermă. „Suntem, aș putea zice ca la un ceaiu — neprelun­git. Fețe frumoase, toalete elegante — puțină vorbă, dacă se poate agreabilă, și fugim iarăși fiecare la plăce­rile care ne cheamă și pentru care am fost creați. Căci omul pare a nu trăi decât pentru acest lucru puțin de suprafață și nu-i consult — cum ar spune un frate din Ardeal — să nu trezești tristețile latente, să-l faci să cugete și să simtă. Voiu fi deci cum se cuvine, sumar, scurt și superficial. Ca să-mi puteți fi recunoscători și să vă a­­duceți aminte de mine ca de un film de cinematograf’. D. Sadoveanu trece apoi la subiectul propriu zis al conferinței sale. Curiozitatea publicului ar trebui să privească opera scrisă; cu toate acestea ea se exercită și asupra vieții scriitorului. Nu numai asupra acelei vieți care e în le­gătură directă cu creația artistică — ci și asupra vieții intime. Dacă prima curiozitate este întrucâtva justifi­cată, apoi a doua prezintă oarecare gravitate și primej­die, pentr­u că ideia pe care și-o face publicul de ar­tist nu e de obiceiu în armonie cu realitatea. Artiștii nu sunt toți oameni care să merite admirația în această ca­litate de oameni. De viața lor fizică sunt legate destule mizer­ii, așa încât poți fi dezamăgit când îi cunoști de aproape. Mă grăbesc să adaog să sunt și excepții. Curiozitatea din punct de veder­e artistic pune pe unii din acești copii marii în situația de a nu fi sinceri. Cititorii obișnuiți cu presa de la noi și de aiurea pot citi din când în când în coloanele unor jur­nale convor­biri cu oameni celebri, însoțite de portr­ete și desenuri. N’aveți ideie cu câtă bucurie se dau aceste intex’viewuri. N’aveți ideie cât se complace artistul în amănunte care de care mai inter­esante și mai ciudate asupr­a vieții lui. Treb­uie să rămânem deplin înțeleși că avem de a face cu temperamente extraor­dinare, cu exemplare unice ale umanității. Cum creiază, cum produc acești artiști? S’ar păr­ea că talentul sau geniul ar trebui să se manifeste în această privință în chip firesc, așa cu­m floarea înflorește și pasărea cântă. Creația artistică e un dar al vieții, un prisos de anumită bogăție sufletească și intelectuală. Ascultați-i pe artiști, ca să vă schimbați cu totul pă­­rerea. Aveți în general de-a face cu subiecte de clinică. Unul nu poate scrie sau zugrăvi decât cu țigara în col­țul gurii, altul decât după o puternică doză de cafea. Alții au nevoie de alcool. Alții trebuie să-și puie mem­brele inferioare în apă rece. Altora în acele momente sacre trebue să le stea o pisică pe umărul stâng. Alții trebue să simtă în nări un anumit parfum. Unii trebuie să se izoleze în anumite regiuni de tăcere. Sunt scriitori care pretind că nu pot lucra decât la lumină artificială. Sunt și de aceia care urând ziua, trăesc și lucrează nu­mai noaptea. Unii dintre acești confrați ai noștri sunt ori au fost fără îndoială bolnavi. Alții vor să ne umple de uimire. Pe cei dintâi să-i plângem. Față de aceștia din urmă să zâmbim cu îngăduință. Și totuși publicul care a venit astăzi din trădare co­lectivă față de scriitor, ca să-l audă vorbind, ori din maliție, vrea să afle tocmai aceste lucruri. Cum lucrea­ză acest om care și-a făcut o îndeletnicire din scris. Mărturisesc că am păstrat oarecare rezervă asupra acestor lucruri. Din pricina aceasta s’au dat asupra ființii și vieții mele amănunte care ar trebui rectificate. Vă încredințez o taină. Nu le voiu rectifica niciodată. Nu simțesc nicio nevoie și nici nu socot că ar fi ne­cesar. S’a spus că ași fi fost morar și învățător. Dacă voiți credeți. Eu nu știu nimic despre asta. Am clădit case și am crescut copii. Pe do. vă inter­esează mai ales alte opere. Aveți dreptate. Să nu vorbim deci nici de vârstă, nici de a­­vere, nici de celelalte deșertăciuni ale vieții. La începutul carierei mele, acum 27 de ani, Titu Maiorescu, dorind să mă cunoască și supunându-mă u­­nui mic interogator, n’a ținut să cunoască asupra mea decât o informație. M’a într­ebat cu ce se îndeletnicește tatăl meu. I-am înțeles întrebarea. I-am răspuns că și tatăl și bunicul meu au fost cărtur­ari. Maiorescu a zâmbit și a făcut un prognostic asupra durabilității îndeletnicirii mele. Interesează poate și că acel bunic al meu a fost ol­tean. Nu interesează însă că am cincizeci și ceva de ani, că joc șah și bridge, că vânez și pescuiesc și că mă pri­cep să altoiesc o grădină de pomi, să cultiv albine, să selecționez găini, ș. a. Pentru opera mea mai interesante sunt legăturile cu trecutul, decât gesturile mele prezente. Dacă sunt însă numaidecât ținut să spun ceva despre acest laborator, în care eu n’am nici mer­it nici demerit, atunci ar trebuui să încep ceva mai de departe, din acel timp când omul cărunt de astăzi era o ființă în necontenită transformare. Acel mormoloc de scriitor, ca să zic așa, a început foarte devreme să simtă necesi­tatea de a pune pe hârtie sensații — întâiu în ritm și rimă, apoi în proză. Era o felix’ă care-l ținea aplecat ceasuri asupra foilor de hâr­tie. Fără un scop practic. Nu scria ca să publice. Astfel a înnegrit sute și sute de pagini, începând de la început, adică repetând individual istoria literaturii noastre — versurile lui Conache și Văcărescu, spre a ajunge la strofele clasice ale lui Alecsandri. Distrugând toată această imitație a tr­ecut mai departe. La 16 ani, a început a secreta primele nuvelete, dintre care unele au apărut în revistele timpului și mai târziu în vo­lume. Aceste prime lucrări în car­e se vădește ceva — li­rism și iubire de natur­ă — luau naștere extrem de pe­nibil. După ce subiectul era simțit îndelung — spun anume simțit, și nu cugetat — după ce era simțit înde­lung, începea lucrul redactării, cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, pe care nu le puneam pe hârtie, ci le mem­o­­risam, ca pe o poezie, cântărindu-le pe cât îmi era po­sibil, din punct de vedere al armoniei și al sonorității. Astfel redactam ver­bal bucăți întregi — pe care le tran­­scriam după ce le socoteam gata. O asemenea muncă minuțioasă m’a ținut în robia ei ani. Incet-încet mijloacele de exprimare s’au dezvol­ Mihail Sadoveanu ­Continuare în pag. II­aț

Next