Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1933 (Anul 14, nr. 652-655)

1933-06-04 / nr. 652

ANUL XII - SERIA II-A NR. 652 DUMINICA 4 IUNIE 1933 U Romanul d-lui­ G. Ibrăileanu. Recensenții, care neagă la noi, principial și cu atâta ab­surditate, putința criticului de a scrie roman sau orice altă compunere cu caracter de crea­ție, se vor năpusti și de data a­­ceasta să dovedească precum că orice însușiri s’ar găsi în roma­nul d-lui Ibrăileanu, ele sunt străine de formula genului și ca atare devin, prin inoportu­nitate, cusururi și că, mai pe scurt, d. Ibrăileanu n’a putut să scrie un roman pentru simplul motiv că ar fi stricat rânduiala care pune pe critici într’un o­­col și pe literați în alt ocol. Dacă Homer, Dante sau Ariosto ar compune scrieri în ziua de azi, ei ar fi niște oameni morți. Pentru că li s’ar dovedi pe dată arbitrarietatea genului lor, ne­prevăzut în lista scurtă a criti­cei române. De s’ar strecura prin iarbă un șarpe cu optspre­zece perechi de picioare și cu trei coarne, ei l-ar refuza din lu­mea fenomenelor posibile. Insă realitatea este mai tare decât critica dogmatică și o carte e­­xistă pentru că există. Criticul nu are altceva de făcut decât să-i găsească legile interioare. Atât și nimic mai mult. De la cele dintâi pagini ale cărții, așa de modest numite „fragment de jurnal”, suntem înlănțuiți de o ficțiune pe cât de puternică pe atât de deose­bită de obicinuita narațiune cu creații de oameni. In această carte, abstractă în sensul dezin­teresării de personalitatea so­cială a indivizilor, trăesc nu oa­menii ci problemele sufletești.­­Apa nu se tezește în întindere ci se scurge într-un puț fără fund, care o întunecă și o răce­ște. Cartea d-lui Ibrăileanu este o carte de analiză în stilul lui Benjamin Constant și este pri­mul cu adevărat roman româ­nesc de analiză după cum este, neîndoios, cel dintâi roman al dragostei platonice. Cu totul izbitoare, în ciuda ro­­tu­ndității stilului și a somptuo­zității cadrului, uneori, este gravitatea documentării. Nu gă­sești în acest roman niciun cu­vânt de prisos, nicio descrip­­țiune pentru ea însăși, nicio a­­lunecare pe neaua purei strălu­ciri. Ca un matematician care se exprimă cu un minimum de semne, în așa fel încât orice detaliu să fie esențial și cu ne­putință de înlăturat, sub pri­­mej­dia prăbușirii întregului calcul, d. Ibrăileanu aduce în fiece cuvânt o viziune nouă de microscop, fără de care tabloul general ar ieși diminuat. Nici nu se poate închipui o mai mare atențiune în scrutarea ce­lor mai ușoare cercuri de pe apa sufletului, nici o mai pro­digioasă memorie a sentimen­telor. De altfel tema în sine e de o dificultate rară, deși simplă în aparență. Un intelectual de pa­truzeci de ani iubește o fată cu mult mai tânără, pe care o cu­noscuse din copilărie și căreia îi fusese un fel de mentor. Pur­tarea afectuoasă a fetei ar în­dreptăți cele mai legitime spe­ranțe. Dar eroul este un spirit excesiv analizator. Mintea lui întoarce orice fapt și orice vor­bă pe toate fețele, distrugându­­le sensul inițial și făcându-le fnapte de a mai folosi drept normă de conduită. Emil Co­­drescu iubește dar se teme de o mulțime de primejdii. Relativa lui bătrânețe ar putea fi cu­rând un prilej de nefericire. Fata ar putea în fond să nu-l iubească și să-și exprime cu căl­dură față de el un sentiment de milă și de recunoștință. Sau ar putea să-și încerce asupra lui puterea ei de seducțiune, după cum ar fi totul posibil să-l iu­bească. Mintea eroului se pier­de în analize fine ca pânza păianjenului, în exaltări secre­ de G. CĂLINESCU te și desamăgiri, într’un labi­rint de gânduri și impulsiuni contradictorii, care-l fericesc și-l nefericesc totdeodată. Căci acțiunea, unica soluțiune în în­­doelile de dragoste, îi este refu­zată. De ar fi fost tânăr, toate drăgălășiile Adelei ar fi avut numai un singur înțeles: dra­gostea. Dar acum darea pe față a sentimentelor ar putea ruina și ultima voluptate îngăduită unui om în vârstă: prietenia. De teamă să nu piardă o prie­tenie și o iluzie, Emil Codrescu se rătăcește așadar în culturi interioare ale dragostei. Rar se poate întâlni o mai a­­dâncă expresie a logicei îndo­ielii: îndrăgostitul sucește vor­bele în toate chipurile: „La sfîrșit, mi-a spus hotărît:­ „Am înțeles”. Apoi, cu ochii­ în sus și respirînd puternic aerul : „Nu-i asta principalul...” pe ur­mă revenindu-și: „Dar nu pot ascunde și nici nu vreau să as­cund că-mi pare bine că ai su­ferit. Măcar atîta... Dar să nu mai vorbim. Să punem cruce”. — „Nu-i principalul...” Atunci ce este principalul?­Căsătoria? Dar căsătoria ei nu face parte din psihopatia mea­­ epistolară. Și de ce „măcar”, dacă m’a în­țeles și m’a absolvit? Ori poate nu m’a absolvit din inimă? dar contrazicerea dintre cele două cuvinte din fraza ei scurtă, ră­­mîne totuși. Și prea doza cu grijă ceea ce-mi spunea, ca să se fi contrazis și în fond”. De o mare fineță este obser­varea incapacității bărbatului de a-și da seamă de valoarea cuvintelor și gesturilor ce-l pri­vesc personal: „Adela mi-a spus că o iubesc: „Știam că ai să vii dimineața asta la mine” nu poate avea alt înțeles. Tot ce s’a petrecut azi e clar: Adela mă încurajează— în niciun caz nu se apără... E cu putință oare? „Și totuși... Și totuși, căci alt­fel ceea ce face ea, nu ar mai fi cochetărie, ci simplă perver­sitate. Dar Adela e atît de pu­ră, și, cu toate aerele ei de sfi­dare, e atît de bună! Și apoi — știu bine — mă prețuește atît de mult, mai mult de­cît pe ori­cine. „Știam că ai să vii la mi­ne”. Pînă acum spunea „la noi”. Acest „mine” nu poate fi și el calculat. Pe lîngă perver­sitate, ar trebui să-i acord ge­niu literar. Acest suav și arză­tor la mine... Dar... „Am înțeles întotdeauna ce se petrece în jurul meu, în su­fletele altora. Am ghicit, fără să vreau, intrigi bine ascunse — jenat, nemulțumit chiar, că le­­am descoperit. Uneori am înțe­les mai înainte de cei doi neno­rociți, că între ei începe roma­nul banal și veșnic nou. Dar cînd am fost eu în joc, — inte­resat prea tare și cu sufletul ne­sigur și tulbure, — m’am pier­dut întotdeauna în conjecturi. Și n’am mai priceput nimic si­gur...” Dar dincolo de îndoielile în­drăgostitului matur, aflăm ex­presia dragostei în sine, cu tur­­burările, voluptățile ei mărun­t Continuare în pag. II­ G. Ibrăileanu. Literar A' ORI f AL. V. BELDIMAN 1888-1897 I CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 si Artistic AdelaHr o n 1 c (Pe marginea unei „Cronici gastronomice“) Ast’ noapte-au poposit la casa mea, Tăind pieziș livezi cu iarbă naltă, Doi călători din lumea ceialaltă : Un vel-boer, cu barbă și giubea, Și-un măscărici spânatec și bondoc. Pe bancă, lâng’ un pâlc de busuioc, S’au așezat boerul ca ’ntr’un jiț. Iar celalt, ce purta un straiu pestriț Și-avea la subsuoară o balercă, Stătut-au gios, calare pe-o ciupercă. Și zis-au cel bătrân făcându-și cruce, Și-au suspinat: — Ia uite-te ce lună ! Miroase-a busuioc, măi Vălătuce... — A busuioc, Paharnice Furtună !... S’au scotocit moșneagul prin giubele, Mătănii lungi au scos, de chilimbar, Cu boabele ca niște acadele, Și-au scos și-o foaie ruptă, de ziar. Plecându-și barba cătră măscărici, Au zis : — Ia vezi ce-a hi scriind aici, Că mi-am uitat acasă ochelarii.­­Să știi că iar mi s-o ascuns, măgării, C’așa ’mi ascund nepoții toate cele...­ Ce, den balercă diregăndu-și glasul, Cetit-au măscăriciul subțirel, Poprindu-se cu trudă la tot pasul: — Aice scrie chinul Păstorel... Innumărând mătăniile­ și grele, Au ascultat Paharnicul Furtună. Apoi s’au oțărît cu vorbe rele : — „Măi Vălătuc, aiasta nu-i a bună ! Decât s’aud ce-aud, mai bine taci... Ce’și vară-aista nasu’n cozonaci ? C’am fost, și eu pe vremea mea mâncău, M’am dat pe lângă oala cu sarmale, Plăcintele nu le-am ținut de rău, Și c’un Cotnar­­ bătrân, de s’a tâmplat, Cu cinste țara pus-o-am la cale... Da ’n treburi muierești nu m’am bagăt! Era băutu’ ista, precât știu, Cam șturlubatec și cam zurbagiu. Da’ vrednic la pahar, iar den taclale Nu rămânea, așișderea, pre gios... Măi Vălătuc, pacat de-așa flăcăul l-or scoate, Doamne iartă-mă, ponos Că-i fătălău... Și doar den neamu’ lui că ți-am mai spus, O fost cu direptate așăzat. Cum de-o ieșit așa de chisnovat ?... Bunicu-său, să-l ierte Cel-de-Sus, Era un moldovan, — halal să-i hie... Da’ coana Elencuța! Grijulie Și-amarnică la viața duimisale, D-lui Al. O. Teodoreanu Și meșteră vestită în cofeturi. Nu mai umbla cu-atâtea marafeturi, Da’ ce halva, ce chizonag, ce baclavale! Aveau bătrânii casă ’n Beilic, Cu levănțică și cu magheran... Era pe-atunci băutu’ ista­mic Și se giuca de-a capra pe median, Și-i tot cerea bunicului pitaci... Și-acu, — auzi! Frământă cozonaci! De-aș fi trăit cu vacul mai încoace Și de n’aș hi den vremea lui Ciubăr, Aș ști eu, Vălătuce, ce i-aș face, De nacafaua asta să-l dezbăr! L-aș îmbrăcă în porci, ca pe-o muiere, l-aș pune pestelcuță și grimea, l-aș da făină, ouă, lapte, miere, (La rom l-aș cam păzi, să nu mi-l bea) Și l-aș lăsa cu meșterșugu’ lui... Ce, când a scoate pasca den tigae, Făr’ de giudeț și ’n știrea nimănui, l-aș înturna o mamă de bat­e Cole, pe îndesate, cu zăbava, Și l-aș pohtt cu cinste în odaie Ca să-și mănânce singurel isprava...” Așa vorbi Paharnicul Furtună. Răspuns-au Vălătuc pre nas: — Amin! De-ar hi și vin, ar merge treaba strună... Paharnicu ’ntrebă: — Mai iaste vin? — S’o isprăvit, oftat-au măscăriciul. Și văd un beciu, da’ nu-i găsesc gărliciul, Că iaca, parcă clatină-se toate... Au râs tihnit bătrânul: — Adevăr, Mă tem că iar te-ai afumat, nepoate, Mai de iznov ca ’n vremea lui Ciubăr! Dar în pustiu câți zămnicul la casă, Că Moldovenii noștri (n’ar mai hi!) Azi nu mai beau Cotnar, nici tămâioasă, Fără decât o apă puturoasă De-i zic pre hume moscălesc Viehy, Ce nice pre departe nu-i ca vinu’... Oftat-au Vălătuc: — Sara cu’ hinu’! Eu ascultam, ascunsă ’ntre perdele, Cum stau de vorbă oaspeții tăcerii. Nici nu suflam, de frică să nu-i sperii... Dar din adânc căzut-au două stele Și-un cucoșel cercă să cânte ’n somn. Au tresărit, și măscărici și domn, Și, grabnic­fășurându-se ’n giubele, S’au mistuit subt cerul nalt de vară. Cum se topește fumul de țigară. OTILIA CAZIMIR Din viață — nu din cărți între om și când ziarele înregistrează un „fapt divers”, petrecut la Iași. Doi copii se jucau în jurul unui bu­­toiu cu apă. La un moment dat, unul dintre înșii căzu înlăuntru. Când copilul se zbătea în apă, gata să se înece, — un dulău, care privise scena, sări în aju­tor. Copilul a fost salvat de câne. Ne­ aducem aminte de­ o ilus­trație văzută înainte de războiu într-o publicație germană: de­corarea unui câne la Berlin pentru salvarea de la înec a u­­nui mare număr de persoane. Nu vom uita niciodată satisfac­ția și gravitatea de pe fața câ­nelui. Aceste două cazuri petrecute la Iași și la Berlin ne aduc în minte actele de violență, comi­se de om contra om — de la ră­nire și până la moarte. Și atunci ne gândim la ne­dreptatea făcută cinelui, al că­rui nume înseamnă răutate și cruzime. Dramă pasională Rubrica „dramelor pasionale” din Franța s’a îmbogățit cu o dramă care eră din comun. Un tânăr (Paul Baptiste) se îndrăgostise, acum doi ani, de­ o fată (Marthe Haon), și o pe­rase în căsătorie. El fusese re­fuzat. Părea că lucrurile rein­­traseră în normal. Acum câteva zile tânărul, în­tâlnind fata, o ucise cu trei fo­curi de revolver — fără nici o explicație, încercă apoi să se si­nucidă trăgăndu-și un glonte în cap. Există o vorbă curentă: „O­­chii care nu se văd, se uită”. Iar Ovidiu — în , „Remedium amoris” — recomandă, pentru uitare, călătoria.... Sânt însă cazuri, când tim­pul și depărtarea n’ajută la ni­mic. Doi ani nefericitul Paul Bap­tiste s’a chinuit în tăcere și’n singurătate. E foarte explicabilă eșirea lui violentă din viață, când imagi­nea iubitei nu-i mai dădea pic de liniște sufletească. De ce însă a fărâmat și idea­lul lui ? Un scriitor rus vorbește de cerșetorii din Moscova, care nu întind mâna și nu spun o vor­bă. Se roagă, tăcuți, numai cu ochii. Au priviri de câne flă­mând și fără adăpost. La noi cerșetoria are un ca­racter specific național: orato­rică, cu gesturi, cu modulații de glas — ca la operă... Mizeria crescând, au eșit pe­ stradă cerșetori de bună condi­ție — care nu întind mâna și nu se vartă. Stau la colțuri de stra­dă, cu fața lividă — și cerșesc cu ochii­ tori.Aceștia-s marii noștri cerșe­s. " ' . r ■ '. j " Relativitate Se află internat la clinica de boli nervoase din Cluj un bol­nav cu paralizia membrelor in­ferioare. El poate totuși să um­ble în cârje. Esă chiar în oraș. In această clinică, unde mulți bolnavi sunt imobilizați în pat,­­ paraliticul este invidiat de toți. El se poate mișca. Se duce după afaceri. Se plimblă pe stradă. E destul de mulțumit. Odată, paraliticul a evadat din viața aceasta. S’a stabilit în oraș, printre oamenii sănătoși. Dar ei îl priveau compătimi­tori, cu milă... Bolnavul a căzut pe gânduri. In cârje, printre cei imobilizați în pat,­­ el pu­tea fi invidiat. Era cel mai feri­cit dintre dânșii. Printre cei sănătoși însă — el, în cârje, era un biet infirm. ...Și paraliticul s’a reîntors în clinică. M. SEVASTOL ă- Cerșetoria mută 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPLE IN STRĂINĂTATE Cum ne văd Rușii Literatura sovietică despre România Sunt, fără îndoială, foarte pu­țini aceia, care știu că în Rusia sovietică există o întreagă lite­ratură monografică asupra Ro­mâniei. In timp ce în româneș­te lipsește cu desăvârșire o lu­crare generală asupra vecinului nostru de la miazănoapte și citi­torul român, curios asupra con­­dițiunilor bizare de dincolo de Nistru, trebue să recurgă la lu­crări străine sau să se mulțu­mească cu notele din ziare și cu literatură beletristică.­­ Rușii au acordat României o atenție deosebită și în afară de univer­salele articole din publicațiuni­­le periodice, s-au consacrat re­viste speciale și un șir mereu în creștere de monografii cu ca­racter general informativ. Prin­tre autorii acestora vom găsi numele cele mai cunoscute și mai reputate ale publicisticei sovietice: Troțkhi, Racovski, Pa­vlovici, Bessiadovski, Rafail, Ș­­a. Dar toată această literatură, care astăzi numără câteva zeci de volume, este de dată recen­tă: lucrările rusești asupra Ro­mâniei au început să apară în timpul războiului, dar mai cu seamă după revoluție. Până a­­tunci, nu s’ar putea menționa decât un mic ghid pentru Ro­mânia, scos încă pe la 1888 de Starcevski și o descriere mili­tară a României, alcătuită de Hristiani în 1905. E adevărat că vol. 53 din Marea Enciclopedie Rusă (apărut în 1893), conține o serie de articole destul de do­cumentate și îngrijit alcătuite despre geografia, istoria, bogă­ția, populația, biserica și litera­tura românească, totuși influen­ța acestor date, lucru datorit de­sigur faptului că Enciclopedia rusă n’a circulat decât în cer­cul restrâns al intelectualilor, iar mai târziu a fost părăsită ca învechită, nu se simte în nici una din lucrările apărute ulte­rior, până la războiul mondial. Astfel se face că în Rusia țaris­tă circulau știrile cele mai fan­teziste despre­­ viața socială și politică a regatului dunărean, care nu-i interesa pe Ruși ca o­­biect de studiu nici în măsura în care această țară era o punte către visul lor secular: Țarigra­­dul. Piedicile erau în altă par­te, ele constau în rivalitatea pu­terilor mari; de România însăși Rușii — după cum arată mai ales istoria primei jumătăți a sec. 19, — nu prea se sinchi­seau. Abia războiul mondial,­­ ridi­când problema participării Ro­mâniei a impus cunoașterea a­­cestei țări, care putea să devină dintr’un moment în­altul front advers sau aliat, și care pentru prima­ oară se impuse Rușilor ca entitate de ordin internațio­nal și nu numai ca teritoriu pa­siv prin sine față de tendințele imperialiste ale Rusiei. In aceste împrejurări ia naș­tere un șir întreg de monogra­fii militaro-statistice despre Ro­mânia (vechiul regat), Transil­vania, Dobrogea, Moldova (1914-1916) . Totuș prima lucrare mai amplă și mai documentată nu apare decât în 1917 și este scri­să­­ din îndemnul guvernului Provizoriu de către E. U. Grin­­wald („România”, Petrograd, 1917) . Deși cu multe lipsuri, ea dă un bogat material privitor la starea economică a României înainte de războiu și, în parte, din primii ani ai războiului. A­­ceastă lucrare este citată de toți autorii care scriu ulterior des­pre România. Totuș acesta nu-i decât un în­ceput. Pierderea Basarabiei, e­­șecul propagandei comuniste, situația politică a României în rândul statelor așa numite „burgheze”, interesele economi­ce legate de gurile Dunării și o mulțime de alte cauze și îm­prejurări care merită un studiu aparte, fac să se nască și să se mențină în opinia publică ru­sească un interes puternic și constant pentru țara care „a ră­pit Basarabia rusească” și o a­­pără cu toată greutatea opre­siunii burgheze. Interesul acesta stimulează pe cei mai de seamă publiciști sovietici. Totuș de la cartea lui L. S. Berg despre Basarabia (Petrograd, 1918, 224 p.) și pâ­nă prin 1922, când, terminân­­du-se războiul civil, se ostoiește viața publică rusească, numai publicațiunile periodice înregis­trează date și opinii despre Ro­mânia. Deabia de la această da­tă, articolele nenumărate din zi­are și reviste se concentrează la început în capitolele respective din lucrări cu caracter informa­­tiv-enciclopedic (Blinov și De­­revenko, „Informator economic și politic“; Den, „Europa No­uă”), iar mai târziu încep să a­­pară și lucrări speciale consa­crate României. Câteva din aceste cărți se gă­sesc la Biblioteca Academiei Române, care caută astăzi să și le procure și pe cele ce-i lip­sesc. Frumos editate, unele apă­rute în mai multe ediții, aceste lucrări conțin sute de pagini cu­­ date și informațiuni asupra tuturor ramurilor vieții româ­nești: istorie, literatură, econo­mie națională, politică socială și internațională, putere armată (acestei din urmă în toate lu­crările i se acordă o atenție deo­sebită), etc. Cum se explică acest interes pentru România într’o țară care a ignorat-o până mai adineaori? Chiar unul din autorii pomeniți mai sus, M. Rafail, răspunde în parte la această întrebare în lu­crarea sa : „Orientul apropiat” (p.,135): „Republicile sovietice, țăranii și muncitorii noștri, au tot inte­resul să cunoască România sub toate aspectele ei, în primul rând ca pe un vecin, care peste 7 ani dela revoluția din Octom­brie, ne cere o recunoaștere ne­condiționată a anexării Basara­biei, în al doilea rând ca pe un vecin, care ține la granița noas­tră forțe armate și în al treilea rând ca cel mai mare stat bal­canic, unde mișcarea muncito­rească și țărănească are incon­testabil o mare însemnătate pentru revoluția din Orientul apropiat. A cunoaște România „ nu înseamnă numai a cu­noaște un dușman, dar și a stu­dia unul din cele mai impor­tante terenuri strategice ale burghezimii europene împotri­va republicilor sovietice”. Numai din analiza rândurilor de mai sus, s’ar putea deduce multe din caracteristicile lucră­rilor despre care vorbim. Tra­tând subiecte mai largi sau mai speciale, privind România din­tr’un punct de vedere sau altul, toți autorii bolșevici vor pre­zenta următoarele asemănări. In primul rând toți privesc România ca pe un dușman pe­riculos, care trebue cunoscut cât mai bine, mai ales pentru a putea para eventuala lovitură, decât pentru a găsi în el un fac­tor de înțelegere și conlucrare. Cauzele sunt următoarele: a) Alipirea Basarabiei la Ro­mânia, care a prejudiciat apro­vizionarea și exportul din sudul Rusiei și interesele economice rusești legate de gurile Dunării; b) Situația politică a Româ­niei — inel în bariera ce izolea­ză Rusia de apusul Europei și ca consecință atitudinea hotărât anti-bolșevică a Statului Ro­mân, în care Rușii văd nu nu­mai rezultatul structurii sale de „Stat burghez”, dar și influența capitalului francez și englez. O a doua caracteristică va fi așa numitul „punct de vedere marxist”, căruia nu-i scapă de altfel nici o latură din viața so­cială a imensei uniuni sovietice, și de care se va resimți prin ur­mare și această literatură. Toa­te aspectele vieții sociale româ­nești, sunt privite numai din acest punct de vedere și lucruri­le apar albe sau negre, după .(_Continuare in pan. II-aj

Next