Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1932 (Anul 13, nr. 591-594)
1932-04-06 / nr. 591
UNIX.-SERIAII-a.-Ns 591 ■ 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Adevărul = FONDATORI:AL. V. BELDIMAN 1888-1807 CONST. MILLE 1837-1020 Duminică 3 Aprilie 1932 erai* ■ [UNK] ■ * și Artistic FONDAT IN 1893 Estetica amintirii Sensibilul poet și filosof francez Guyan, caracteriza altădată într’un capitol de pătrunzătoare analiză și o excesivă tristețe — drept fecund, aportul pe care îl aduce amintirea isvoarelor de inspirație ale poeziei. Temperament impresionat de dispoziția astenică a unui organism debil, pentru care viața era mai mult un ideal decât realitatea prezentă, iar moartea nu prezenta un risc neașteptat — filosoful poet a iubit cu voluptate noțiunea „simpatiei vitale“, pe care Nietzsche a îmbrăcat-o în formula rigidă a „voinții de putere“. Și deși, niciodată poate mai mult decât azi, preocuparea de a surprinde caracterele amintirii, atitudine epuizantă și depresivă prin însuși obiectul ei, nu a apărut mai neactuală — trebuie să recunoaștem că — în afară de subiectivismul exagerat rămas pe scara adolescenții întârziate — amintirea creiază o minunată viziune a realității și o sursă de poetică inspirație a sensibilității artistice. * * * E cunoscută în literatură tendința retrăirii fenomenelor intrate în domeniul imens, ce se numește trecut. Ea reprezintă adesea o notă patologică a personalității, când sentimentalismul delicat adaugă reminiscenții o nuanță de afectivitate sensibilă și dureroasă. Și, mi se pare, nimeni nu a redat cu mai multă înțelegere și sensibilitate acest „caz“ psihologic și literar, decât nuvelistul vienez Arthur Schnitzler. Il remarc cu o ușoară anxietate, căci opera lui reprezintă o poetizare a trecutului apropiat și o tentație de exilare voluntară în sânul lui. Așadar e cert, că în momentele de libertate pe care ni le oferă actualitatea apăsătoare și dominantă, iubim trecutul și ne reîntoarcem în sânul lui. De ce preferăm atunci, trecutul, prezentului perpetuu inovator? Aceasta e în primul rând o chestie de temperament. Romancierul rus Merejkowsky spune undeva cu o candidă sinceritate. Nu știu de ce iubesc mai mult seara decât dimineața, și simt cum toamna târzie mă atrage mai mult decât primăvara înviorătoare. Asfel creiază temperamentul selecția preferinții a inspirației și poetizării trecutului abia format. Dar ceia ce reprezintă pentru temperamentul — prin excelență pesimist — totalitatea dispoziției sufletești, e pentru tipul perfect normal numai un singur aspect al vieții psihice. Refugiul în trecut aduce o notă de inactualitate, ce reprezintă o supapă a evaziunii noastre din mijlocul prezentului obositor. Inactual sau inoportun, trecutul reprezintă astfel pentru individ o necesitate sufletească de primul ordin. El e tot atât de inevitabil ca manifestările artistice de orice gen. Și nu creiază oare trecutul, cel mai fecund izvor de inspirație al acestor realități sociale? Așadar, în primul rând, necesitate de refugiu și variație. Dar cea mai caracteristică notă a amintirii e deformarea și simplificarea realității observate. Guyan vorbea de o anumită „poésie de l’erreur”. Fără a atinge cazurile morbide, estetica amintirii oferă o construcție independentă și personală. Exactitate și mărime, proporție și simetrie, sunt pentru evocarea trecutului însușiri specifice, de care uzează ea numai în raport cu necesitatea momentului și a interpretării sale. ■ Trecutul oferă o realitate voalată, în care detaliile se strecoară cu parcimoniozitate, dar specificul apare unic și dominant. Dacă e adevărat că poezia reclamă o anumită dispoziție sufletească, ce se rezumă în expresia sintetică, „soupionner sans voir“, atunci e tot atât de adevărat că amintirea — prin factura-i esențială — e o singulară condiție a creației poetice. Asemeni liniilor, pe care artistul le accentuiazâ pentru a le prezenta îndeosebi atenției noastre, într’un tablou, factorul animator al amintirii reține anumite caractere, pentru a face să dispară — estompate în umbră — acele pe care le consideră lipsite de valoare în fața subiectivității noastre. Intre esențial și inutil selecția o face criteriul plăcerii și al suferință. Plăcerea estetică, pe care Schiller a conceput-o însoțită de acel acompaniament afectiv ce o distinge de sensația organică și materială, iată factorul determinant al peisajului sufletesc redat de amintire. Uităm ceia ce ne-a chinuit fără a ne oferi în schimb ecoul voluptății sau numai al sensației agreabile; evocăm tot ceea ce regăsește în conștiința noastră sensația de plăcere atenuată de timp sau accentuată de fantezie și imaginație. Un dicton francez spune: ..J’ombre est la parure des choses“. Privită sub aspectul estetic, amintirea — ce umbrește aspectele dureroase ale realității — e o animatoare fecundă a sensibilității și inspirației, prin misterul pe care îl păstrează ca fundament al creației poetice. „ * * * Utilizând resursele pe care le oferă viziunea neclară a lucrurilor, însoțită de un palid ecou afectiv, estetica reminiscență și a amintirii creiază o admirabilă ornamentare a existenții prezente. Chiar tristă, amintirea e prin excelență frumoasă. Și pare poezia contemporană — sensibilă și delicată, când e sub tutela oprimantă a nevrozei cotidiane — de la Baudelaire și Verlaine până la Verhaeren și Francis Jammes, nu a trăit aproape exclusiv din această tristețe ..estetică“ a amintirii? . De aceia putem vorbi azi de o psihologie și o estetică a acestei funcțiuni sufletești. Psihologia amintirii creiază o condiționare, o interpretare a vieții, ce îmbracă forme mai mult sau mai puțin subiective, iar sub aspectul estetic ea e un element deformator al realității dispărute, în funcție de forța constructivă a imaginației noastre. E ornamentul inedit, pe care îl întâlnim neașteptat în lumea amintirii. Și evident — pentru acei pe care trecutul îi răpește constant din mijlocul realității prezente, ea e o sursă de complicație și poetică de dublare a vieții obișnuite. MIRCEA MANCAȘ mmmm. Cinematograful Spre deosebire de literatură și artele plastice, care se impun spiritului nostru cu prestigiul unor experiențe continue ale generațiilor ce ne-au precedat, cu autoritatea unor discipline intelectuale având istoria și tradiția lor, cinematograful a trebuit să-și cucerească publicul, având de luptat cu obstacolele puse în cale de dușmanii a tot ce este nou și pentru care numai ceea ce se poate prevala de o genealogie mai adânc înfiptă în trecut este viabil, cu spiritul refractar al unora, snobismul altora și în general neîncrederea tuturor. In lupta dusă pentru cucerirea spectatorilor de către patronii nouii industrii, tactica pare să fi fost aceia a planului cincinal sovietic: luarea în lucru a unei regiuni anumite, pentru adaptarea ei la planul general, uzând în acest scop de metodele adecuate regiunii aceleia. De aceia, cum în această materie nu putea fi vorba de regiuni teritoriale ci de acelea spirituale ale diferitelor categorii umane, cinematograful a adoptat forme mereu noui pentru câștigarea masselor de esențe diferite. Am avut astfel filmul de aventuri, corespunzând genului epic, romanului de cape et d’épée, care a câștigat artei noai tinerele generații, oricând entusiaste pentru gesturile de bravură și eroism ale vedetelor: Douglas Fairbanks, Tom Mix sau, pe un plan inferior, Harry Pier, corespondenți pe ecran ai eroilor lui Alexandre Dumas-tatăl, Fenimore Cooper sau Conan Doyle; am avut apoi filmele pasionale sau sentimentale pentru uzul adolescenței și a actrițelor fatale, de la Francisca Bertini la Greta Garbo, corespunzând literaturii romanțioase sau romantice cu dar de lună, floare albastră și pasiuni nestăpânite; și filmele de teroare și moarte inspirate de legende medievale, cu elemente din fantezia unui Hoffman sau a unui Edgar Poe, gen în care au excelat Germanii, — creatori în literatur ă ai lui Faust și în cinematograf ai „Morții obosite“, pentru amatorii de emoții violente; și filme exotice, cu inevitabilele spaniole specializate în efecte tulburătoare de șolduri, văluri și chiloți, cu chinezi perfizi, ruși în căutare de absolut și mexicani veșnic călări, și mai recent, avalanșa de operete sau vodeviluri germane, fabricate în serie și evitând cu grijă orice ar putea surprinde prin noutate, încât, cu timpul, arta nouă a cucerit toate generațiile și toate categoriile sociale sau spirituale, impunându-se cu mai multă tărie decât oricare alta dintre manifestările epocii: un film agreabil este vizibil în toate colțurile pământului, la toate popoarele și aproape în acelaș timp, de oricine poate dispune de suma necesară pentru dobândirea biletului de intrare, ceea ce depășește cu mult posibilitățile de infiltrare ale unei cărți, oricât de excelente, ale unui roman sau ale unei poezii. Or tocmai această universalitate a producției cinematografice constituie slăbiciunea poate fatală a acestei arte: grija de a nu supăra pe nimeni, de a corespunde tuturor gusturilor și de a nu tulbura apa liniștită a sufletului nostru, determină aspectul fad și neutru al mijlociei filmelor noastre. Cercetătorul veacului viitor care ar încerca să reconstituie pe baza filmelor anilor 1930—1932, aspectul epocii noastre, așa cum unii încearcă să reconstituie fizionomia unei secol după iconografia sa, — are toate șansele să capete o imagine falsă despre ceea ce formează obiectul frământărilor noastre. Luați, în adevăr, cazul jurnalelor străine de actualități, presupuse a reflecta — cum o spune și denumirea — actualitatea zilelor noastre. Jumătate din cuprinsul lor este închinat preocupărilor sportive, ca și cum îndeletnicirea cea mai de seamă a timpului acesta au fost cursele de cai, de bicicletă și matchurile de box sau foot-ball; cealaltă jumătate a jurnalelor este dedicată festivităților oficiale — părări militare sau funebre — și contemplării cataclismelor naturii, cutremure sau inundații. Nimic care să amintească gravele probleme ale timpului nostru. In uzinele lui Bata, în Cehoslovacia, ne spune Ilia Ehrenburg, lucrătorul care-și ridică ochii de la lucrul căruia îi este robit, poate ceti pe zidul din față, inscripția așezată acolo din grila filantropică a marelui industriaș: „Viața nu este un roman!“ — ceea ce desigur o va fi observat și modestul proletar. Dacă dl. Bata ar fi modern și ar vrea să actualizeze cugetarea sa morală, ar modifica ușor inscripția: „Viața nu este un film!”, căci e puțin sigur că salariații săi au avut răgazul unor lecturi romanțioase. Pe când toți vor fi gustat din modernul opium al vremii noastre, care a luat locul bisericii, teatrului sau politicii, cinematograful. Anatole France spunea odată: Revoluțiile nu se fac Duminica, fiindcă lumea merge la plimbare. Putem adăuga: și, mai ales, la Cinema. M. Mr Oui Iisrsaii I. Hail Zilele trecute, în sala Ileana de la „Cartea Românească”, d. Mihail Sadoveanu a inaugurat o serie de conferințe, cu o catiserie plăcută, având ca subiect: Cum lucrez, D. Mihail Sadoveanu începe prin a lăuda inițiativa „Cărții Românești“ de a pune în contact, prin mijlocirea acestor conferințe, pe cititori cu scriitorii lor preferați. „Totuși, spune d. Sadoveanu, e o năpastă pentru scriitor a fi pus necontenit în situația de-a vorbi — când funcția lui naturală este de-a comunica prin scris cu prietenii săi cititori”. „Dar — continuă d. Sadoveanu — prietenii mei au făcut o conspirație împotriva mea. Mă împing mereu să vorbesc, pretutindeni dela o vreme sunt solicitat pentru conferințe. „Acești prieteni, știu eu, n’au venit ca să asculte o conferință lungă. Și încredințez dela început că voiu fi foarte scurt. Epoca noastră, a cinematografului, a aeroplanului, a radiofoniei, a recordurilor de iuțeala, cerc scurt, puțin, de suprafață. E o epocă de epidermă. „Suntem, aș putea zice ca la un ceaiu — neprelungit. Fețe frumoase, toalete elegante — puțină vorbă, dacă se poate agreabilă, și fugim iarăși fiecare la plăcerile care ne cheamă și pentru care am fost creați. Căci omul pare a nu trăi decât pentru acest lucru puțin de suprafață și nu-i consult — cum ar spune un frate din Ardeal — să nu trezești tristețile latente, să-l faci să cugete și să simtă. Voiu fi deci cum se cuvine, sumar, scurt și superficial. Ca să-mi puteți fi recunoscători și să vă aduceți aminte de mine ca de un film de cinematograf’. D. Sadoveanu trece apoi la subiectul propriu zis al conferinței sale. Curiozitatea publicului ar trebui să privească opera scrisă; cu toate acestea ea se exercită și asupra vieții scriitorului. Nu numai asupra acelei vieți care e în legătură directă cu creația artistică — ci și asupra vieții intime. Dacă prima curiozitate este întrucâtva justificată, apoi a doua prezintă oarecare gravitate și primejdie, pentru că ideia pe care și-o face publicul de artist nu e de obiceiu în armonie cu realitatea. Artiștii nu sunt toți oameni care să merite admirația în această calitate de oameni. De viața lor fizică sunt legate destule mizerii, așa încât poți fi dezamăgit când îi cunoști de aproape. Mă grăbesc să adaog să sunt și excepții. Curiozitatea din punct de vedere artistic pune pe unii din acești copii marii în situația de a nu fi sinceri. Cititorii obișnuiți cu presa de la noi și de aiurea pot citi din când în când în coloanele unor jurnale convorbiri cu oameni celebri, însoțite de portrete și desenuri. N’aveți ideie cu câtă bucurie se dau aceste intex’viewuri. N’aveți ideie cât se complace artistul în amănunte care de care mai interesante și mai ciudate asupra vieții lui. Trebuie să rămânem deplin înțeleși că avem de a face cu temperamente extraordinare, cu exemplare unice ale umanității. Cum creiază, cum produc acești artiști? S’ar părea că talentul sau geniul ar trebui să se manifeste în această privință în chip firesc, așa cum floarea înflorește și pasărea cântă. Creația artistică e un dar al vieții, un prisos de anumită bogăție sufletească și intelectuală. Ascultați-i pe artiști, ca să vă schimbați cu totul părerea. Aveți în general de-a face cu subiecte de clinică. Unul nu poate scrie sau zugrăvi decât cu țigara în colțul gurii, altul decât după o puternică doză de cafea. Alții au nevoie de alcool. Alții trebuie să-și puie membrele inferioare în apă rece. Altora în acele momente sacre trebue să le stea o pisică pe umărul stâng. Alții trebue să simtă în nări un anumit parfum. Unii trebuie să se izoleze în anumite regiuni de tăcere. Sunt scriitori care pretind că nu pot lucra decât la lumină artificială. Sunt și de aceia care urând ziua, trăesc și lucrează numai noaptea. Unii dintre acești confrați ai noștri sunt ori au fost fără îndoială bolnavi. Alții vor să ne umple de uimire. Pe cei dintâi să-i plângem. Față de aceștia din urmă să zâmbim cu îngăduință. Și totuși publicul care a venit astăzi din trădare colectivă față de scriitor, ca să-l audă vorbind, ori din maliție, vrea să afle tocmai aceste lucruri. Cum lucrează acest om care și-a făcut o îndeletnicire din scris. Mărturisesc că am păstrat oarecare rezervă asupra acestor lucruri. Din pricina aceasta s’au dat asupra ființii și vieții mele amănunte care ar trebui rectificate. Vă încredințez o taină. Nu le voiu rectifica niciodată. Nu simțesc nicio nevoie și nici nu socot că ar fi necesar. S’a spus că ași fi fost morar și învățător. Dacă voiți credeți. Eu nu știu nimic despre asta. Am clădit case și am crescut copii. Pe do. vă interesează mai ales alte opere. Aveți dreptate. Să nu vorbim deci nici de vârstă, nici de avere, nici de celelalte deșertăciuni ale vieții. La începutul carierei mele, acum 27 de ani, Titu Maiorescu, dorind să mă cunoască și supunându-mă unui mic interogator, n’a ținut să cunoască asupra mea decât o informație. M’a întrebat cu ce se îndeletnicește tatăl meu. I-am înțeles întrebarea. I-am răspuns că și tatăl și bunicul meu au fost cărturari. Maiorescu a zâmbit și a făcut un prognostic asupra durabilității îndeletnicirii mele. Interesează poate și că acel bunic al meu a fost oltean. Nu interesează însă că am cincizeci și ceva de ani, că joc șah și bridge, că vânez și pescuiesc și că mă pricep să altoiesc o grădină de pomi, să cultiv albine, să selecționez găini, ș. a. Pentru opera mea mai interesante sunt legăturile cu trecutul, decât gesturile mele prezente. Dacă sunt însă numaidecât ținut să spun ceva despre acest laborator, în care eu n’am nici merit nici demerit, atunci ar trebuui să încep ceva mai de departe, din acel timp când omul cărunt de astăzi era o ființă în necontenită transformare. Acel mormoloc de scriitor, ca să zic așa, a început foarte devreme să simtă necesitatea de a pune pe hârtie sensații — întâiu în ritm și rimă, apoi în proză. Era o felix’ă care-l ținea aplecat ceasuri asupra foilor de hârtie. Fără un scop practic. Nu scria ca să publice. Astfel a înnegrit sute și sute de pagini, începând de la început, adică repetând individual istoria literaturii noastre — versurile lui Conache și Văcărescu, spre a ajunge la strofele clasice ale lui Alecsandri. Distrugând toată această imitație a trecut mai departe. La 16 ani, a început a secreta primele nuvelete, dintre care unele au apărut în revistele timpului și mai târziu în volume. Aceste prime lucrări în care se vădește ceva — lirism și iubire de natură — luau naștere extrem de penibil. După ce subiectul era simțit îndelung — spun anume simțit, și nu cugetat — după ce era simțit îndelung, începea lucrul redactării, cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, pe care nu le puneam pe hârtie, ci le memorisam, ca pe o poezie, cântărindu-le pe cât îmi era posibil, din punct de vedere al armoniei și al sonorității. Astfel redactam verbal bucăți întregi — pe care le transcriam după ce le socoteam gata. O asemenea muncă minuțioasă m’a ținut în robia ei ani. Incet-încet mijloacele de exprimare s’au dezvol Mihail Sadoveanu Continuare în pag. IIaț