Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1933 (Anul 14, nr. 652-655)
1933-06-04 / nr. 652
ANUL XII - SERIA II-A NR. 652 DUMINICA 4 IUNIE 1933 U Romanul d-lui G. Ibrăileanu. Recensenții, care neagă la noi, principial și cu atâta absurditate, putința criticului de a scrie roman sau orice altă compunere cu caracter de creație, se vor năpusti și de data aceasta să dovedească precum că orice însușiri s’ar găsi în romanul d-lui Ibrăileanu, ele sunt străine de formula genului și ca atare devin, prin inoportunitate, cusururi și că, mai pe scurt, d. Ibrăileanu n’a putut să scrie un roman pentru simplul motiv că ar fi stricat rânduiala care pune pe critici într’un ocol și pe literați în alt ocol. Dacă Homer, Dante sau Ariosto ar compune scrieri în ziua de azi, ei ar fi niște oameni morți. Pentru că li s’ar dovedi pe dată arbitrarietatea genului lor, neprevăzut în lista scurtă a criticei române. De s’ar strecura prin iarbă un șarpe cu optsprezece perechi de picioare și cu trei coarne, ei l-ar refuza din lumea fenomenelor posibile. Insă realitatea este mai tare decât critica dogmatică și o carte există pentru că există. Criticul nu are altceva de făcut decât să-i găsească legile interioare. Atât și nimic mai mult. De la cele dintâi pagini ale cărții, așa de modest numite „fragment de jurnal”, suntem înlănțuiți de o ficțiune pe cât de puternică pe atât de deosebită de obicinuita narațiune cu creații de oameni. In această carte, abstractă în sensul dezinteresării de personalitatea socială a indivizilor, trăesc nu oamenii ci problemele sufletești.Apa nu se tezește în întindere ci se scurge într-un puț fără fund, care o întunecă și o răcește. Cartea d-lui Ibrăileanu este o carte de analiză în stilul lui Benjamin Constant și este primul cu adevărat roman românesc de analiză după cum este, neîndoios, cel dintâi roman al dragostei platonice. Cu totul izbitoare, în ciuda rotundității stilului și a somptuozității cadrului, uneori, este gravitatea documentării. Nu găsești în acest roman niciun cuvânt de prisos, nicio descripțiune pentru ea însăși, nicio alunecare pe neaua purei străluciri. Ca un matematician care se exprimă cu un minimum de semne, în așa fel încât orice detaliu să fie esențial și cu neputință de înlăturat, sub primejdia prăbușirii întregului calcul, d. Ibrăileanu aduce în fiece cuvânt o viziune nouă de microscop, fără de care tabloul general ar ieși diminuat. Nici nu se poate închipui o mai mare atențiune în scrutarea celor mai ușoare cercuri de pe apa sufletului, nici o mai prodigioasă memorie a sentimentelor. De altfel tema în sine e de o dificultate rară, deși simplă în aparență. Un intelectual de patruzeci de ani iubește o fată cu mult mai tânără, pe care o cunoscuse din copilărie și căreia îi fusese un fel de mentor. Purtarea afectuoasă a fetei ar îndreptăți cele mai legitime speranțe. Dar eroul este un spirit excesiv analizator. Mintea lui întoarce orice fapt și orice vorbă pe toate fețele, distrugândule sensul inițial și făcându-le fnapte de a mai folosi drept normă de conduită. Emil Codrescu iubește dar se teme de o mulțime de primejdii. Relativa lui bătrânețe ar putea fi curând un prilej de nefericire. Fata ar putea în fond să nu-l iubească și să-și exprime cu căldură față de el un sentiment de milă și de recunoștință. Sau ar putea să-și încerce asupra lui puterea ei de seducțiune, după cum ar fi totul posibil să-l iubească. Mintea eroului se pierde în analize fine ca pânza păianjenului, în exaltări secre de G. CĂLINESCU te și desamăgiri, într’un labirint de gânduri și impulsiuni contradictorii, care-l fericesc și-l nefericesc totdeodată. Căci acțiunea, unica soluțiune în îndoelile de dragoste, îi este refuzată. De ar fi fost tânăr, toate drăgălășiile Adelei ar fi avut numai un singur înțeles: dragostea. Dar acum darea pe față a sentimentelor ar putea ruina și ultima voluptate îngăduită unui om în vârstă: prietenia. De teamă să nu piardă o prietenie și o iluzie, Emil Codrescu se rătăcește așadar în culturi interioare ale dragostei. Rar se poate întâlni o mai adâncă expresie a logicei îndoielii: îndrăgostitul sucește vorbele în toate chipurile: „La sfîrșit, mi-a spus hotărît: „Am înțeles”. Apoi, cu ochii în sus și respirînd puternic aerul : „Nu-i asta principalul...” pe urmă revenindu-și: „Dar nu pot ascunde și nici nu vreau să ascund că-mi pare bine că ai suferit. Măcar atîta... Dar să nu mai vorbim. Să punem cruce”. — „Nu-i principalul...” Atunci ce este principalul?Căsătoria? Dar căsătoria ei nu face parte din psihopatia mea epistolară. Și de ce „măcar”, dacă m’a înțeles și m’a absolvit? Ori poate nu m’a absolvit din inimă? dar contrazicerea dintre cele două cuvinte din fraza ei scurtă, rămîne totuși. Și prea doza cu grijă ceea ce-mi spunea, ca să se fi contrazis și în fond”. De o mare fineță este observarea incapacității bărbatului de a-și da seamă de valoarea cuvintelor și gesturilor ce-l privesc personal: „Adela mi-a spus că o iubesc: „Știam că ai să vii dimineața asta la mine” nu poate avea alt înțeles. Tot ce s’a petrecut azi e clar: Adela mă încurajează— în niciun caz nu se apără... E cu putință oare? „Și totuși... Și totuși, căci altfel ceea ce face ea, nu ar mai fi cochetărie, ci simplă perversitate. Dar Adela e atît de pură, și, cu toate aerele ei de sfidare, e atît de bună! Și apoi — știu bine — mă prețuește atît de mult, mai mult decît pe oricine. „Știam că ai să vii la mine”. Pînă acum spunea „la noi”. Acest „mine” nu poate fi și el calculat. Pe lîngă perversitate, ar trebui să-i acord geniu literar. Acest suav și arzător la mine... Dar... „Am înțeles întotdeauna ce se petrece în jurul meu, în sufletele altora. Am ghicit, fără să vreau, intrigi bine ascunse — jenat, nemulțumit chiar, că leam descoperit. Uneori am înțeles mai înainte de cei doi nenorociți, că între ei începe romanul banal și veșnic nou. Dar cînd am fost eu în joc, — interesat prea tare și cu sufletul nesigur și tulbure, — m’am pierdut întotdeauna în conjecturi. Și n’am mai priceput nimic sigur...” Dar dincolo de îndoielile îndrăgostitului matur, aflăm expresia dragostei în sine, cu turburările, voluptățile ei mărunt Continuare în pag. II G. Ibrăileanu. Literar A' ORI f AL. V. BELDIMAN 1888-1897 I CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 si Artistic AdelaHr o n 1 c (Pe marginea unei „Cronici gastronomice“) Ast’ noapte-au poposit la casa mea, Tăind pieziș livezi cu iarbă naltă, Doi călători din lumea ceialaltă : Un vel-boer, cu barbă și giubea, Și-un măscărici spânatec și bondoc. Pe bancă, lâng’ un pâlc de busuioc, S’au așezat boerul ca ’ntr’un jiț. Iar celalt, ce purta un straiu pestriț Și-avea la subsuoară o balercă, Stătut-au gios, calare pe-o ciupercă. Și zis-au cel bătrân făcându-și cruce, Și-au suspinat: — Ia uite-te ce lună ! Miroase-a busuioc, măi Vălătuce... — A busuioc, Paharnice Furtună !... S’au scotocit moșneagul prin giubele, Mătănii lungi au scos, de chilimbar, Cu boabele ca niște acadele, Și-au scos și-o foaie ruptă, de ziar. Plecându-și barba cătră măscărici, Au zis : — Ia vezi ce-a hi scriind aici, Că mi-am uitat acasă ochelarii.Să știi că iar mi s-o ascuns, măgării, C’așa ’mi ascund nepoții toate cele... Ce, den balercă diregăndu-și glasul, Cetit-au măscăriciul subțirel, Poprindu-se cu trudă la tot pasul: — Aice scrie chinul Păstorel... Innumărând mătăniile și grele, Au ascultat Paharnicul Furtună. Apoi s’au oțărît cu vorbe rele : — „Măi Vălătuc, aiasta nu-i a bună ! Decât s’aud ce-aud, mai bine taci... Ce’și vară-aista nasu’n cozonaci ? C’am fost, și eu pe vremea mea mâncău, M’am dat pe lângă oala cu sarmale, Plăcintele nu le-am ținut de rău, Și c’un Cotnar bătrân, de s’a tâmplat, Cu cinste țara pus-o-am la cale... Da ’n treburi muierești nu m’am bagăt! Era băutu’ ista, precât știu, Cam șturlubatec și cam zurbagiu. Da’ vrednic la pahar, iar den taclale Nu rămânea, așișderea, pre gios... Măi Vălătuc, pacat de-așa flăcăul l-or scoate, Doamne iartă-mă, ponos Că-i fătălău... Și doar den neamu’ lui că ți-am mai spus, O fost cu direptate așăzat. Cum de-o ieșit așa de chisnovat ?... Bunicu-său, să-l ierte Cel-de-Sus, Era un moldovan, — halal să-i hie... Da’ coana Elencuța! Grijulie Și-amarnică la viața duimisale, D-lui Al. O. Teodoreanu Și meșteră vestită în cofeturi. Nu mai umbla cu-atâtea marafeturi, Da’ ce halva, ce chizonag, ce baclavale! Aveau bătrânii casă ’n Beilic, Cu levănțică și cu magheran... Era pe-atunci băutu’ istamic Și se giuca de-a capra pe median, Și-i tot cerea bunicului pitaci... Și-acu, — auzi! Frământă cozonaci! De-aș fi trăit cu vacul mai încoace Și de n’aș hi den vremea lui Ciubăr, Aș ști eu, Vălătuce, ce i-aș face, De nacafaua asta să-l dezbăr! L-aș îmbrăcă în porci, ca pe-o muiere, l-aș pune pestelcuță și grimea, l-aș da făină, ouă, lapte, miere, (La rom l-aș cam păzi, să nu mi-l bea) Și l-aș lăsa cu meșterșugu’ lui... Ce, când a scoate pasca den tigae, Făr’ de giudeț și ’n știrea nimănui, l-aș înturna o mamă de bate Cole, pe îndesate, cu zăbava, Și l-aș pohtt cu cinste în odaie Ca să-și mănânce singurel isprava...” Așa vorbi Paharnicul Furtună. Răspuns-au Vălătuc pre nas: — Amin! De-ar hi și vin, ar merge treaba strună... Paharnicu ’ntrebă: — Mai iaste vin? — S’o isprăvit, oftat-au măscăriciul. Și văd un beciu, da’ nu-i găsesc gărliciul, Că iaca, parcă clatină-se toate... Au râs tihnit bătrânul: — Adevăr, Mă tem că iar te-ai afumat, nepoate, Mai de iznov ca ’n vremea lui Ciubăr! Dar în pustiu câți zămnicul la casă, Că Moldovenii noștri (n’ar mai hi!) Azi nu mai beau Cotnar, nici tămâioasă, Fără decât o apă puturoasă De-i zic pre hume moscălesc Viehy, Ce nice pre departe nu-i ca vinu’... Oftat-au Vălătuc: — Sara cu’ hinu’! Eu ascultam, ascunsă ’ntre perdele, Cum stau de vorbă oaspeții tăcerii. Nici nu suflam, de frică să nu-i sperii... Dar din adânc căzut-au două stele Și-un cucoșel cercă să cânte ’n somn. Au tresărit, și măscărici și domn, Și, grabnicfășurându-se ’n giubele, S’au mistuit subt cerul nalt de vară. Cum se topește fumul de țigară. OTILIA CAZIMIR Din viață — nu din cărți între om și când ziarele înregistrează un „fapt divers”, petrecut la Iași. Doi copii se jucau în jurul unui butoiu cu apă. La un moment dat, unul dintre înșii căzu înlăuntru. Când copilul se zbătea în apă, gata să se înece, — un dulău, care privise scena, sări în ajutor. Copilul a fost salvat de câne. Ne aducem aminte de o ilustrație văzută înainte de războiu într-o publicație germană: decorarea unui câne la Berlin pentru salvarea de la înec a unui mare număr de persoane. Nu vom uita niciodată satisfacția și gravitatea de pe fața cânelui. Aceste două cazuri petrecute la Iași și la Berlin ne aduc în minte actele de violență, comise de om contra om — de la rănire și până la moarte. Și atunci ne gândim la nedreptatea făcută cinelui, al cărui nume înseamnă răutate și cruzime. Dramă pasională Rubrica „dramelor pasionale” din Franța s’a îmbogățit cu o dramă care eră din comun. Un tânăr (Paul Baptiste) se îndrăgostise, acum doi ani, de o fată (Marthe Haon), și o perase în căsătorie. El fusese refuzat. Părea că lucrurile reintraseră în normal. Acum câteva zile tânărul, întâlnind fata, o ucise cu trei focuri de revolver — fără nici o explicație, încercă apoi să se sinucidă trăgăndu-și un glonte în cap. Există o vorbă curentă: „Ochii care nu se văd, se uită”. Iar Ovidiu — în , „Remedium amoris” — recomandă, pentru uitare, călătoria.... Sânt însă cazuri, când timpul și depărtarea n’ajută la nimic. Doi ani nefericitul Paul Baptiste s’a chinuit în tăcere și’n singurătate. E foarte explicabilă eșirea lui violentă din viață, când imaginea iubitei nu-i mai dădea pic de liniște sufletească. De ce însă a fărâmat și idealul lui ? Un scriitor rus vorbește de cerșetorii din Moscova, care nu întind mâna și nu spun o vorbă. Se roagă, tăcuți, numai cu ochii. Au priviri de câne flămând și fără adăpost. La noi cerșetoria are un caracter specific național: oratorică, cu gesturi, cu modulații de glas — ca la operă... Mizeria crescând, au eșit pe stradă cerșetori de bună condiție — care nu întind mâna și nu se vartă. Stau la colțuri de stradă, cu fața lividă — și cerșesc cu ochii tori.Aceștia-s marii noștri cerșes. " ' . r ■ '. j " Relativitate Se află internat la clinica de boli nervoase din Cluj un bolnav cu paralizia membrelor inferioare. El poate totuși să umble în cârje. Esă chiar în oraș. In această clinică, unde mulți bolnavi sunt imobilizați în pat, paraliticul este invidiat de toți. El se poate mișca. Se duce după afaceri. Se plimblă pe stradă. E destul de mulțumit. Odată, paraliticul a evadat din viața aceasta. S’a stabilit în oraș, printre oamenii sănătoși. Dar ei îl priveau compătimitori, cu milă... Bolnavul a căzut pe gânduri. In cârje, printre cei imobilizați în pat, el putea fi invidiat. Era cel mai fericit dintre dânșii. Printre cei sănătoși însă — el, în cârje, era un biet infirm. ...Și paraliticul s’a reîntors în clinică. M. SEVASTOL ă- Cerșetoria mută 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPLE IN STRĂINĂTATE Cum ne văd Rușii Literatura sovietică despre România Sunt, fără îndoială, foarte puțini aceia, care știu că în Rusia sovietică există o întreagă literatură monografică asupra României. In timp ce în românește lipsește cu desăvârșire o lucrare generală asupra vecinului nostru de la miazănoapte și cititorul român, curios asupra condițiunilor bizare de dincolo de Nistru, trebue să recurgă la lucrări străine sau să se mulțumească cu notele din ziare și cu literatură beletristică. Rușii au acordat României o atenție deosebită și în afară de universalele articole din publicațiunile periodice, s-au consacrat reviste speciale și un șir mereu în creștere de monografii cu caracter general informativ. Printre autorii acestora vom găsi numele cele mai cunoscute și mai reputate ale publicisticei sovietice: Troțkhi, Racovski, Pavlovici, Bessiadovski, Rafail, Șa. Dar toată această literatură, care astăzi numără câteva zeci de volume, este de dată recentă: lucrările rusești asupra României au început să apară în timpul războiului, dar mai cu seamă după revoluție. Până atunci, nu s’ar putea menționa decât un mic ghid pentru România, scos încă pe la 1888 de Starcevski și o descriere militară a României, alcătuită de Hristiani în 1905. E adevărat că vol. 53 din Marea Enciclopedie Rusă (apărut în 1893), conține o serie de articole destul de documentate și îngrijit alcătuite despre geografia, istoria, bogăția, populația, biserica și literatura românească, totuși influența acestor date, lucru datorit desigur faptului că Enciclopedia rusă n’a circulat decât în cercul restrâns al intelectualilor, iar mai târziu a fost părăsită ca învechită, nu se simte în nici una din lucrările apărute ulterior, până la războiul mondial. Astfel se face că în Rusia țaristă circulau știrile cele mai fanteziste despre viața socială și politică a regatului dunărean, care nu-i interesa pe Ruși ca obiect de studiu nici în măsura în care această țară era o punte către visul lor secular: Țarigradul. Piedicile erau în altă parte, ele constau în rivalitatea puterilor mari; de România însăși Rușii — după cum arată mai ales istoria primei jumătăți a sec. 19, — nu prea se sinchiseau. Abia războiul mondial, ridicând problema participării României a impus cunoașterea acestei țări, care putea să devină dintr’un moment înaltul front advers sau aliat, și care pentru prima oară se impuse Rușilor ca entitate de ordin internațional și nu numai ca teritoriu pasiv prin sine față de tendințele imperialiste ale Rusiei. In aceste împrejurări ia naștere un șir întreg de monografii militaro-statistice despre România (vechiul regat), Transilvania, Dobrogea, Moldova (1914-1916) . Totuș prima lucrare mai amplă și mai documentată nu apare decât în 1917 și este scrisă din îndemnul guvernului Provizoriu de către E. U. Grinwald („România”, Petrograd, 1917) . Deși cu multe lipsuri, ea dă un bogat material privitor la starea economică a României înainte de războiu și, în parte, din primii ani ai războiului. Această lucrare este citată de toți autorii care scriu ulterior despre România. Totuș acesta nu-i decât un început. Pierderea Basarabiei, eșecul propagandei comuniste, situația politică a României în rândul statelor așa numite „burgheze”, interesele economice legate de gurile Dunării și o mulțime de alte cauze și împrejurări care merită un studiu aparte, fac să se nască și să se mențină în opinia publică rusească un interes puternic și constant pentru țara care „a răpit Basarabia rusească” și o apără cu toată greutatea opresiunii burgheze. Interesul acesta stimulează pe cei mai de seamă publiciști sovietici. Totuș de la cartea lui L. S. Berg despre Basarabia (Petrograd, 1918, 224 p.) și până prin 1922, când, terminându-se războiul civil, se ostoiește viața publică rusească, numai publicațiunile periodice înregistrează date și opinii despre România. Deabia de la această dată, articolele nenumărate din ziare și reviste se concentrează la început în capitolele respective din lucrări cu caracter informativ-enciclopedic (Blinov și Derevenko, „Informator economic și politic“; Den, „Europa Nouă”), iar mai târziu încep să apară și lucrări speciale consacrate României. Câteva din aceste cărți se găsesc la Biblioteca Academiei Române, care caută astăzi să și le procure și pe cele ce-i lipsesc. Frumos editate, unele apărute în mai multe ediții, aceste lucrări conțin sute de pagini cu date și informațiuni asupra tuturor ramurilor vieții românești: istorie, literatură, economie națională, politică socială și internațională, putere armată (acestei din urmă în toate lucrările i se acordă o atenție deosebită), etc. Cum se explică acest interes pentru România într’o țară care a ignorat-o până mai adineaori? Chiar unul din autorii pomeniți mai sus, M. Rafail, răspunde în parte la această întrebare în lucrarea sa : „Orientul apropiat” (p.,135): „Republicile sovietice, țăranii și muncitorii noștri, au tot interesul să cunoască România sub toate aspectele ei, în primul rând ca pe un vecin, care peste 7 ani dela revoluția din Octombrie, ne cere o recunoaștere necondiționată a anexării Basarabiei, în al doilea rând ca pe un vecin, care ține la granița noastră forțe armate și în al treilea rând ca cel mai mare stat balcanic, unde mișcarea muncitorească și țărănească are incontestabil o mare însemnătate pentru revoluția din Orientul apropiat. A cunoaște România „ nu înseamnă numai a cunoaște un dușman, dar și a studia unul din cele mai importante terenuri strategice ale burghezimii europene împotriva republicilor sovietice”. Numai din analiza rândurilor de mai sus, s’ar putea deduce multe din caracteristicile lucrărilor despre care vorbim. Tratând subiecte mai largi sau mai speciale, privind România dintr’un punct de vedere sau altul, toți autorii bolșevici vor prezenta următoarele asemănări. In primul rând toți privesc România ca pe un dușman periculos, care trebue cunoscut cât mai bine, mai ales pentru a putea para eventuala lovitură, decât pentru a găsi în el un factor de înțelegere și conlucrare. Cauzele sunt următoarele: a) Alipirea Basarabiei la România, care a prejudiciat aprovizionarea și exportul din sudul Rusiei și interesele economice rusești legate de gurile Dunării; b) Situația politică a României — inel în bariera ce izolează Rusia de apusul Europei și ca consecință atitudinea hotărât anti-bolșevică a Statului Român, în care Rușii văd nu numai rezultatul structurii sale de „Stat burghez”, dar și influența capitalului francez și englez. O a doua caracteristică va fi așa numitul „punct de vedere marxist”, căruia nu-i scapă de altfel nici o latură din viața socială a imensei uniuni sovietice, și de care se va resimți prin urmare și această literatură. Toate aspectele vieții sociale românești, sunt privite numai din acest punct de vedere și lucrurile apar albe sau negre, după .(_Continuare in pan. II-aj