Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1933 (Anul 14, nr. 669-673)
1933-10-01 / nr. 669
«inul <ii — omia 11-Ä ink 009 DUM'NiCA 1 OCTOMBRIE 193 3 Idealism In limba română semi-populară, a critica înseamnă a vorbi de rău. „ Krinein, de unde s’a răspândit în atâtea limbi cuvântul critică, este un verb grecesc al cărui radical e acelaș cu al cuvântului latin crithrum, care înseamnă ciur, și acelaș cu al verbului cernere, a cernei. Krinein a însemnat mai întâi, a despărți, pe urmă a deosebi, a alege, în sfârșit , a judeca, în toate întrebuințările acestei noțiuni. Pe vremea marelui răsboi, un literat german își îndemna vehement compatrioții să se isbăvească de spiritul critic și de ideia de gust. Zicea omul că astea sunt metehne mediteraneene, de care Germanii s’au molipsit atunci când, spre vătămarea lor, au primit apucăturile Renașterii italiene. Germanul este pozitiv. Critica e un moft pernicios al celor din miază-zi, inferioritatea celor ce nu sunt blonzi. Dar e vorba: cel puțin o parte din strămoșii indoeuropeni au descoperit ciurul, iar Românii au căzut în partea celor care cern. Un atât de venerabil obicei nu poate fi decât natură: întâmplarea pare ireparabilă. Blonzi sau oacheși, poeții și romancierii țin, adesea, cu ideia germanică, fiind de altfel, precum bucuros afirmă, pozitivi absolut, ei neagă critica. Arta ar fi o materie ce trebue înghitită ca grijania, cu frică și cutremur. Cernutul, frământatul, dospitul, sunt în seama artistului, care e om sfințit din naștere. După această dreaptă credință, criticul trece în partea diavolului. . . Mediteraneanul, în judecata neamțului de adineaori, stă sub ghiara necuratului. Totuși un mare german, însă din alte timpuri, a spus că și diavolul creează. Dar acela căzuse în rătăcirea panteistă. Sacră cum e, arta se oferă totuși pe piață. Această împrejurare deschide drăceștilor negațiuni poartă largă. Dacă-ți place, înghite, apoi laudă cât îți ia gura. Dacă nu-ți place, taci. Astfel ordonă postulatul nobil al celor pozitivi. Nu se astupă gura lumii, spune, de altă parte, zicătoarea. Dacă, în limba mahalalei, a critica înseamnă a vorbi de x rău, nu se vede cumva în această prefacere de înțeles influența artiștilor? Se știe: artiștii sunt indivizi idealiști. In vorba comună, idealist va să zică om dezinteresat de mârșava materialitate. Constatăm pătrunși de admirație că și în timpul de față, când toți ne interesăm de piață până la impudoare, artiștii tot idealiști rămân. Spunem aceasta deoarece ni se pare că nu se ia în seamă de ajuns acest idealism al artiștilor, ce persistă mândru în zile atât de negre. Să vedeți. Este sigur că, pe piață, critica nu are efect. Normal, artistul trăiește până la pensionare, cu publicul atât cât s’a priceput și s’a norocit să și-l câștige. Cazurile în care critica să fi făcut, pagubă, nu curat de piață, ci măcar de glorie vreunui artist, se pomenesc ca dărâmarea Ierusalimului ori căderea Troiei. Se citește critică de milioane de ori mai puțin decât roman, dramă, poezie, se cumpără de miliarde de ori mai puțin. Totuși pare extremă grija de glorie, la artiști. Această grije este idealism, desigur. Grija aceasta e iritabilă proverbial. Multă vreme mi s’a părut aceasta lucru misterios. Pentru că nu sunt idealist, în adâncul firii mele f cel puțin, trebuie să nu fiu. O logodnă care durase jumătate de an, în provincie, perfect idilic, s’a desfăcut pe loc, când tatăl fetei aflat, în Capitală, ca ginerele e prost. Omenirea trăiește lucru. Pricepem însă maizul logodnei. Prestigiul l ei e lucru, cu greutate, și prostia unui ginere poate fi dezastroasă {dar poate fi și norocoasă în viața familiei plănuite. Artistul îți ține ciudă geloasă, cu toate că întru nimic nu-i strici treburile pe piață. Ciudă mare, când mai ascunsă când mai pe față, deși nici zece din cititorii lui nu citesc judecățile tale, sau chiar și atunci când ești dintre acei de care se zice că nici un om ca lumea nu înțelege ce scrii. Deloc nu te uită artistul, nici dacă nu spui nimic de dânsul. Să nu judeci, sfătuiește Evanghelia. Cum stau lucrurile, noi mediteraneenii pare că nu avem chemare a fi evanghelici în paragraful acesta. Se vede că prea ne amuză critica. Deci și critica e ceva pozitiv. Pe încheierea aceasta ar putea fi împăcare generală. Insă la fOCul împăcarea nu se face- Prea sunt — 11 idealiști artiștii. Pe d-na Roca- încet, încet, vaporul se de mier o încânta până și admira părtează de țărmul spaniol ția gunoierilor de pe uliță. Ar Trecem pe lângă orașul Gibraltiștii, s’a zis totdeauna, sunt fili tar, fără ca să ne apropien feminine; și se vede că ciuda prea mult, pentru a nu deran purtătorilor de frumusețe mer ja drepturile istorice ale Engleze până ’n pânzele albe. E vina j’lor, oare, pentru siguranța criticilor, că artiștii nu se pot Europei și hegemonia lăsa de a-i lua drept purtători engleze pe Mediterana, flote s’ai de oglinzi, și se tot caută în ele? plasat în cele trei puncte car Pentru o Alteță japoneză Parcul Alteței Voastre Imperiale are columbe negre și cangrene. Nipon și-a stins Taifunurile sale prin serenisimele voastre crizanteme. Pe evantalii și pe kimonouri se’nchid, auguste, pasări de rugină. Ploi de cenușe ciocăne ’n vitrouri, sau poate moartea sună ’n tamburină... Vai, florile cu putrede semințe și păunițele ca jerbii de cavour... Sunteți bolnav ca parcul Vostru, Prințe... De vi-ar vedea străbunul Mikadou obrazul care parcă de moloze și mâinile ce-au înserat de tot ! Să mă iertați, dar, Prințe, nu mai pot să vă trimet fecioare printre roze... In tot imperiul nu mai e o floare, că toate 'n mâna voastră vesperală au leșinat de cârpă și lingoare... . Și nici o gheișă nu dansează ’n sală, nici Yokohiko, trul de primăvară, că sânul ei atârnă de momâe și coapsa ei se ’ntunecă, amară, sub princiara gură de tămâe.... . ț ’ Ce să vă dau, Alteță? mort e ’n junglă și cel din urmă tigru bengalez, pe cer nici o cometă nu mai umblă — Hei, Prinț bolnav cu zâmbet japonez, cu ochi virgini de Budha de agată, și fruntea, foae vânătă de ceai, — eu vă ofer o sabie curbată ca arcul trist al lunii de emai. Bine-voiți s’o luați! E pentru voi... De ce să vă mai plângeți trandafirii? Ci sărutați tăișul... Și apoi, după tradiție, Alteță: Harakiri. RADU GYR AL V BELDIMAN 1888-1897 CONSTAILLE 1897—1920 FONDAT IN 1893 5 LE! EXEMPLARUL IN TARA JO LEI EXEMPL IN STRAINATATE O călătorie în Africa PAUL ZARIFOPOL tar, Malta și Suez. Lăsăm Ceuta în stânga și ne îndreptăm spre Tanger, în comepania Europei deoparte și a Africei de cealaltă parte. j. La orele 6 suntem în apele Africei, în baia orașului internațional Tanger. Ne ia în primire farul de pe coastă, care, ca la fiecare minut, ne salută cu a proecții luminoase, în numele Africei. Vaporul nostru cu steargul spaniol îi răspunde în numele Europei. Tangerul se vede de departe ca o piramidă gigantică de ■ cuburi de var. De aproape se disting căsuțele, albe ca zăpada, ale celui mai alb oraș din Africa. Toate casele au aconorișul orizontal, parcă ar fi decapitate. Nici o linie curbă la exterior. Până și minaretele moscheelor au liniile drepte, pentru ca Allah să fie la unison cu credincioșii lui. Vaporul nu se poate apropia de țărm, Tangerul neavând încă chei. O barcă-motor cu notabilități negre, în haine albe, se apropie de vaporul nostru, cu rasă albă, în haine negre și Europa dă mâna cu Africa. Atingerea celor două rase e obligatorie, fiindcă, la coborârea de pe vapor în barcă, un negru te apucă, pe neașteptate, în brațe, orice sex ai poseda, cum apucă baciul oile la stână. Spaima pe care ți-o dă contactul cu negrul și despărțirea de bagaje nu durează mult, pentru că îndată îți vezi bagajele aranjate în altă barcă, iar negrul mândru de situație, trece în capul bărcii, căreia îi servește de proră. La debarcader, negrul de la proră, trece la scară și își face din nou datoria, — parcă ar fi scrisă în coran, — luându-te încă,, odată în brațe și dându-te în seama altui negru, care te depune pe uscat. • Tangerul fiind oraș internațional, toate națiunile strigă în limba lor numele hotelurilor și numele persoanelor anunțate, prin societatea Cook. et. comp. Deși facem parte din recomandațiile firmei Cook, numele nostru nu e răspândit în atmosferă, dintr’o greșală, pe care o aflăm mai târziu. Ne at tașăm de persoana, care răspunde la numele de Hotel Cecil, hotel in care știam că sunt tem plasați. Noua călăuză, de dimensiunile lui Tarzan la mai muțe, ne spune că noi trebuee să ne numim Malexi, singura persoană anunțată pentru acea zi la hotel Cecil. La hotel aflarăm că d-l Malexi este funcționarul de la sucursala agenției de bilete Cook c de la Paris, și că agenția a eliberat din greșală tot carnetul nostru „a forfait”, pe numele funcționarului Malexi, așa că ț noi, de acum înainte, purtăm numele de Malexi și sub aceste nume va trebui să traversăm Marocul, Algeria, Tunisul și Egiptul. Surpriza noastră n'a c fost mica, alte parale Bernaia- i se vând în buzunar și știind că o a călătorie, cu nume fals în Africa, era cel puțin o aventură. Ca să ne mai schimbăm dise poziția, eșim în oraș, trecând pe plaja din fața hotelului. De și în ianuarie, lumea se întoarece de la plajă, în costum sumar. Ne urcăm în oraș pe o stradă, la care se ridică aproape vertical, a Facem recunoașterea orașului , până la sud (bazar) și ne întoarcem la hotel. E numai bine rora mesei. Intrăm în restaurantetul hotelului, aici toată lumea i se uită la noi, ca la panoramă. a. Ne examinăm cu atenție hainele, pentru a observa, dacă nu îi e vre-o defecțiune, dar totul e e, în regulă. Așezându-ne la masă și uitându-ne prin sală, găsim motivul curiozității publicului. Suntem singura familie mai primăvăratică; restul, persoane care trebue să sărbatoarească nunta de aur, daca nu, i- centenarul. Din cauza vârstei, la fiecare masă este câte o petireche mono sau bisexuată, care se distrează cum poate. Alătturi de masa noastră, două doamne fac haz nemaipomenit de parcă li s’ar fi întâmplat, cine știe ce aventură galantă. Fără să vrem, aflăm și noi, că explozia de bucurie este provocată de vântul care a bătut aststăzi din altă direcție decât ele , și că probabil mâne n’are să 1 bată de fel. . . . 5 Conversația dintre cele două doamne ne face să reflectăm, i că una din cauzele longevității - trebue să fie și veselia la om. De aceea începem și noi să ne bucurăm, în acest decor de centenari, prezenți și viitori. Bucuria nu ne ține multă vreme, fiindcă, în timpul nopții, deși am găsit in camera de culcare paturi cu polog pentru țânțari, nu le-am luat în serios și nu le-am pus în funcțiune. Cum am stins ,însă luminat am simțit așa de violent consecințele, de parcă ne-ar fi atacat negrii, cu sulițe otrăvite. Multă vreme ne-au rămas pe mâni urmele atacului african. A doua zi, am făcut o captură de câteva specimene de anofeles și: Când am aflat că în Tanger bantul, malaria tropică, prima vizită a fost la farmacie. Farmacistul, un biet francez colonist, care ținea mult la viața noastră, neștiind că sunt medic, ne-a recomandat, un sfert de kigf. de chinină, ca să nu ducem lipsă in restul călătoriei. Fiindcă nu venisem în Africa ca să mâncăm chinină, am cumpărat un tub cu pastile, din care am consumat cu conștiinciozitate câteva comprimate. De rest, am uitat, cum a uitat și malaria de noi. . . Ne-am urcat din nou in piață, până în dreptul sudului. Aici ne-au luat in primire „bedecherii” indigeni, care, cu mirosul lor desvoltat, ne-au simțit că suntem străini și ne-au făăcut ofertă și călare și pe jos, cu grețuri de reclamă. Distanța nefiind prea mare, deși se ținea un amator cu măgarul după noi, am luat călăuza drept măgar și, încărcându-i cu pardesiile noastre, am început vizitarea Tangerului pe jos. . In drum ne-am întâlnit cu copiii Bitanilor, tunși chilug pe cap și cu o coadă, care pleacă din creștetul capului, atârnând până pe ceafă. Cu câteva bomboane și gologani, am domesticit un cartier întreg de copii, pe care i-am așezat la fotografiat și pe care i-am avut multă vreme după noi. Am vizitat fostul palat al Sultanilor, orașul vechi, câteva morminte de marabuuri, (morminte de sfinți musulmani) și, la sfârșit, ca să ni se arate că și în Africa pământul e rotund, am ajuns la suk, un fel de piață, labirint, unde ghidul e singurul fir al Ariadnei. Șukul este pe specialități, și ghidul nostru ne duce și prin cartierul covoarelor și bijuteriilor, ca să-și poată lua comisionul. Fiecare magazin, afară de ghid, are un al doilea intermediar, care recomandă magazinul: „entrez, monsieur, tane cofire pas d’argent de regarder”. In sfârșit, odată ce ai greșit și ai intrat în magazin, întâiul, al doilea și al treilea intermediar, din magazin, nu te lasă până nu te convinge că : la cofițe de l’argent. Arabul, care își clocește picioarele și marfa sub el, în calitate de proprietar și casieriță, încasează frumușel suma și continuă a sta călare pe marfă și pe situație. Trecând prin piața fructelor, am vrut și noi să gustăm fructe din grădina Hesperidelor, însă un negru, încarnat în șarpele cu o sută de capete din povești, ne-a tăiat cheful și a rămas să le gustăm cu altă ocazie. După masă ne vizăm pașaportul pentru Marocul spaniol și încercăm, fără succes, să vizităm o moschee și un cimitir arab. In tot Marocul, ca și în Algeria și Tunis, arabii, deși mahomedani, au moscheile cu turnul pătrat ca și turnurile noastre de la biserici și nu au minarete rotunde, ca la moscheile din Egipt, sau din Turcia. Dacă turnurile moscheilor din Maroc nu au silueta grațioasă a moscheilor orientale, au în schimb un exterior, decorativ, care se ia la întrecere cu podoaba din interior. 1 • Cimitirele arabe sunt grădini imense, cu plantație exotică, neîngrijită,unde, din distanță în distanță, se găsește și câte o piatră de mormânt. Mai multe detaliuri nu putem da, fiindcă ne oprește religia mahomedană. A doua zi dimineață, ne sculăm pe la 4, ca să putem pleca la cinci fără un sfert cu autobuzul societății C. T. M., în sudul Marocului. Negrul de la autobuz ne cântărește bagajele și nu le ia în paza lui, la coada mașinii. Ne suim într’o mașină Pulmann, de confortul cel mai modern. Ce deosebire este între călătoria noastră de acum și călătoria de acum treizeci de ani? Loti, când a plecat să vadă Marocul, a făcut preparative, ca pentru o expediție la Pol. A pregătit o caravană, cu sute de cai, măgari cu merinde și corturi pentru locuințe. Pe atunci trebuiau să meargă pe drumuri cu noroi, până la genunchii cailor. Când ajungeau la ape, nu erau poduri și trebuiau să treacă în noi Poposeau în corturi și erau păziți de o armată de indigeni. Acum mergem pe o șosea gudronată și nu ne pasă, nici de noroi, nici de apele pe care le întâlnim în cale. Marocul e acum liniștit, doarme un somn de care profităm și noi pentru moment. Trecem de zona internațională și de Marocul spaniol, fără prea multe formalități. Șonfeurul este maistrul de ceremonii, care aranjează și viza pașapoartelor și vama la bagaje. Nu tot așa este și la intrarea în Marocul Francez, unde trebue să trecem prin sită și prin harmon; facem declarații în scris și pe cuvântul de onoare, că nu vom ocupa nici o funcție și nici nu vom lucra, cu manile, în Maroc. Vecinul meu de autobuz, un ziarist din America, care a făcut o anchetă în Rusia, își notează în jurnalul zilnic, măsura Francezilor pentru Maroc, material, care îi va servi, ca articol de senzație în America." Cum formalitățile mergeau foarte anevoios, deodată aud o înjurătură românească la spatele meu, întorc capul, să găsesc compatriotul și văd două domnișoare, care vorbeau o franțuzească impecabilă. Credeam că sunt prada închipuirii, când, așteptându-mi pașaportul, aud vameșul francez strigând: Tița Ionescu. Una din domnișoarele de la spatele meu, cu aceeași franțuzească bună, dă detaliuri asupra locului de origine „Bucarest” și orașul unde se va așeza în Maroc Rabat”. Vameșul strigă numele celeilalte românce și apoi vine (Continuare in pag. lla) Femeia marocană la plug Itinerariul călătoriei