Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1933 (Anul 14, nr. 674-677)

1933-11-05 / nr. 674

I ANUL XII — SERIA II-A NR 674 DUMINICA 5 NOEMBRIE 193­3 FONDATOR­II AL. V. BE­L CONST. BELDIMAN 1888-1897 MILLE 1897—1920 FONDAT IN 1893 Moștenim­ Dragostea mea pentru litera- Nu vorbesc aici decât de na­­tura populară și preocupările lor­, și de valori din punctul mele în această direcție datea­ mea de vedere. Așa fiind, tre­­ză destul de demult, din alt­re­­buie dela început să eliminăm col, pe când această revistă, cu acele noianuri de culegeri fără o mică variantă în titlu, înce- noimă și discernământ de care pea să cultive pe cititorii cei sînt pline atâtea și atâtea to­­mulți și modești. De-atuncea muri de folklore. Din sutele de sunt vreo patruzeci de ani. Iată, pagini ale unei colecții, de mnul­­în Adevărul Literar moderni­­te ori artistul nu poate reține tot, chestia tot de actualitate, patru versuri, ca și pe vremea colaborărilor Poporul nu poate fi făcut vi­­sui Anton Bacalbașa și Trah­m novat pentru asta. Culegătorul Demetrescu, de folklore care descinde în Părerile, în­­ ceia ce privește primul sat, la­ prima crâșmă, valoarea poeziei noastre popu~ și se adreseaza primului venit, care, s’au manifestat la noi tot­ probabil ca urmărește altceva deauna exagerat. Unii, cum au decât ceiace ne preocupa pe fost Alecsandri și Delavrancea, noi, ori nu știe cum sa proce­­au mers până acolo încât s-au deze. Artiștii sunt extrem de atribuit un fel de primat artis- raic și în popor, ca și in lumea tic fată de producția similară culta. Are dreptul­ la urma ur­­a altor neamuri. Alții _ răpo­ mei și poporul sa producă sh­­satul Duiliu Zamfirescu sau d. huri sau cântece mediocre, ca și Ovid Densușianu, sau prietinul noi cei care ne socotim cu lu­­­meu Eugen Lovinescu, s’au a­­vați. Cărțile bune și poeții de șezat cătră polul opus. Profeso- valoare nu apar în fiece sapta­­rul bucovinean Leca Monariu, mână, ori în fiecare an. Cu toate într’un opuscul de curând pu­ sforțările reclamei și ale edit o­­blicat, trecând în revistă a pre­­riior asemenea evenimente se cierile acestea felurite, arată că produc destul de rar. La datn chestiunea ar trebui întrucâtva deci voie­și țăranilor noștri sa deplasată, deoarece nu e vorba au alba artiști in­ fiecare sat și de literatură propriu-zisă, ci de fiecare i­rașma, gata sa ras­­cântec. Termenul „poezie popu- Punda maniacilor. Ca sunt pa­­lare” ar fi, după domnia sa, ni­­meni care se mulțumesc sa­um­­propriu. E vorba de „cântecul" Poem 10i albe cu producții atii­­popular. întâmpinarea aceasta hutie poporului și sa socotească este valabilă și bine motivată, aceste producții , arta, numai Cu toate acestea eu socot că a­ pentru motivul ca ar fi produc­­utm dreptul să păstrăm catego­­rie populară, nu sintem­ vino­­risirea pe care a dat-o Alecsan­ va fi noi cei care punem așa de din acestor juvaieruri ale poeți­ sui valoarea acestui produs, a­­lor anonimi. Din punctul de vedere al po­porului, ritmul și rima, sau a­­sonanța, nu sunt decât o che­stiune de mnemotehnică. For­ma aceasta e necesară pentru a se putea păstra fondul. Pen­tru oameni necărturari acesta e singurul mijloc de a statornici o faptă interesantă sau expre­sia unui sentiment, căruia îi a­­dauge și melodia adecvată. Insă este și un punct de ve­dere al nostru. Pe mine, scriitor, nu mă interesează atât muzica. Mă interesează poezia. O caut și o găsesc cu prisosință. Deci este. Fără a merge în exagerări i șovine, pot din nou afirma ceia­ce acum patruzeci de ani era un sentiment, că fondul nostru primitiv are o mare valoare ar­tistică. Unele producții, cum e „Miorița”, au o valoare unică. Pot face din nou, conștient, mărturisirea că poporul este părintele meu literar, înțeleg cutreierat toți­ munții Moldovei prin asta că am găsit, în acea ca să găsească d­urul tăinuit. Și comoară de care vorbesc, ele­ încă Alecsandri a crezut că ele­­mentele armonice ale sufletului i­uie să nt­­ prezinte curățit de meu. Ele­ mi-au aratat o cale SCOrii. Lucrarea lui, sub­ apre­­fireasca înspre acel domeniu d­ată de folkloriștii adevărați, puțin exploatat care este speci- se pare o operă de pie­ficul nostru național. In mani­­tate dacă­­ judec din punctul festemnie multiple ale literaturii de vedere al lui Alecsandri, ca­­universale, fiecare neam își a­­re este și ai meu. E punctul de­duce contribuția sa,­­­ într o vedere artistic. Și încă, chiar în măsură, imperiala sau într­una acea colecție, se cuvine să știm modesta. Interesant este ca fie­ dî stînge ceia ce este într’adevăr care neam sa se realizeze pe si­ artistului anonim, ne prin reprezentanții sai ar— Pptrpcinci aco­lp­tistici. Putem admite fără nicio sedimente prețioase ale suroa­­scadere a demnității noastre că iefor trecutului, dăm și peste fondul nostru popular nu este cântecele bătrânești, comori mai puternic și mai valoros de­ fantastice de aur și albastru cat al altor popoare. E timpul amestecate cu zdrențe și ruini, ca minciuna patriotică să înce­­rn aceste producții, accentul nu teze. Insa nimenea nu poate cade pe melodie, care­ e o sim­­constata că fondul acesta avea­ o­ g ri turnelă monotonă, având­tuiește o exprimare artistică și­­ ea funcția ritmului, îngăduind originala. Acest fond al nostru de cele mai multe ori cântăre­­ește singura valoare înmamfe­ țului să se reculeagă, să recon­­starea colectiva artistica și spi­­r stru~e SQU s- a dat e_ Pentru a­­ntuala a umanității. El singur celași scop intervine, repetat, ne poate fixa in timp și in instrumentul muzical — fluierul spațiu, sau cimpoiul. In chip instinctiv am cău- Poetul primitiv deci impro­tat deci expresiunea­­ orginală viza în acest chip, pe accentul și juvaierul literar în poezia melodic străvechiu, o baladă, o populare, încă de pe când eram relua iarăși și iarăși, lăsând a­­un învățăcel, un dibuitor și un celaș rol altor rapsozi populari cititor regulat al „Adevărului” din generație în generație, ilustrat. Negreșit, am căutat și Aici, în baladă, nu primează am găsit ceia ce îmi convenea melodia, care e același pentru o mie. N’aveam alt instrument de serie de balade în acelaș ritm, apreciere decât acel pe care Are valoare mai ales exprima- Dumnezeu l-a pus in AgtUTfi­rea verbală, recitativul, mea intimă.­­ .­­.Continuare. in gag, U­ góL de Mihail Sadoveanu lunci când într adevăr el este artă. Alecsandri si Alecu Russo au Răsfoind dosarul procesului de la „Grivița” găsim aceste de­clarații ale muncitorilor. Le pu­blicăm indiferent de poziția po­litică — numai pentru interesul lor de „documente omenești”, care arată desvoltarea conștiin­ței luptătoare și la massele din România. 1. Constantin Doncea, con­damnat la muncă silnică pe viață a spus: „Sunt lucrător tur­nător la atelierele Grivița C. F. R. Voiu vorbi astăzi deci ca un simplu muncitor, limpede și precis fără să ocolesc niciun a­­devăr. Aceste cuvinte așteaptă de mult să fie adresate miilor de muncitori. Numai lor sunt dator să dau toate explicațiile pentru a curma odată cu ca­lomniile și ticăloșiile celor care au format front unic contra clasei muncitoare, front în care au intrat toate partidele bur­gheze, social-democrate și so­cialiștii unitari. In acest mo­ment, cu conștiința împăcată de a fi făcut numai ceea ce un mun­citor trebuia să facă, simt ca o datorie de clasă să trimit de aci din temnițele burgheziei ex­ploatatoare și asasine, salutul meu masselor de muncitori, ță­rani și intelectuali conștienți în credința lor că lupta lor va fi continua mai hotărît până la desfințarea complectă a regimu­lui burghez. Postul încredințat de muncitori l-am apărat fără șovăire. Iar dacă faptul că am susținut cauza muncitorimii ce­re să fiu pedepsit, atunci nu în­țeleg să mă apăr”. 2. Chivu Stoica, condamnat la la 15 ani muncă silnică: „Sunt fiu de țăran. Am ple­cat din mijlocul muncitorilor de pe ogoare, unde foametea, mizeria și jandarmul lovesc fă­ră milă. Venit la oraș în mijlo­cul uzinei, am întâlnit aceiaș exploatare și teroare. Pe tatăl meu îl exploata moșierul și-l bătea jandarmul, pe mine fa­bricantul și agentul siguranței. Și atunci am văzut că moșierii, bancherii și fabricanții sunt u­­niți cu toții împotriva muncito­rilor și țăranilor săraci. De aceia lupta ceferiștilor este și lupta muncitorilor țărani, lupta pen­tru muncă, pământ, pâine și li­bertate. „Iată de ce, eu fiu de țăran, nu m’am clintit o clipă în lupta pentru triumful cauzei unite a lucrătorilor și țăranilor, săraci din Românii’p­ K ‘ . 3. Ghiță al Vasilichiei, con­damnat la 20 ani muncă silnică: „Da, sunt revoluționari Și a­­ceasta o spun fără teamă și cu mândrie în fața clasei munci­toare. Jertfa lucrătorilor b­efe­riști și uriașele demonstrații din Valea Prahovei vor lumina mereu înainte luptele clasei muncitoare spre înfăptuirea so­cietății socialiste”. 4. Gheorghe Petrescu, con­damnat la muncă silnică pe viață: „Mișcările de la C. F. R. n’au avut numai un caracter econo­mic. Lupta a fost și politică, pentru că orice luptă ce se des­fășoară în perioada de criză a capitalismului este în acelaș timp și o luptă împotriva regi­mului burghez”. Documente omenești M. Sadoveanu Furtuna Ce țărm stâncos, ce gând buimac, Ce frig de beciuri și cavouri, Ce lună curge pe subt nouri, , Ce ape cu spinări de bouri, Ce drum pustiu, ce basm săraci, Și nici o casă, nici un pom Și nici țipenie de om! Cu ghiarele ei negre, ploaia, îmi scormonește trupul mut Și plin cu drojdii de trecut. Și-asmute moartea mea potala. Să-mi latre sufletul calic, Cu traista plină de nimic. Ba nu !­­ In fundul ei mai e Din mierea dragostii-o bucată, Din pita beznii o fărâmă, Prin care steaua semii râmă, Pentru potcoava lunii, iată, C’am scob­orît și o cede Ba nu ! Și-o zdreanță de mister, Cu care mă agăț de cer Și gândului mânjit de zare, Ii șterg ferestrele murdare Și scutur pulberea tristeții, De pe pervazul sterp al vieții, Când ciopârțit de chin râvnesc, Un biet suspin să-l deslușesc! Prin ploaia asta grea, cu piatră, Potala morții mele la­tră, Hau-hau 7 Vânt frânt, mă ’mplânt și sânt, Adânc în beznă și ’n pământ. Adânc în lut, tăcut, bătut, De cârtiți numai cunoscut. Blestem și gem, mă tem și chem, Cu spaima strânsă ’n mine ghem, In carnea mea vânez și scurm, Să-mi aflu moartea și s’o curm. Pe când la porți, cei ce-or fi morți, Pun zdreanță visului la sorți Și ’ncrezători, aruncă flori, Pe stârvul cerului în zori, Hau-hau !, Potaie slută, Noi Suntem de mii de ani strigoi, Purtăm în inimi și ’n plămâni, Toți viermii ce ne-or roade mâini — Și ’n ochii răzvrătiți, fântâni, Spre întunericul de-apoi, De pe-al destinului oblânc, Ne prăvălim tot mai adânc. Tot mai adânc, pământ mănânc, Beau lut, sug mâl, calc glod, sorb praf, Fac prin vremelnicia-mi jaf, Pe când din cer, pe când din vatră, Potala morții mele latră!... B[ORGä LESNED. * 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE O călătorie în Africa Constantine De la Alger luăm trenul până la Constantine. Lăsăm Alge­rul în urmă cu panorama lui de palate și grădini suspen­date, în care s’ar putea scoborî și zeii și înaintăm pe malul mării. Apariția mării, pentru sufle­tul nostru plin cu amintiri din Alger, este ca lumina unei fe­restre care, în zorii zilei, ne alungă toate visele de peste noapte, îndată dispare și marea și pătrundem în inima Algeriei. Mai târziu trecem printr’o re­giune agricolă. Și în Algeria, ca și în Maroc, pământul are mulți fosfați, îngrășăminte na­turală care dă o cultură exce­lentă, în anii fără secetă. Drumul trece apoi prin re­giunea porților de fier africane, drum destul de periculos, altă­dată, din pricina defileului în care se adăposteau bande de briganzi. Astăzi drumul e a­­proape tot așa de sigur, ca și un drum european. Intrăm în pro­vincia Constantine, cea mai populată dintre toate provincii­le, însă cu cei mai puțini Eu­ropeni. Ajungem seara la Constanti­ne, vechea cetate Cirta a rege­lui Ingurta. De la gară trecem pe deasu­pra defileului Rumelului, peste cel mai fantastic pod și ajun­gem în orașul Constantine, a­­șezat pe un bloc enorm de pia­tră de calcar și înconjurat din cele trei părți de apa Rume­lului. Dacă Constantine nu este o insulă în sensul geografic al cuvântului, a fost multă vreme o insulă, unde nu se putea pă­trunde, grație cheilor Rume­lului și a malului prăpăstios, ce protejează restul orașului neînconjurat de apă. Dar, deși așa de bine prote­jat de natură, întocmai ca A­­chile de zeii păgâni, Constan­tine are în el un infim călcâi al lui Achile, care se cheamă Ku­­chat Atu și care face legătură cu regiunile învecinate. Aceasta a fost în­totdeauna partea vul­nerabilă a cetății. Pe aici au pătruns Romanii, pe aici a pă­truns și generalul Lamorciere, acum o sută de ani, când a fost ocupat definitiv orașul Con­stantine. Astăzi orașul e legat cu patru poduri uriașe de lungi și de înalte, care trec peste cheiul Rumelului și leagă peninsula cu uscatul. Ne-am sculat dis de dimineață și, pentru că era încă răcoare pentru scoborârea în cheile Rumelului, am luat-o din Place de la Bréche, în direcția orașu­lui care nu e înconjurat cu apă. Am făcut o bună parte din în­conjurul orașului, pe creasta muntelui până la podul M’Cid. In zare se văd munții acoperiți cu zăpadă, mai aproape de noi se văd grădini cu copaci care, dela înălțimea unde ne găsim, par mici ca niște cren­guțe înfipte în pământ. Cât ține creasta muntelui, e un parapet ca să nu se în­tâmple accidente. E așa depar­te până jos, încât îți vine rău numai să privești în vale. Ne-am întors în Place de la Bréche și ne-am îndreptat spre podul El Rachid, de unde în­cepe scoborârea pentru „Che­­min des Touristes”. Trecem pe sub podul El Rachid, care pa­re și mai uriaș când îl privim pe dedesupt și ne angajăm, numai­decât, pe cărăruța sus­pendată, care pare că se balan­sează cu noi.­­ După o distanță de câte­va sute de metri, se pare că am intrat într’o aventură riscan­tă. Poteca e mai mult un fel de punte fixată în stâncă și sus­pendată în aer, punte unde nu poate trece decât o singură persoană. In sus abia se vede un petec de cer, iar în jos, la o distanță destul de mare, se ză­rește apa Rumelului, care te sperie cu zgomotul ei asurzi­tor. Cărarea încinge ca un brâu muntele, cât ține defileul. Din defileu se vede stânca Sidi Ra­chid sau stânca femeii adultere, cum îi zic indigenii. Stânca Sidi Rachid e un fel de stâncă tarpeiană, de unde erau arun­cate femeile prea pofticioase. Spectacolul este în adevăr în­fiorător. Gâtlejul prăpastiei e așa de mare că ar putea încă­pea în el toate femeile infi­dele din lume. Oricât de în­grozitor pare abisul, totuși au fost femei la Constantine, care ar fi preferat aruncarea de pe stâncă, decât dezonoarea pu­blică.­­ Este vorba de Sophonisbe, fii­ca lui Hasdrubal și soția lui Syphax, după ce și-a trădat so­țul cu învingătorul acestuia, regele Massinissa, aliatul Ro­manilor. N’a avut parte regina Sophonisbe să se bucure de al II-lea soț, care a preferat să-i trimită o cupă de otravă, de­cât să o ofere Romanilor pen­tru triumful lui Scipio.­­j Cu astfel de gânduri sinis­tre, înaintăm noi în defileu. Cu cât înaintăm în necunoscut gândurile ni se întunecă. An­xietatea noastră se mărește la prezența unui oaspete pe care nu-l puteam ghici ce intenții are în defileu. Un lătrat de câne ne ia în primire de la dis­tanță. Drumețul nostru înceti­­nește pasul și își stăpânește cu­­(Continuare în pag. II­ă) Constantine, Podul Sidi M’Chid >Si iț­i*<sfn Sidii Uzzhiki. .. Constantine. — Vedere generală și podul Sidi R­achiți 4S­UM8 IfiSfJig Sporirea­­s asi­lt­

Next