Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1932 (Anul 13, nr. 626-629)

1932-12-04 / nr. 626

«XI.-SERIAIl-a.-Ho. 628r lei exemplarul in țara Adevărul 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE ! Literar Duminica 4 Decembrie 1932 FONDATORI: ! AL’ V’ BELDIHAN 1808-1887 FONDATORII­­ CONST. MINLE 1897 - 1820 si Artistic FONDAT IN 1893 1­5.000 Acum câteva zile, „Adevĕrul” politic a împlinit 15.000 de numere. In țara noastră începătoare întru ale științei de carte, unde absolventul școlii primare, după douăzeci de ani, cade iarăși în analfabetism, —i un ziar, chiar politic, îndeplinește un rol cultural prin însăși răspân­direa slovei tipărite. De peste patru decenii „Adeverul” face acest ofi­ciu­­ de continuator al școlii. Avem această impresie ori de câte ori vedem de pildă un zidar, în orele de re­­paos, silabisind un articol la umbra cicturilor de cără­mizi... sau un țăran, venit cu câteva ceasuri înainte de plecarea trenului, și care — pe scările gării — citește încruntat gazeta, cu opriri și cu gesturi de aprobare. Dar, în afară de această împrejurare, „Adeverul” a făcut loc în coloanele sale mișcării culturale din țară și din străinătate. Cititorul român, timp de decenii, nu a fost în con­tact cu mișcarea intelectuală — decât prin rubrica res­pectivă din „Adeverul”. La noi cartea se răspândește astăzi în 5-10.000 e­­xemplare. Ce-a fost, înainte, la începuturile „Adevă­rului”? Cele mai multe cărți nu atingeau desigur de­cât tirajul de o mie sau două de exemplare. Cât privește revistele — și ele au avut, și au încă,­­o soartă destul de proastă. Cetitorul, lipsit de reviste și de cărți, a rămas față în față numai cu gazeta. Ea i-a intrat în obișnuin­ță. Servitoarea aduce zilnic din târg, de-asupra coșului cu cumpărături, și gazeta „boerului” sau a „cuceni­ței”... după cum balanța politică și culturală trage în­­tr’o parte sau în alta. Poate entuziasmat de vre-o recenzie sau numai stârnit de­ o informație, cetitorul s’a dus la librărie și a cumpărat cartea cu pricina. Jurnalul, aruncat de domn după trecerea în re­­­vistă a rubricei politice, este cercetat de restul familiei­­— după specialități: doamna, literatură, fin­, sport, domnișoara, mode și curiozități, etc. Subiectele convorbirilor de societate sunt cu totul altele la noi decât peste graniță. Societatea noastră n’are preocupări de ordin cultural. Totuși — de câte ori vine vorba despre vre­un autor ori despre vre­o carte — vezi imediat că părerea exprimată de asistență este luată, de cele mai multe ori, din cronica literară a ziarului preferat... câte­odată numai dintr’o infor­mație. Dar „Adevĕrul” nu s’a mărginit numai la infor­mații literare și la articole de cultură. A introdus chiar rubrici beletristice. A publicat poezii, schițe, nuvele... Mulți debutanți au văzut lumina tiparului în „Adevă­rul”. Au primit încurajări. Pentru prima dată în țara noastră, „Adevĕrul” a început să plătească munca intelectuală. Se dădea 5 lei de poezie, 10 de schiță și de articol, 20 de nuvelă... Mulți scriitori cu vază mi-au povestit cu emoție clipa, când Mille i-a poftit în biurou, s’a dus la casa de bani din colț și le-a adus onorarul. Era nu numai un ajutor pentru viața lor aspră. Dar mai ales era o în­curajare, aproape o consacrare. Pe­ atunci domina în publicistica literară concep­ția aristocratică a muncii dezinteresate intelectuale. Darea unui onorar pentru o bucată literară însemna „comercializarea” artei — „mercantilizarea” ei. Pole­­micile dintre revistele de pe vremuri sunt o mărturie. Astăzi e foarte natural ca cineva să fie plătit pentru munca lui — de orice fel. Dar pe atunci? Era aproape un lucru rușinos. Onorarul plătit de Miile a însemnat o revoluție în moravurile literare. Ocupația de scriitor a început să fie privită ca ceva serios — nu pierderea de vreme a unui târâe-brâu... Scriitorul trebuia să trăiască dintr’o slujbă, de cele mai multe ori dintr’o sinecură — ori din ajutoare, obținute prin petiții și milogeli pe la ușile miniștrilor. Intr’un moment de bună dispoziție, când „feta” răs­pundea afirmativ la „omoarea” ministrului, — acesta aproba o sumă mai respectabilă. Astfel — șeful depar­tamentului trecea pe lângă petiționar fără să-l bage în seamă. Atât onorariile „Adeverului”, cât și încurajările lui Mille au făcut pe mulți tineri să se manifeste cu succes în domeniul literar. Unii scriitori mi-au mărtu­risit că operele lor au fost determinate de contactul cu „Adeverul”. Pe lângă rubrica culturală din „Adeverul”, în ju­rul acestui ziar s-a creat „Adeverul de Joi”, „Adeverul ilustrat” și „Adeverul literar” — publicații pur cultu­rale. Aceste reviste au pătruns în masa cetitorilor și mulțumită titlului: „Adeverul” — cunoscut de la un capăt la altul al țării, până în fundul cercurilor dorni­ce de instruire și de delectare artistică. Chiar forma de ziar a „Adevĕrului literar” a aju­tat la fixarea lui în conștiința cetitorilor. Dar în afară de această revistă literară, „Adeve­rul” a lansat și alte publicații, fie pur literare — fie a­­vând multe rubrici literare. „Lectura” pune în contact publicul mare cu literaturile străine. „Dimineața co­piilor” deprinde cu cartea pe micii cititori: „Realita­tea”, „Magazinul”, etc. cuprind — pe lângă material informativ sau de compilație — și lucrări originale sem­nate cu numele cele mai proeminente ale literaturii ro­mânești. In ultimul timp, „Adevĕrul” a organizat — în stil mare — o editură literară. A scos sporadic, în anii din urmă, multe opere de valoare. Anul trecut însă, „Adevĕrul” a lansat câteva cărți­­ de mare succes — de exemplu, romanul d-lui C. Stere iar acum se află sub tipar volumul d-lui Liviu Re­breanu, „Răscoala” — care va însemna, fără îndoială, un eveniment literar al anului. Această activitate literară a pornit de la „Adevă­rul”. S’a repercutat în paginile culturale ale „Dimine­­ți” și s’a amplificat — în fel­ de­ fel de publicații perio­dice și biblioteci... E un ecou literar al „Adevĕrului” politic — al a­­cestei gazete care a ajuns la numărul 15.000. In instituția „Adevărului” s’a depus, și se depune, o muncă de zi și de noapte — nu numai de scriitorii, publiciștii și gazetarii cunoscuți, dar și de-o masă ano­nimă de muncitori intelectuali care contribue, fiecare în marginile aptitudinilor și șansei sale, la vasta operă atât de diversă svârlită de rotative pe piață... Lucrăm și visăm, cu o permanentă strădanie, veș­nic nemulțumiți de cele ce-am înfăptuit, cu speranța într’o mai reușită realizare în ziua de mână. Din toată vânzoleala și din tot apetul mașinelor, se desprinde un fior de dragoste pentru munca împli­nită — oricât de măruntă și imperfectă ar fi ea... Numai această dragoste, — de atâtea ori contra­riată și dezamăgită, ca orice lucru omenesc, — dă via­ța operei culturale a „Adeverului”, care se plămădește din sforțările și din aspirațiile tuturora. M. SEVASTOS w Teatrul Național din Iași și-a deschis stagiunea cu realizarea dramatică a câtorva „Momente” ale lui Caragiale. D. Al. O. Teodoreanu a ținut, cu prilejul acesta, o conferință pe care o reproducem mai jos: Dacă veselul Alecsandri e ctitorul teatrului româ­nesc, sarcasticul Caragiale e cea dintăi și suprema lui justificare. Alecsandri a înălțat un templu. Caragiale l-a sfințit. Cuvine-se deci, cu adevărat, să ne cinstim cinstindu-1 și să luăm bar din harul lui, de pe această scenă care de la el purcede și dela duhul lui cel de o ființă cu dânsa, carele pentru noi și pentru a noastră veselire, aici s’a pogorît. Bog onoratul auditoriu să-mi ierte această invo­­­luntară alunecare către tonul apostolic, în care făgădu­­esc dealtfel să nu mă mențin. Dar trebue să mărturi­sesc, că pentru mine unul, apariția lui Caragiale în li­teratura noastră ține de minune și minunile, știți bine, au prostit și oameni mai tari de înger. Nu e în intențiunea mea să pun la încercare răb­darea fumătorilor din această sală, întârziind melodic, savant și plicticos asupra operei și persoanei lui Cara­­ragiale. Mai întâi, nu se joacă decât Momentele, și, Mi-au dat persoane competente. Un sfat, ce’n minte mi-a rămas: Dacă vorbești despre Momente, Nu-i cazul să vorbești un ce uș. De aceia, mă voi mărgini să fac câteva comentarii sumare, pe marginea acestui spectacol instructiv, dis­tractiv și actual. Dacă modestia nu m’ar opri, aș spune că rostul meu în această seară se reduce la acela al linguriței de frișca din ceașca de șocolată. Dar modes­tia, după cum vedeți, mă oprește. Prima lege a teatrelor, pe care a votat-o desigur și Agamiță Dandanache, poruncea teatrelor naționale să-și inaugureze activitatea anuală cu piese românești. Sentimentul care a dictat acel articol eminamente pa­triotic, se clasează de la sine, printre cele mai nobile. Legiuitorul însă, neglijase un amănunt: la acea epocă, literatura dramatică originală nu exista. Lucrurile s’au schimbat de atunci. In prematurul conținător legal, s’a ivit un conținut real. Forma, nu mai e astăzi, cum spu­neau Junimiștii și Caragiale cu ei, goală. De aceia, ne apare întrucâtva paradoxal faptul că tocmai acum, când articolul e aplicabil, a dispărut din lege. Dar dis­pariția, ca și apariția lui, n’a modificat nimic din mer­sul firesc al evoluției noastre teatrale. Actualmente, toate teatrele naționale își încep stagiunile cu piese ro­mânești și nu-mi pot închipui un director care având la dispoziție un repertoriu original utilizabil, să nu re­curgă la el cu precădere, fără de nici o constrângere. Deschizându-și porțile cu un spectacol Caragiale, Teatrul Național din Iași nu-și face decât datoria, adu­când în acelaș timp un binemeritat omagiu publicului care îl frecventează. Căci, succesul lui Caragiale e un raport invers proporțional cu descaragializarea și insuccesul lui, in raport direct cu caragializarea publică. Pentru a ilustra această afirmație cred de ajuns o pildă, pe care îmi permit s’o formulez în următoarea întrebare: vă închipuiți, domniile­ voastre, o sală de Ca­­țavenci și Brânzovenești, păstrându-se pe comp­tul lui Cațavencu și Brânzovenescu de pe scenă? Eu cred că nu, cu toate că malițioasa înțelepciune populară ne dovedește că e greu să observăm musca de pe căciula proprie. Eu, cel puțin, nu cunosc decât un caz. Aveam un amic, care de câte ori intra în apă, la Ștrand, avea obicei să strige: — Să iasă prostul din beac! Toată lumea râdea, dar nimeni nu se grăbea să părăsească apa. Intr’o zi însă, un domn foarte corpo­lent, spre uimirea și hazul întregii asistențe, s’a supărat teribil, replicând răstit: — Dar, ce, eu n’am plătit? Fiți siguri însă că dacă stimabilul Cațavencu se va fi strecurat cumva printre domniile­ voastre, e drept că nu se va distra prea mult, dar nici nu va protesta. E foarte probabil că auzindu-mă, surâde ironic și trage cu coada ochiului la vecin. Iar dacă cumva va fi înțe­les că despre el narează fabula, ași putea eu striga mult și bine: să iasă Cațavencu­ nici vorbă că nu va mișca. Prostul nu iese de două ori din leac. In orice caz, întocmind afișul așa cum l’a întocmit, direcția Teatrului a dovedit că știa bine că nu convea­treaga viață culturală, literară, artistică și politică. Criticii literare aparțin, fără îndoială, și parodiile (Noaptea învierii; Smărăndița; Literatura și arta ro­mână în prima jumătate a secolului XIX; O blana ra­ră; Dă-dămult, mai dă-dămult). Am păstrat pentru a­­ceastă parte a ediției noastre bucata cu titlul Cronica de Joi (în Schițe Nouă, 1910): cu tot elementul ei na­rativ, prin caracterul ei esențial ea aparține, cred, cri­ticii culturale. Această activitate critică a mers alături de cea pur artistică, fie narativă, fie dramatică, de la începu­turile tinerești din Claponul (1877—78) până la cele din urmă foiletoane din Universul (1910). Periodicele în care e risipit acest material sunt: Voința Națională, Convorbiri literare, Timpul, Constituționalul, Vatra, Epoca, Epoca literară, Gazeta poporului, Moftul Ro­mân (în două serii, 1893 și 1901), Foaia interesantă, Pa­gini literare, Literatura și arta română (sub direcția d-lui N. Pătrașcu), Universul, Die Zeit (din Viena, 1907). In 1885 Caragiale publică, fără semnătură, în Vo­ința Națională, o serie de lungi articole spre justifica­rea expulzării învățatului M. Gaster. Din vremea cât a lucrat Caragiale în redacția Timpului, nu mi-a fost cu putință să identific nici un articol politic al său. O amintire despre Eminescu în ziarul numit, o alta la fel în Constituționalul — , atât e tot ce am găsit din acea vreme, amândouă bucățile retipărite de autor, în 1892, fără schimbări. Spre sfâr­șitul anului 1895 găsim pe Caragiale în redacția unui ziar liberal, Gazeta Poporului( 2), scoasă de Gheorghe Pallade, notițe polemice — una îndeosebi contra Ju­nimii — contra conservatorilor, contra Epocei în spe­cial. Insă în Noembrie 1896 Caragiale publică în Epo­ca articole politice. Seria sa a continuat în 1897, și a re­zultat astfel cea mai compactă massă de ziaristică po­litică a scriitorului. In această serie se găsesc portre­tele politice ale lui Dimitrie Sturdza, Al. Lahovary, Lascar Catargi, apoi: O­richea (tot Dimitrie Sturdza), Caradale și Budalale, Cabinetul Hagi Tănase, Rărun­chii Națiunii, Liberalii și Literatura, Tocsin și Tocsine, și multe altele. Intre timp Caragiale publicase, în Ziua, de sub direcția lui Gh. Panu, la al cărui proaspăt par­tid „radical” aderase prin o scrisoare entuziastă, re­portajul despre Culisele chestiei naționale, pomenit mai sus. In 1897 apare în Opinia din Iași un elogiu al lui Take Ionescu, care se arătase a fi preferatul lui Caragiale, încă de la primele articole din Epoca. Totuși un articol din Epoca (11 iunie 1897), în­treg consacrat lui Take Ionescu, reprodus de altfel din La Roumanie illustrée (8 Iunie 1897), nu pare scris de Caragiale. Elogiul din Opinia l-a reprodus de Romu­lus Seișanu, în volumul său Take Ionescu (1930). In ziarul vienez Die Zeit, din 3 April 1907, pe prima pa­gină, apare un articol: Rumänien wie es ist — Von ei­nem rumänischen Patrioten. Articolul se întinde pe patru coloane. Traducerea germană a textului lui Ca­ragiale a fost făcută de un literat berlinez Hermann Kienzl, din cercul doamnei Mitte Kremnitz. Articolu­lui german și broșurii 1907 le urmează, cronologic foarte de aproape, dar nu prea de aproape un spirit, discursurile și toasturile din campania conservator­­democrată. Le tipărim după manuscrisele aflate în stăpânirea doamnei Alexandrina Caragiale, manus­crise ce par a fi stenograme (v. Prefața volumului I al acestei ediții, pag. XIII). Inedite aducem trei: un fragment care povestește originile Romei (în manuscrisul original, fără titlu), probabil începutul acelei istorii a Românilor cu care îl însărcinase pe Caragiale, prin 1899—1900, Ministe­rul Instrucțiunii Publice (vezi Prefața volumului I, I. c). Dă dă­mult, mai dă-dămult, parodie la basmul Stăpânea odată... al lui Delavrancea, în sfârșit un pro­iect de lege a împământenirii, manuscris autograf, proprietate a d-lui Profesor D. Gusti, pe care îl rugăm să primească mulțumirile noastre cele mai vii pentru bunătatea ce a avut a nu semnala și comunica acest text. Bucățile nesemnate (în afară de numele întreg, Ca­ragiale iscălea: Ion, I. C... L. și — în revista Vatra nu­mai, de două ori, — Stan) le-am identificat mai întâi prin stil. Pentru unele din ele posed și confirmarea unor prieteni buni ai săi — pentru articolele din Vo­ința Națională, de exemplu, am mărturia d-lui profe­sor I. Suchianu, — sau a lui Caragiale însuși, care, uneori, mi-a precizat ce avea de gând să retipărească. Stereotipări stilistice sunt, în scrisul lui Caragiale, puține, cu atât mai mult ne pot ele servi pentru a-l identifica. Procedeul fix in dispunerea ideilor: definiri și enunțări la început, apoi anunțarea expresă a des­­voltărilor cu un tată, așezat de obiceiu în alineat deo­sebit, citarea de fapte istorice și literare pe care di­nadins le alege puțin familiare massei cetitorilor — ca, de exemplu, pomenirea proverbial blajinului rege Bomba în apropiere amuzantă cu un ziarist bucureș­­tean numit Bomba, sau a Doctorului Renaudot, fun­datorul primului ziar francez, „doctor” despre care se teme Caragiale că va întreba numaidecât cititorul, un­de șade și care-i sunt ceasurile de consultație — jocul de cuvinte în serie, cărui Caragiale i-a păstrat totdea­una aceeași juvenilă dragoste, o preferință pentru cu­vinte populare vechi și rare — sunt semnele princi­pale revelatoare ale scrisului caragialian. PAUL ZARIFOPOL Ediția critică I. L Caragiale Cu al treilea volum al acestei ediții() se începe reti­părirea articolelor literare și politice ale lui Caragiale. La această grupă am alipit și așa numitele Reminis­cențe. Caragiale a grupat sub acest titlu, când le-a re­tipărit în Calendarul Dacia (1898), amintirile sale des­pre câțiva oameni și câteva episoade politice, bucăți apărute în Epoca și Epoca literară din 1896 și 1897. Două din aceste bucăți, Boborul și Baioneta inteligen­tă le-a introdus autorul mai târziu și în Momente (1901), rupându-le astfel din grupa Reminiscențelor. Gruparea și titlul din Calendarul Dacia îmi par deci­­ziile, și semnificația artistică a acestor amintiri justi­fică destul, cred, introducerea termenului Reminis­cențe în denumirea acestor volume ale ediției noastre. Notițe critice a numit Caragiale o serie bogată de foi­letoane din Universul (1899, 1900), cele mai adesea fără a le preciza subiectul prin subtitluri; însăși bogă­ția acestei serii ne-a îndemnat a completa cu aceste două cuvinte titlul grupei de scrieri a cărei publicare începe cu acest volum. Pentru înlesnirea cititorului, am crezut de folos să dăm un titlu bucăților pe care le-a lăsat Caragiale fără numire specifică. Aceste ti­tluri, puse de noi, sunt închise în paranteze. Contra unor superficiali apreciatori Vlahuță spu­nea adâncul adevăr, că opera lui Caragiale e­­ mare. Poetul se gândea doar numai la varietatea și la sub­stanța artistică a tipurilor. Acum se vede că acela care, prin excelență, a avut darul de a-și concentra extrem bogăția experienței sale artistice, a și scris­­ mult. De­sigur mult peste marginile asprimii cu care-și trata el însuși. scrisul. Există fanatici ai lui Caragiale care ne repetă, că noi, editorii, suntem datori a adopta asprimea aceea a autorului. Repetăm și noi, că scrisul întreg al unui scriitor ca acesta este un dar deplin dat națiunii sale, eventual și altor lumi cititoare. Este al nostru tot, și nu-l putem stăpâni altfel decât cu cel mai strict res­pect către întregimea lui. Numai nesocotința sau ne­priceperea s’ar putea încumeta să aleagă ce trebue să rămână limbii și literaturii românești, și ce nu, din o moștenire ca a lui Caragiale. Producția critică a lui Caragiale are de obiect în­ „Momentele” pe scenă —— de AL. O. TEODOREANU B. L. Caragiale . Prefață la volumul „Reminiscențe și notițe critice”, vol. III al ediției critice. 2) Despre această colaborare vezi acum notița d-lui I. Su­chianu, in „Universul” din 17 Octombrie, 1932, pg. 4. (Continuare in pag. II-a)

Next