Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1932 (Anul 13, nr. 595-599)

1932-05-01 / nr. 595

ANUL X.-SERIA II-A.-NO 595 NUMĂR SPECIAL DE PAȘTI 10 PAGINI—PREȚUL­­ LEI Domnică 1 Mai 1932 Literar — ■ [UNK] —■ === si Artistic V FONDAT IN 1893 O poveste de Paști O poveste a iernii ce trecu — și nu se știe totul dacă a trecut de tot — ar începe, poate, în ajunul Paș­tilor și al zilei de 1 Mai, așa. Intorcându-se din cetate cântărețul la pământ și făcându-se țăran, adică iubitor de țărînă, a fost odată că s’a ivit o iarnă grea. El a cunoscut că o să fie toam­na și iarna lungi, după semnul înclătinat al belșugului de păinjeniș. Nu se mai văzuseră de multă vreme a­­tâtea rețele de mătase subt streașini și între ramurile de copaci, vâslite de clătinarea aerului ușoară, cu câr­maciul pânzei răsfirate, strâns în mijlocul ei ca un bob. Ața^ de lipici a rețelei ți se anina de ochi toată ziua și, împiedecat să clipești, erai nevoit să-ți cauți cu două degete firul pus de-a curmezișul între ureche și bărbie. Iar din vânturi și din cer se desfăcea, ca din capre, aceeaș lână ușoară, ca un albuș de cu tors, sem­ne de mari ninsori viitoare. Atunci săteanul, aducându-și buturugile de iarnă, câteva care, în bătătură, adunându-și fânul și îndesân­­du-l în coșare, vânturându-și încă o dată chihlimbarul de porumb, a ridicat o rogojină de papură moale în­dărătul ușii și aștepta să vie iarna făgăduită de păian­jeni. Sacii lui erau plini cu bucatele, pe care le dăru­iește omului harnic pământul și podul de așijderi. Lăs­­căile lintei, mărgăritarul fasolei fuseseră întocmite în două movili cu lopata de lemn, iar bulgării de humă cu inima dulce ai cartoafelor făceau o măgură neagră mai mare. Mărarul cu speteze de sârmă, znopi, atârna de grinzi iar bolovanii, după mărimi, ai verzelor, gu­liilor și ai ridichilor cu pielea de bivoliță stăteau în preajma morcovilor vopsiți cu apă de cărămidă. Și venea iarna din pădurea de peste rău, încet, și coasa ei, apropiindu-se, a înghețat în apă și a rămas până la desgheț, când am scos din oglindire numai coada, fierul se topise. Plecaseră berzele, rândunicile și toate pasările că­lătoare și până și vrăbiile intraseră undeva în viscole și vifor, de nu s’au mai văzut o lună de zile. Și singura viață a șefului încremenit în albitura iernii, se vedea în lupta fumului din hornuri cu iutele ger. Spusese însă omul. Fiindcă vor fi multe zăpezi până în April, de câte ori o ninge să iei,nevastă, un ou dela găina moțată și să-l pui în d­ur. Firește că s’a făcut întocmai cum a zis: De fiece zăpadă nouă, care cădea după zăpada topită, un ou din ziua zăpezii se strecura în ciur. Și ciurul s’a um­plut până’n April, încât mai era nevoie, dacă s’ar mai fi întâmplat să ningă, și de o căciulă. Dar Dumnezeu a voit să nu mai ningă și nici nu a mai nins. Pân’aici, toată povestea e adevărată, dar nici de­­acolo înainte nu e mai mincinoasă. Numărând ouăle din ciur, țăranul și țăranca au găsit 32. Ca să zică, fu­seseră 32 de zăpezi. Ce facem cu ouăle acum? Le mân­căm? Au luat o curcă și au pus-o să clocească, întâi, nu a voit curca să fie cloșcă, dar multe nu vrea nici omul. Ei au pus curca subt un coș, au ținut-o trei zile împo­vărată și a patra zi a primit curca 32 de ouă ale găinii și le-a clocit de bună voie, până ce a ieșit din fiecare ceva. Dumneavoastră ați crezut că de subt curcă au dat fuga prin paie 32 de pui de borangic. Iată că v’ați în­șelat: Au ieșit din potrivă 32 de urîciuni. O broască râ­­ioasă. O șopârlă. Un șobolan. O năpârcă. O cârtiță. O coropitniță. Un vierme. O omidă. O muscă mare cât unghia. Un păduche cât degetul dela picior. Un pui de mâță cu colții afară, întorși pe dedesubt. Și cuiburi de felurită mușiță, în care furnicau soiuri puturoase de viitoare stoluri purtătoare de puroaie și otrăvi. A ieșit o spuză care, luată de om, cum se ia praful după câini, scoroiea carnea cu o mătreață ca de scrum și ajungea uscată la os și trecea prin el putrezindu-l fără mâzgă. A mai ieșit o boare de înecăciune și tuse și a mai ieșit un țânțar nevăzut care muncea mintea și întuneca bu­curia. Și alte boli ciudate s’au trezit în ouăle găinii mo­țate, clocite de căldura curcii. — Nu mă miră afară din cale, zise săteanul, care fusese cântăreț la strană, în cetate. Astea sunt bolile leprosului, nebunilor și bolnavilor, boala lui Iov, boala lui Lazăr, boala fetii lui Cair. Intre ele sunt și cele șapte vaci slabe. Și bubele Egiptului sunt. Ca să ne scăpăm de ele, iată. Ia pieptenele țepii și deapănă pletele sălciei plângătoare, dela Florii, cu panglicile verzui lăsate până jos. Ia florile zambilei, ia ceară și miere și du-le pe movila Răstignirii. Și chiamă pe Iisus, care tocmai trece — uite-a­colo — pe subt sălcii, scuturându-și părul și barba de pulberea mormântului și strigă fiindcă a înviat, ca îndrăciții: — Iisuse, fiul lui Dumnezeu, mântuiește-mă. T. ARGHEZI Sf. Gheorghe Icoană pe plajă din Jina (Jud. Sibiu) sec. XVIII (?) na A fost o fată la fântână... Fântâna părăsită stă și­ acum Pe unde-a fost, odată, margine de drum. Dar drumul schimbător Și-a căutat aiurea alt izvor, Iar cumpăna smerită a rămas Să ’nsemne ’n vreme liniștit popas. In apa plutitoare­ a depărtării, Ea pare o gânganie înaltă Ce s’a ’nălțat într’un picior pe pragul zării, Din lumea celalaltă, In câmpul cenușiu și mohorât si țin de-atâta vreme de urât Doar tu­fe albăstrii de scai pitici, O scorbură bătrână de răchită Și-o moviliță de strujeni, sburlită Ca un arici. In zori, când încă-i somnoros pământul Și ierburile’s brumării și ude, Ascultă în adul­c... și parc’au­de Cum cântă iar, subțire și plăpând, Izvorul mort de cine știe când... Și ostenită cumpăna se ’nclină Spre jghiabu ’n care curge doar lumină, Dar jghiabul e atât de învechit Că pân’ și piatra lui a putrezit. Când nu mai știe ce să facă, Fântâna cântărește vântul In cumpăna ei neagră și săracă, încremenită ’n soare, Stă singură ’n câmpia goală și fierbinte. Și geme uneori de parc’o doare, Ori poate că-și aduce iar aminte.». "* N*­'­­*s N*" "Xt? M­­­i Odată, S’a abătut pe-aici o fată. A scos cu ciutura, din fund, Un pumn de cer albastru și rotund, Și fi’ndcă cerul mic din ciutură râdea, * A râs și ea. A dus apoi o mână ’n dreptul frunții. In depărtarea arsă, munții erau acolo unde sunt și­ acum... Și fata a pornit domol la drum. In urma ei, pe pietrele fierbinți, A stăruit o clipă urma­ndă a tălpilor desculțe și cuminți. Și vântul le-a svântat apoi, de ciudă. Și într’o noapte, fata a­ venit, S’a sprijinit de piatră și­ a oftat, S’a închinat sfios spre Răsărit..., 3 . • Și nu s’a mai întors de-atunci în sat. Iar apa din adânc s’a supărat Că trupul tânăr, prăbușit pe prund, I-a sfărâmat luceafărul din fund ... De-atunci, fântâna veche de care toți se tem, înalță ’n noapte cumpăna, ca un blestem. Și de urât și de singurătate, Că nu mai vin nici fetele, nici ielele, Rămâne-așa, cu capul dat pe spate, Să numere de-a lungul vremii stelele. OTILIA CAZIMIR — mii— ÎL-1 m--------- " AMINTIRI ÎNCEPUTURI CÂțiva ani am văzut trenul fără să călătoresc cu el... Mama nu putea să dovedească treburile gospodă­riei; tata nu avea nevoie de tovărășia copiilor, în dru­murile lui cele lungi, iar copiii se duceau la școală. Nu cugeta nimeni să sporească impresiile, cunoștințele și blazarea timpurie a unor nevârstnici. Trenul trecea cu coama lui de fum prin zarea o­­goarelor moșiei și când tata ne-a adus la Ruși, ca să ter­minăm clasele primare, trenul se vedea, cu gară cu tot, în fundul uliței noastre, iar flueratul lui se amesteca cu flueratul unei mori de foc de lângă noi... Dar toată lumea rămânea neispitită și roabă trebu­rilor ei... Dascălii mei cei noi, de la oraș, nu s’au gân­dit niciodată să ne pună în convoi și să facă cu noi o „excursiune științifică”, până la gara de curând creată și până la șiragurile de vagoane, mișcate cu puterea a­­burului, încătușat de om, în veacul în care ne găseam. Am văzut de atunci încoace gări sămănate în adâncuri de provincie și am constatat un fel de sport special, pro­vincial. Când trebue să sosească un tren, tot târgul se gătește și iese la gara din capul bulevardului, ca să pri­vească, să noteze și să comenteze... Este o deprindere nevinovată care m’a înduioșat adeseori. In târgul și la gara noastră nu se pomenea așa ceva. Târgoveții mei erau oameni serioși și pozitivi. Româ­nește, bulgărește sau grecește, ei își discutau și-și urmă­reau, cu sprâncenele încruntate, afacerile lor, la cafe­nea, în simigerie ori la oborul de cereale și de tren nu se apropiau decât cu banii în mână. întâia oară, când trenul a trecut cu dinadinsul prin gândurile și prin așteptarea mea a fost într’o primăvară de neliniște și de zguduire obștească... Cred că era în luna Martie, din anul 1888. Tata era în București, iar Bucureștii fierbeau ca un cazan imens, deasupra ierati­cului politic... Mama era plină de grijă și tulburată de unele vise stranii pe care le visa... Isprăvnicerul și pă­durarii veneau în fiecare seară să întrebe dacă a venit boerul... Ce era în București? Au căzut Roșii și au venit Albii! Dar ce puteam să văd eu în această veste, care preocupa pe isteții satului, decât un fel de catastrofă cosmică, unde munți de foc și cataracte de sânge se în­­necau în lapte și în zăpadă!... Patru zile în șir am mers cu Caraiman vizitiul, la gara Beuca, să așteptăm pe tata.... De trei ori, trenul s’a zămislit din zare și a curs pe podișuri ca o omidă uriașă, a oprit o clipă în gară și a plecat, fără să aducă pe cel așteptat... Mă uitam, din fundul trăsurii, cu inima grea... — Nu e nici azi!... Hai băcți!... Și Caraiman atingea caii cu biciul, și porneam că­tre casă, tăcuți, îngândurați... Dar a venit și pentru mine ziua să mă urc în tre­nul văzut de departe, atâta vreme, și să plec la Bucu­reștii cei nalți până la cerul necunoscutului și al închi­puirii, ca să învoi mai temeinic rostul cărții. Nu știam destulă carte... Trebuia să mai învăț!... Ce voia tata să scoată din mine, n’a avut vreme să mi-o spună, fiindcă după doi ani de la prima mea călătorie cu trenul, el în­suși a plecat în suprema călătorie. Nu poți să uiți niciodată, cu totul, prima ta expe­riență feroviară. Pornisem din gara Beuca, într’o caldă după amiază de August și străbăteam fertilele bără­­gane din nordul județului nostru. Soarele bătea în feres­trele vagonului și în jilțurile lui, căptușite cu un postav aspru cenușiu, pe care îl vedeam întâia oară. Urcând în vagon, tata găsise cunoscuți, care veneau de la Turnu și de la Ruși și mergeau și ei tot spre Bucu­rești. Unul dintre ei mi-era cunoscut și mie. Era „domnu­lzidor”, negustor cu vază și chiriașul nostru din Ruși, în prăvălia căruia fusesem cu părinții mei de multe ori. Probabil că și tata și chiriașul nostru erau într’un moment de armistițiu cu nevoile și cu grijile lor părin­tești, fiindcă mi-aduc aminte că am auzit din gura tatei următoarea idee, floarea unei stări sufletești de dega­jare și de reverie: — S’ar mira grozav strămoșii noștri dacă ar coborî ochii pe pământ să vază cum călătoresc azi străne­poții lor... Din acea vară de August, călătoriile cu trenul au invadat în viața mea. Fiecare vacanță, mică sau mare, mă făcea să străbat câteva județe, între școală și casa părintească. Am cunoscut începuturile de toamnă care în vestmîntă în aur și în purpură dealurile Argeșului și ale Muscelului. Am venit de Paște acasă printre livezile cu pruni în floare și printre dumbrăvile cu vetre de vio­rele. Am răzbătut cu greu, la vacanțele de Crăciun, nă­meții care înfundau văile și vâlcelele și, într’un an, am rămas înzăpezit, trei zile și trei nopți, în gara Costești. Era trenul școlar, plin cu elevi din toate școlile — băeți și fete — și mai totdeauna plin și cu soldații, care obținuseră concediu de sărbători, odată cu noi, poporul școlilor. Ce îmbulzeală, ce grijă, ce început prost de va­canță, să te strivești la ghișeul de bilete ,să tai vagoanele cu asalt și să rămâi adeseori, pe sala vagonului, în pi­cioare, până la Costești, unde schimbi trenul pentru Ro­­șiori-Turnu-Măgurele !... Nu venise vremea trenului emancipat, liber de școa­lă și de confluențele vacanțelor, pornit spre munte sau spre mare, sau cel puțin spre zările care nu mai ascund rosturi și pravili arhi-știute. Semnul și prevestirea acestor călătorii, mi-au venit într’o dimineață de iulie, când noaptea se înfioară de ziuă și se deșteaptă ciocârlia. Intram în județul Tele­orman, ca într’un infinit ocean de holde, în parte sece­rate... Spre răsărit se mișcau atemiane, viorii, perdelele cereștii catapetesme... Eram tot școlar. Priveam întâia oară acest spectacol, într’o tresărire de libertate și de farmec personal, rău venită, pentru obligațiile mele mereu școlare... " GALA GALACTIONÍ

Next