Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1932 (Anul 13, nr. 604-608)

1932-07-03 / nr. 604

ANDIXI.-SERIAN­­ a.-No. 604 .nunÄTf10, r AL. V. BELDIMAN 1800 - 18*7 FONDATORI: 1 CONST. WILLE 1097—1820 _ 7 LEI EXEMPLARUL 1W ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminică 3 Iulie 1932 si Artistic FONDAT IN 1893 G. Toplrceanu Scriitor clar, clasic, conștient de mijloacele și ur­mările mijloacelor sale literare, d. G. Toplrceanu nu mai poate da unui critic satisfacțiunea de a-l descoperi, mai cu seamă după ce d. G. Ibrăileanu i-a tras în stâlpi de foc granițele drepte ale spiritului său. Nouă ne ră­mâne mult mai modesta obligațiune de a-i citi opera la lumina unei schem­e critice prestabilite și de a acorda impresiunile personale cu judecata obiectivă. Dela început însă trebue să constatăm, că deși i se recunoaște câte-un simptom liric, d. G. Topîrceanu trece drept un umorist și această opiniune este atât de înrădăcinată încât însuși autorul a sfârșit prin a o crede, lăsându-se stăpânit de „umor” ca de un gen propriu. Adesea omul, în glumă, își parodiază cele mai sfinte aspirații ale sale și, ironie a soartei, succesul pro­priului sau proces devine sensul de mai târziu al vieții sale. Frica de răspundere, sau discreția, împinge tot­odată pe mulți să-și mascheze fața proprie cu mătusa inocentă a traducerii, adaptării, parodierii producțiilor altora, deși masca rămâne mască și sub ea* se ascunde cea mai autentică fizionomie. Nu mi se pare de loc paradoxal să afirm că d. To­pîrceanu este congenital și esențial un poet liric, nu nu­mai fragmentar ci cu desăvârșire realizat, în ciuda unei popularități „umoristice” care ignorează aceasta. Căci ce­ are de a face „umorul” cu Baladele vesele și triste ? Umorul presupune o veșnică încordare critică și bala­dele sunt contemplații, unde un fugar element de inteli­gență și voit prozaism adâncește și mai mult sentimen­tul dependenței omului de miracolul lumii, fals umor de acesta, instrument în fond de amărăciune, întâlnim la toți romanticii, la Musset, la Heine și la Eminescu, și d. Topîrceanu este atât de contemplativ încât oastea că­zătoare de umor este numai o măsură a adâncimii fir­mamentului său liric. Admirabil poet al spectacolului rustic, el ar fi un pastelist dacă priveliștea n'ar fi iluminată dindărăt de o uimire și de-o apetiție către duhul pământului care sfărâmă acea nemișcare de dioramă rece, a pastelului. Iată o auroră, eternă, lentă ca un vis : Dimineața ca un fum Urcă pe coline-Svon de glasuri din­spre drum Până’n preajmă-i vine: Peste vârfuri lunecând In argint, conduzii înfioară când și când Liniștea pădurii.... o iarnă adamantină, fabuloasă. Sania coboară crinul de pădure Fug în urma noastră luminișuri sure Și’n singurătatea care ne petrece. Peste vârf de arbori, asfințitul rece Străbătând podoaba crengilor subțiri Luminează’n aer bolți de trandafiri, sau un ger selenar . Astfel, cu mirare, te trezești când luna luminează somnul unei lumi din basme iar omătul umple noaptea de fantasme. Am bănuiala că spre folosul său, și în orice caz fără vreun neajuns, d. Topîrceanu a studiat rima și ritmul unor compuneri în vers scurt ale lui Eminescu postum, cu fondul rural și fantastic totdeodată, cu care are atâ­tea puncte comune câte îngădue păstrarea unei stricte individualități. Iată de pildă Eminescu: Nins lucește câmpul, teiul, Și trosnește cărărușa, Când se'mtorc și văd bordeiul Și deschide Mușa ușa, Când își pun copilu’n leagăn G’un picior încet îl leagăn L’a lumina din surcică Și o vorbă de-alta leagă’n Planuri mari pe gară mică (Miron și frumoasa fără corp) Din copaci fără de număr Es copii cu șoimi pe umăr Și copile multe iesă Cu-a lor mânece sumesc, Și pe umerele goale, Poartă donițe și oale, Se pornește atunci un sbucium, Sună-mi dulce glas de bucium, Pe cărări fără de urme Vin cerboaicele în turme. Am făcut aceste citate nu pentru a dovedi vreo imi­tație conștientă după Eminescu ci spre a scoate în evi­dență afinitățile d-lui Topîrceanu cu poezia lirică de contemplație a naturii, care constitue nodul vital al inspirației sale. Aceeași fantezie ritmică, unită cu o cru­ditate de impresii rustice, familiare, aproape folklorice și un sentiment de miracol natural, o aflăm răspândită prin cele mai bune balade. S’au ivit pe rând în soare Jos, la capătul potecii Turma albă de mioare, Noatinele și berbecii. Sunet de tălăngi se’ngână Sub poiana din Fruntarii, Zăbovește’n deal la stână Baciul Toma cu măgarii, El se pleacă din cărare Și tot leagă și desleagă, Cumpănește pe samare O gospodărie ’ntreagă: Maldăr de târhaturi grele Cu dăsagi, căldări și pături, Că de-abea pot sta sub ele Doi măgari voinici alături, etc. etc Cum este cu putință ca dintr’un poet de o așa concentrată contemplativitate, dintr’un melancolic Or­­feu păduratec să iasă un „umorist”, atentator al celor mai sfinte înduioșări ne-o explicăm, nu prin cine știe ce filozofică analiză a ideii de humor, ci printr’o împrejurare mult mai simplă dar mai hotărîtoare. D-l Topîrceanu este un extraordinar ar­tist și umorul său este în fond un derivat al tehnicei. Când un călăreț a devenit așa de stăpân pe șeaua armăsarului său el e tentat să facă fel de fel de isteții, să stea într’un picior pe spinarea calului ori în două mâni, să se ascunză că zăcește sub pântec, să si­muleze căderea și apoi prins de coadă să revină într’un salt rotund în șea, toate acestea spre uimirea și hazul spectatorilor. Umorul d-lui Topîrceanu nu este o atitudine spi­rituală, ci numai una de inteligență formală și nu este umor decât pentru că autorul supune producția parodi­ată unei acute critici, dar peste criticism există în paro­die o adevărată consimțire la vibrația originalului, care aceasta, este într’adevăr originală. Iată de pildă fragmen­tul omeric Chinurile lui Ulisse. Era cu neputință ca sen­sibilitatea artistică a poetului să nu se lase furată de candoarea lumii fabuloase a epopeei elene. „Umoristul“, crează în marginea textului homeric un adevărat frag­ment de poem serios, care revelă toată consimțirea sa la poezia modelului, precum și putința pe care o are de a desăvârși și abate pe căi proprii apele lirice ale obiec­tului. . ...Astfel corabia’n fugă plutea cu ușoarele-i pânze Doldora pline de vânt, peste noianul de ape. Singur pe navă prudentul Ulise privea cu î ntristare cât ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. La un moment dat poziția tehnică a poetului devine deodată conștientă de mecanica hexametrului. Poetul își dă seama că alunecând în gol pe uniformitatea ver­sului poți simula impresia poetică din cele mai etero­gene elemente. Și iată deodată plesnind în notă comen­tariul tehnic, în chipul unor prozaice ritmuri Lucruri expuse pe larg în traducerea d-lui Murnu, Harnicul nostru tâlmaci care­ a tradus Iliada, — Carte ce fu minte nas premiată cu premiul cel mare. Pentru că suntem un stat eminamente agricol. La baza „parodiei” stă așa­dar un proces dialectic: o abdicare lirică în fața textului, urmată de o eliberare, datorită conștiinței tehnice. De altceva decât admirabilă abdicare este Vis alb, parodie după Otilia Cazimir, în fond admirabilă compunere lirică serioasă, în care ele­mentul prozaic spirt denaturat abia amintește că auto­rii înțelege să glumească. Adeseori factorul de distracție a încântării lirice îl formează nu acuitatea formală, ci întinderea unei ima­ginații care vede posibilități de tratări laterale vero­simile. Locuința mea de vară E la țeră... Acolo era să mor de urât și de’ntristare Beat de soare. Iată un exercițiu inteligent în chip vetust, fără ur­mă de parodie. Deodată umorul sare în chipul unei constatări higienice firești. Și pârlit îngrozitor De aci bine înțeles compunerea merge pe tem­a in­salubrității rurale, ’ care, umoristică bine­înțeles, înce­tează de ’ a mai fi parodie, de vreme ce se bizue pe o observație și o sensibilitate proprie. Parodia e o adevă­rată frescă rurală personală. Când se ia câte-o măsură Lumea’njură Pe agentul sanitar Și-l întreabă fără noimă — Ce-ai cu noi, mă ? Pentru ce să dăm cu var ?­­ Tot așa de originală este parodierea blestemelor ar­gheziene, fiindcă pornind de la tema urii insolubile, se oprește la pitoreasca și verosimila mânie a unei proza­ice babe, ocărîtoare , In­ două surcele de vreasc să se facă Picerile tale, făptură buimacă, Plezni-ți-ar timpanul, Să n’auzi când trece traivanul Intr’un cuvânt d. G. Topîrceanu este un remarca­bil poet liric și un mare artist, care în căutarea forme­lor corespunzătoare sufletului său se joacă cu degetul mic pe clapele unui pian, pe care, vrând, le-ar putea mișca, într’o repezită și furtunoasă Sonată. G. CALINESCU (Mușatin și codrul) JL. Moartea Lui loan Vestimie" ?/ alte fragmente eminesciene­­ extrase de G. CĂUNESCU Pe câteva foi de caet dictando aflăm in ms. 2255 ff. 268— 280, an proect de nuvelă din epoca gazetăriei, căruia i-am dat titlul de mai sus. Deși fără vre-o deosebită valoare literară, frag­mentul este interesant prin analiza unor stări de conștiință ce par a fi fost familiare lui Eminescu in vremea premergătoare boalei. Tema evidentă a compunerii este decesul lui Ioan Ves­­timie și existența sa spirituală in cele trei zile de veghe mor­tuară. Pentru că rezumarea ar dăuna act inteligibilității textului, fără multă descripție, reproducem fragmentul în întregime . 1. loan Vestimie nici era predispus să fie un om mare, nici pretindea să fie. Se poate însă că era mai lipsit de invidie de­cât alții, că recunoștea cu multă ușurință meritele altora și ne­­meritele sale din care cauză lumea-i zicea că e un spirit obser­vator, deși nu știm ca fineța de observațiune și reumatismul unit cu bătie de inimă să fi stat vre o­dată în legătură. Avem cu toate acestea să ajungem la halul moral în care justețea pur și simplu a vederii să treacă drept spirit de observație... dar nu e vorba de asta. Vorba e de b­an al nostru, care ’n toate zilele își urma re­gulat drumul de la căsuța lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colț, unde citea jurnale ilustrate, de acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulațiune a mersului său să se ’ntâmple vr’o întrerupere sau iregularitate, pe când din roiy: *. in­pulsațiunea și în bătăile inimei sale se ’ntâmpla foarte des iregularități. Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace Ioan, care avuse o memorie splendidă, începu s’o piardă încetul cu încetul. Astfel s’a întâmplat că ’ntr’o seară voind să scrie o epistolă unei fetițe blonde pe care o iubea cu credință de 16 ani și mai bine, să-i uite cu totul numele fetei. A deschis un dicționar de nume proprii, a alăturat terminații de nume fe­meiești la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a ră­mas uitat. Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de o afazie parțială, ce a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele cra­niului ar fi căpătat o umflătură care-i apasă creerul și multe alte idei ipocondriace îi veniră lui Ioan Vestimie. Opinia noa­­tră este însă că Ioan închisese prea de timpuriu cahla de la sobă și că-i durea poate capul. Dar aceasta nu era, se vede, ideea lui. El se culcase și ’n­­cepu a simți o stranie amorțeală în brațul drept. Deși era ho­­tărîtor treaz nu-i era cu putință să miște acel braț. Apoi urmă amorțirea piciorului stâng, apoi adormi în sfârșit. Dar mult n’a ținut somnul lui. El s’a sculat foarte ușor și atât de sănătos din patul lui precum nu se simțise nicicând, inima lui îi bătea cu vioiciune și căldură, pasul era ușor ca acela a unei ciute. Erau 10 ceasuri înaintea miezului nopții. El se îmbrăcă repede și plecă în oraș, intră în cafeneaua sa obici­nuită și începu să răsfoiască jurnalele. Ceea ce i se părea ciudat din cale afară, e că stâlpii de cafe­nele îi luau jurnalele din mână fără ca să-l mai întrebe, mulți din ei nici păreau a-l vedea, numai unii și anume aceia cari se deosebeau prin fineța palorii lor sau prin ochii prea adân­ciți în cap se uitau la dânsul și suspinau. De ce acești oameni îi erau cu deosebire simpatici, nu știa nici el. La apropierea m­iezului nopții el simți o ușoară neliniște. Plecând din cafenea, unde prin excepție nu avuse nici cafeaua lui neagră, el își aruncă privirea pe am­ul din jurnalele de seară și văzu cu mirare următorul lucru: „Aflăm că astăzi la 7 ore de seară, D. Ioan Vestimie a în­cetat din viață în urma unei violente bătăi de inimă. Nu putem decât să deplângem moartea prematură a unui tânăr, care pe lângă un caracter solid și demn de toată încrederea, mai avea un spirit fin de observație și multă dreaptă judecată”. El nu-și putea explica cine-i jucase festa ca să-l anunțe drept mort prin ziare. Eșind pe uliță, o lună plină de toată frumusețea împânzea cu razele ei turburi străvezii oriunde găsea loc prin întune­­recul ulițelor. Ici bătea într’o firmă de croitor, dincolo prin fe­­reștile închise a unui salon deșert, într’alt loc pe zidurile lungi și albe a unei curți de biserică, curat o frumusețe de lună. El se mira și de această lumină nepomenit de dulce, dar și de ușu­rința, cu care îmbla el până ce în sfârșit ajunse acasă și se culcă. Se vede că ’ncepuse a miji de ziuă, căci cucoșii cântau și el adormi adânc foarte adânc, de astă dată fără să-i pese de cancelaria lui de mâini sau de alte treburi. In­somnul lui cel adânc auzea însă mormăind primprejurul [său] ca niște roiuri de albine, dar foarte trist, foarte melancolic. De mai multe [ori] voise să-și scuture capul, și atunci, încordându-și vederea zărea o mulțime de lumini aprinse, dar apoi recădea repede in somnul lui adânc și nu mai pricepea nimic [din] acel mur­mur misterios și tânguitor de roiu. 2. Când se trezi a doua zi văzu că era târziu seara, iar niște prieteni de-ai lui jucau cărți la o masă. El dete „bună seara” cu un glas cam răgușit și ei deodată veniră toți și se uitară ui­miți unul la altul. Numai unul care era mai obrasnic dintre ei, Alexandru, zise: Măi hoțule! stai acolo și dormi, doar n’ai poftă să ne strici lands queretul. Ceilalți începură a râde, ba unul îl trase de picior. Ioan nu știa de ce, dar purtarea aceasta era atât de supără­toare pentru el, încât se sculă și eși zăcând din casă. Ceea ce-l mira era însă că se culcase desbrăcat și se trezise îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, negre. Astfel e și pe uliță. Căzuse cea de’ntâi ninsoare și pe zidurile de-a lungul ulițelor el văzu pe ici colo câte un copilaș îmbrăcat bine, făcând bulgări de omăt și aruncând unu ’ntr’altul. Erau veseli și râdeau copiii. — Măi băete, cum te chiamă, îl întrebă el pe unul. — N’am nume, n’am fost botezat, zise copilul râzând. Acelaș răspuns i-l dete al doilea copil. Astă seară el nu mai merse la cafenea, dar s’așeză în por­talul teatrului, ca să admire femeile cele frumoase, cari eșeau după spectacol. Incurând văzu i­­eșind roșie ca o roză și blondă ca un caier cu un capușon alb-vânăt în cap prințesa B, una din fru­musețile marelui oraș. Lui îi plăcuse de mult acea prințesă înnaltă și bărbată, tâ­nără și frumoasă, puternică și dulce totodată. Dar de unde și până unde ajunge el la cutezarea de-a se sui alături cu ea în cupe, a-i pune brațul pe după gât și a o săruta 2 — Șezi binișor, zise ea zâmbind și prefăcându-se a se apăra. Curând ajunseră la palatul frumos al damei, el îi dete brațul și se urcă cu ea pe scări în sus, prințul îi văzu și nu rămase deloc scandalizat, ba ea îl ținu de mână pe bietul băiat și-l trase după sine în budoarul ei, îmbrăcat în vioriu și alb. Fără nici o jenă ea începu să se desbrace și cum el îi înconjură grumazul gol și alb cu brațele, ea zâmbea și se uita în ochii lui atât de adânc și cu atâta fericire și dragoste ca și când l-ar­ fi cunoscut de zeci de ani. Dar lui însuși purtarea aceasta nu-i părea de loc ciudată. Trupul cel dulce și alb ca zăpada a acestei minunate femei i se părea atât de sfânt, de atâta îngerească curăție, încât i-ar fi fost ciudă dacă ea s’ar fi rușinat de a i-1 arăta, cu atâta liber­tate. Ea se uită în oglindă. Apoi se uită lung și visător la dânsul ca și când ar fi fixat un punct în părete și zise „haide vin, vin de dormi lângă minei” O candelă cu lumină trandafirie răspândea raze slabe pe vioriul părete ornat cu fiori de argint, pe cerul violet’’al pa­tului gărnit cu broderii albe și fine, frumoasa statue vie se urcă în patul ei ca Susana în baie și bietul băiat se așeză lângă ea sorbind-o cu ochii și mângâindu-i sânul. Ea zâmbea mereu, cuprinsă ca de un vis ceresc se ’ntindea leneș în patul ei moale și-i șoptea foarte încet: „Ce băiat cu­minte și dulce ești tu și cum te-am iubit din momentul în care m’ai privit cu ochii tăi cei suferitori. Și ce dulce e dragostea când n’o știe nimeni, nimeni în lume. Tu nici visezi cât te iu­besc eu, nu-i așa? Nici visezi că suspin după tine ca turturelele noaptea, ba nici ai cutezat de a visa. Dar parcă tu ai știut vr’odată ce frumos ești și că te prăpădeam din ochi de drag ce-mi erai? Numai nu fii nebun, nu te lua după mine ca să te vază alții.. Așa.. în taina buduarului, când nimeni nu mă știe, când sunt numai eu și cu mine, singuri, atunci te iubesc mult, mult”. Ea-și subția buzele și Ioan o sărută cu foc. Ea îl [ținea] la piept și-l strângea până ce adormi în brațele lui. Sub candela cu lumina trandafirie, el desveli încet acea figură cerească, de-o curăție și de-o finețe ca marmura îi să­rută picioarele ei în ciorapi o jour și se uită ceasuri întregi la ea cum dormea atât de lin încât nu i se auzea răsuflarea de loc și numai ridicarea regulată a sânului și o ușoară îmflare a nă­rilor fine dovedea că ea trăește. Dar cum sosi miezul nopții îl apucă un frig in spate. El se plecă înc’odat peste fața ei și o sărută lung, lung pân ce i se păru că buzele sângerau, apoi se ridică repede și plecă acasă. Ajungând acolo văzu pe amicii lui adormiți cu cărțile în mână. El se culcă și adormi iarăși repede. 3. A treia zi un murmur într’adevăr foarte tare s’auzia îm­prejurul capului, ba i se păru chiar că-i poartă oameni pe sus. Cu toate astea cu toată voința din parte-i nu putea mișca nici brațul din acea cumplită amorțeală, nici piciorul, ceea ce sim­țea însă în suflet era o estremă mulțumire, un sentiment de ușurare a inimei. Când se trezi acuma, se trezi nu acasă — ci ’ntr’o grădină mare și frumoasă pe arborii căreia­­ atârna omăt. Vre­o câțiva copii se jucau cu bulgări de zăpadă și fugeau repede prin gră­dină, iar într’alt loc văzu2­ o fată tânără îmbrăcată în alb, foarte foarte palidă cu fața și cu ochii pe jumătate deschiși numai. El s’apropie de ea, iar ea-i zâmbi și-i întinse mâna. — Mergem amândoi în oraș nu-i așa? — Desigur, răspunse Ioan, deși or să râză oamenii de noi. — Las să râză —­ zise ea. Acum râsul lor n’are nici un în­țeles. Alaltăeri încă aveau drept să râdă și râsul lor și vor­bele lor mă dureau, azi... — Ai dreptate, dar unde mergem? — Ce fel? Tu nu știi încă? Dar voia să-l mai văz odată, el doarme acuma și visează la mine și sufletul lui mă atrage, mă atrage ca un magnet... Ciudat era că Ioan nu se prea mira de întâmplările lui. Mai întâiu avea sentimentul că-și pierduse în parte memoria, apoi sentimentul că cu ușurință poate intra oriunde voiește, poate face tot ce voiește, al treilea sentiment, dar cel mai ener­gic din toate era că toate acestea se petrec într-un vis aievea, a cărui rațiune fiziologică este o durere ușoară la tâmpla dreaptă. De astă dată el se duse întâiu acasă. Alexandru dormea tăind în patul lui: „Măi Alexandre, scoală-te — zise el”. Alexan­­dru se sculă speriat și dibui prin întuneric după un chibrit. — Ce cauți chibrit, nu vezi destul de bine? — Ba văd, dar trebue să-mi țin mâna la ochi. Pe Ioan îl trecu atunci un fior de bucurie. El știa prin in­spirație că dacă va șopti acum trei cuvinte magice, pe care le știa cine știe de unde, Alexandru are să devie ca el. — Iți ghicesc gândul, zise Alexandru, dar te ’nșeli. In soare trebue să mă uiti cu mâna la ochi pentru că tu să mă poți face... Cel din urmă cuvânt Ioan nu-1 auzi, căci glasul iubitei lui îl chema. Ea sosise cu o trăsură la scară: — Hai la bal, hai la bal, zise ea... toată seara am să gân­desc numai la tine. El se sui alături de ea, îi cuprinse strâns talia și văzu că ea plânge. 1) în text văzând. 2) în text văzută. (Continuare în pag. II-a)

Next