Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1933 (Anul 14, nr. 674-677)
1933-11-05 / nr. 674
I ANUL XII — SERIA II-A NR 674 DUMINICA 5 NOEMBRIE 1933 FONDATORII AL. V. BEL CONST. BELDIMAN 1888-1897 MILLE 1897—1920 FONDAT IN 1893 Moștenim Dragostea mea pentru litera- Nu vorbesc aici decât de natura populară și preocupările lor, și de valori din punctul mele în această direcție datea mea de vedere. Așa fiind, treză destul de demult, din altrebuie dela început să eliminăm col, pe când această revistă, cu acele noianuri de culegeri fără o mică variantă în titlu, înce- noimă și discernământ de care pea să cultive pe cititorii cei sînt pline atâtea și atâtea tomulți și modești. De-atuncea muri de folklore. Din sutele de sunt vreo patruzeci de ani. Iată, pagini ale unei colecții, de mnulîn Adevărul Literar modernite ori artistul nu poate reține tot, chestia tot de actualitate, patru versuri, ca și pe vremea colaborărilor Poporul nu poate fi făcut visui Anton Bacalbașa și Trahm novat pentru asta. Culegătorul Demetrescu, de folklore care descinde în Părerile, în ceia ce privește primul sat, la prima crâșmă, valoarea poeziei noastre popu~ și se adreseaza primului venit, care, s’au manifestat la noi tot probabil ca urmărește altceva deauna exagerat. Unii, cum au decât ceiace ne preocupa pe fost Alecsandri și Delavrancea, noi, ori nu știe cum sa proceau mers până acolo încât s-au deze. Artiștii sunt extrem de atribuit un fel de primat artis- raic și în popor, ca și in lumea tic fată de producția similară culta. Are dreptul la urma ura altor neamuri. Alții _ răpo mei și poporul sa producă shsatul Duiliu Zamfirescu sau d. huri sau cântece mediocre, ca și Ovid Densușianu, sau prietinul noi cei care ne socotim cu lumeu Eugen Lovinescu, s’au avați. Cărțile bune și poeții de șezat cătră polul opus. Profeso- valoare nu apar în fiece saptarul bucovinean Leca Monariu, mână, ori în fiecare an. Cu toate într’un opuscul de curând pu sforțările reclamei și ale edit oblicat, trecând în revistă a preriior asemenea evenimente se cierile acestea felurite, arată că produc destul de rar. La datn chestiunea ar trebui întrucâtva deci voieși țăranilor noștri sa deplasată, deoarece nu e vorba au alba artiști in fiecare sat și de literatură propriu-zisă, ci de fiecare irașma, gata sa rascântec. Termenul „poezie popu- Punda maniacilor. Ca sunt palare” ar fi, după domnia sa, nimeni care se mulțumesc saumpropriu. E vorba de „cântecul" Poem 10i albe cu producții atiipopular. întâmpinarea aceasta hutie poporului și sa socotească este valabilă și bine motivată, aceste producții , arta, numai Cu toate acestea eu socot că a pentru motivul ca ar fi producutm dreptul să păstrăm categorie populară, nu sintem vinorisirea pe care a dat-o Alecsan va fi noi cei care punem așa de din acestor juvaieruri ale poeți sui valoarea acestui produs, alor anonimi. Din punctul de vedere al poporului, ritmul și rima, sau asonanța, nu sunt decât o chestiune de mnemotehnică. Forma aceasta e necesară pentru a se putea păstra fondul. Pentru oameni necărturari acesta e singurul mijloc de a statornici o faptă interesantă sau expresia unui sentiment, căruia îi adauge și melodia adecvată. Insă este și un punct de vedere al nostru. Pe mine, scriitor, nu mă interesează atât muzica. Mă interesează poezia. O caut și o găsesc cu prisosință. Deci este. Fără a merge în exagerări i șovine, pot din nou afirma ceiace acum patruzeci de ani era un sentiment, că fondul nostru primitiv are o mare valoare artistică. Unele producții, cum e „Miorița”, au o valoare unică. Pot face din nou, conștient, mărturisirea că poporul este părintele meu literar, înțeleg cutreierat toți munții Moldovei prin asta că am găsit, în acea ca să găsească durul tăinuit. Și comoară de care vorbesc, ele încă Alecsandri a crezut că elementele armonice ale sufletului iuie să nt prezinte curățit de meu. Ele mi-au aratat o cale SCOrii. Lucrarea lui, sub aprefireasca înspre acel domeniu dată de folkloriștii adevărați, puțin exploatat care este speci- se pare o operă de pieficul nostru național. In manitate dacă judec din punctul festemnie multiple ale literaturii de vedere al lui Alecsandri, cauniversale, fiecare neam își are este și ai meu. E punctul deduce contribuția sa, într o vedere artistic. Și încă, chiar în măsură, imperiala sau întruna acea colecție, se cuvine să știm modesta. Interesant este ca fie dî stînge ceia ce este într’adevăr care neam sa se realizeze pe si artistului anonim, ne prin reprezentanții sai ar— Pptrpcinci acolptistici. Putem admite fără nicio sedimente prețioase ale suroascadere a demnității noastre că iefor trecutului, dăm și peste fondul nostru popular nu este cântecele bătrânești, comori mai puternic și mai valoros de fantastice de aur și albastru cat al altor popoare. E timpul amestecate cu zdrențe și ruini, ca minciuna patriotică să încern aceste producții, accentul nu teze. Insa nimenea nu poate cade pe melodie, care e o simconstata că fondul acesta avea o g ri turnelă monotonă, avândtuiește o exprimare artistică și ea funcția ritmului, îngăduind originala. Acest fond al nostru de cele mai multe ori cântăreește singura valoare înmamfe țului să se reculeagă, să reconstarea colectiva artistica și spir stru~e SQU s- a dat e_ Pentru antuala a umanității. El singur celași scop intervine, repetat, ne poate fixa in timp și in instrumentul muzical — fluierul spațiu, sau cimpoiul. In chip instinctiv am cău- Poetul primitiv deci improtat deci expresiunea orginală viza în acest chip, pe accentul și juvaierul literar în poezia melodic străvechiu, o baladă, o populare, încă de pe când eram relua iarăși și iarăși, lăsând aun învățăcel, un dibuitor și un celaș rol altor rapsozi populari cititor regulat al „Adevărului” din generație în generație, ilustrat. Negreșit, am căutat și Aici, în baladă, nu primează am găsit ceia ce îmi convenea melodia, care e același pentru o mie. N’aveam alt instrument de serie de balade în acelaș ritm, apreciere decât acel pe care Are valoare mai ales exprima- Dumnezeu l-a pus in AgtUTfirea verbală, recitativul, mea intimă. ..Continuare. in gag, U góL de Mihail Sadoveanu lunci când într adevăr el este artă. Alecsandri si Alecu Russo au Răsfoind dosarul procesului de la „Grivița” găsim aceste declarații ale muncitorilor. Le publicăm indiferent de poziția politică — numai pentru interesul lor de „documente omenești”, care arată desvoltarea conștiinței luptătoare și la massele din România. 1. Constantin Doncea, condamnat la muncă silnică pe viață a spus: „Sunt lucrător turnător la atelierele Grivița C. F. R. Voiu vorbi astăzi deci ca un simplu muncitor, limpede și precis fără să ocolesc niciun adevăr. Aceste cuvinte așteaptă de mult să fie adresate miilor de muncitori. Numai lor sunt dator să dau toate explicațiile pentru a curma odată cu calomniile și ticăloșiile celor care au format front unic contra clasei muncitoare, front în care au intrat toate partidele burgheze, social-democrate și socialiștii unitari. In acest moment, cu conștiința împăcată de a fi făcut numai ceea ce un muncitor trebuia să facă, simt ca o datorie de clasă să trimit de aci din temnițele burgheziei exploatatoare și asasine, salutul meu masselor de muncitori, țărani și intelectuali conștienți în credința lor că lupta lor va fi continua mai hotărît până la desfințarea complectă a regimului burghez. Postul încredințat de muncitori l-am apărat fără șovăire. Iar dacă faptul că am susținut cauza muncitorimii cere să fiu pedepsit, atunci nu înțeleg să mă apăr”. 2. Chivu Stoica, condamnat la la 15 ani muncă silnică: „Sunt fiu de țăran. Am plecat din mijlocul muncitorilor de pe ogoare, unde foametea, mizeria și jandarmul lovesc fără milă. Venit la oraș în mijlocul uzinei, am întâlnit aceiaș exploatare și teroare. Pe tatăl meu îl exploata moșierul și-l bătea jandarmul, pe mine fabricantul și agentul siguranței. Și atunci am văzut că moșierii, bancherii și fabricanții sunt uniți cu toții împotriva muncitorilor și țăranilor săraci. De aceia lupta ceferiștilor este și lupta muncitorilor țărani, lupta pentru muncă, pământ, pâine și libertate. „Iată de ce, eu fiu de țăran, nu m’am clintit o clipă în lupta pentru triumful cauzei unite a lucrătorilor și țăranilor, săraci din Românii’p K ‘ . 3. Ghiță al Vasilichiei, condamnat la 20 ani muncă silnică: „Da, sunt revoluționari Și aceasta o spun fără teamă și cu mândrie în fața clasei muncitoare. Jertfa lucrătorilor beferiști și uriașele demonstrații din Valea Prahovei vor lumina mereu înainte luptele clasei muncitoare spre înfăptuirea societății socialiste”. 4. Gheorghe Petrescu, condamnat la muncă silnică pe viață: „Mișcările de la C. F. R. n’au avut numai un caracter economic. Lupta a fost și politică, pentru că orice luptă ce se desfășoară în perioada de criză a capitalismului este în acelaș timp și o luptă împotriva regimului burghez”. Documente omenești M. Sadoveanu Furtuna Ce țărm stâncos, ce gând buimac, Ce frig de beciuri și cavouri, Ce lună curge pe subt nouri, , Ce ape cu spinări de bouri, Ce drum pustiu, ce basm săraci, Și nici o casă, nici un pom Și nici țipenie de om! Cu ghiarele ei negre, ploaia, îmi scormonește trupul mut Și plin cu drojdii de trecut. Și-asmute moartea mea potala. Să-mi latre sufletul calic, Cu traista plină de nimic. Ba nu ! In fundul ei mai e Din mierea dragostii-o bucată, Din pita beznii o fărâmă, Prin care steaua semii râmă, Pentru potcoava lunii, iată, C’am scoborît și o cede Ba nu ! Și-o zdreanță de mister, Cu care mă agăț de cer Și gândului mânjit de zare, Ii șterg ferestrele murdare Și scutur pulberea tristeții, De pe pervazul sterp al vieții, Când ciopârțit de chin râvnesc, Un biet suspin să-l deslușesc! Prin ploaia asta grea, cu piatră, Potala morții mele latră, Hau-hau 7 Vânt frânt, mă ’mplânt și sânt, Adânc în beznă și ’n pământ. Adânc în lut, tăcut, bătut, De cârtiți numai cunoscut. Blestem și gem, mă tem și chem, Cu spaima strânsă ’n mine ghem, In carnea mea vânez și scurm, Să-mi aflu moartea și s’o curm. Pe când la porți, cei ce-or fi morți, Pun zdreanță visului la sorți Și ’ncrezători, aruncă flori, Pe stârvul cerului în zori, Hau-hau !, Potaie slută, Noi Suntem de mii de ani strigoi, Purtăm în inimi și ’n plămâni, Toți viermii ce ne-or roade mâini — Și ’n ochii răzvrătiți, fântâni, Spre întunericul de-apoi, De pe-al destinului oblânc, Ne prăvălim tot mai adânc. Tot mai adânc, pământ mănânc, Beau lut, sug mâl, calc glod, sorb praf, Fac prin vremelnicia-mi jaf, Pe când din cer, pe când din vatră, Potala morții mele latră!... B[ORGä LESNED. * 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE O călătorie în Africa Constantine De la Alger luăm trenul până la Constantine. Lăsăm Algerul în urmă cu panorama lui de palate și grădini suspendate, în care s’ar putea scoborî și zeii și înaintăm pe malul mării. Apariția mării, pentru sufletul nostru plin cu amintiri din Alger, este ca lumina unei ferestre care, în zorii zilei, ne alungă toate visele de peste noapte, îndată dispare și marea și pătrundem în inima Algeriei. Mai târziu trecem printr’o regiune agricolă. Și în Algeria, ca și în Maroc, pământul are mulți fosfați, îngrășăminte naturală care dă o cultură excelentă, în anii fără secetă. Drumul trece apoi prin regiunea porților de fier africane, drum destul de periculos, altădată, din pricina defileului în care se adăposteau bande de briganzi. Astăzi drumul e aproape tot așa de sigur, ca și un drum european. Intrăm în provincia Constantine, cea mai populată dintre toate provinciile, însă cu cei mai puțini Europeni. Ajungem seara la Constantine, vechea cetate Cirta a regelui Ingurta. De la gară trecem pe deasupra defileului Rumelului, peste cel mai fantastic pod și ajungem în orașul Constantine, așezat pe un bloc enorm de piatră de calcar și înconjurat din cele trei părți de apa Rumelului. Dacă Constantine nu este o insulă în sensul geografic al cuvântului, a fost multă vreme o insulă, unde nu se putea pătrunde, grație cheilor Rumelului și a malului prăpăstios, ce protejează restul orașului neînconjurat de apă. Dar, deși așa de bine protejat de natură, întocmai ca Achile de zeii păgâni, Constantine are în el un infim călcâi al lui Achile, care se cheamă Kuchat Atu și care face legătură cu regiunile învecinate. Aceasta a fost întotdeauna partea vulnerabilă a cetății. Pe aici au pătruns Romanii, pe aici a pătruns și generalul Lamorciere, acum o sută de ani, când a fost ocupat definitiv orașul Constantine. Astăzi orașul e legat cu patru poduri uriașe de lungi și de înalte, care trec peste cheiul Rumelului și leagă peninsula cu uscatul. Ne-am sculat dis de dimineață și, pentru că era încă răcoare pentru scoborârea în cheile Rumelului, am luat-o din Place de la Bréche, în direcția orașului care nu e înconjurat cu apă. Am făcut o bună parte din înconjurul orașului, pe creasta muntelui până la podul M’Cid. In zare se văd munții acoperiți cu zăpadă, mai aproape de noi se văd grădini cu copaci care, dela înălțimea unde ne găsim, par mici ca niște crenguțe înfipte în pământ. Cât ține creasta muntelui, e un parapet ca să nu se întâmple accidente. E așa departe până jos, încât îți vine rău numai să privești în vale. Ne-am întors în Place de la Bréche și ne-am îndreptat spre podul El Rachid, de unde începe scoborârea pentru „Chemin des Touristes”. Trecem pe sub podul El Rachid, care pare și mai uriaș când îl privim pe dedesupt și ne angajăm, numaidecât, pe cărăruța suspendată, care pare că se balansează cu noi. După o distanță de câteva sute de metri, se pare că am intrat într’o aventură riscantă. Poteca e mai mult un fel de punte fixată în stâncă și suspendată în aer, punte unde nu poate trece decât o singură persoană. In sus abia se vede un petec de cer, iar în jos, la o distanță destul de mare, se zărește apa Rumelului, care te sperie cu zgomotul ei asurzitor. Cărarea încinge ca un brâu muntele, cât ține defileul. Din defileu se vede stânca Sidi Rachid sau stânca femeii adultere, cum îi zic indigenii. Stânca Sidi Rachid e un fel de stâncă tarpeiană, de unde erau aruncate femeile prea pofticioase. Spectacolul este în adevăr înfiorător. Gâtlejul prăpastiei e așa de mare că ar putea încăpea în el toate femeile infidele din lume. Oricât de îngrozitor pare abisul, totuși au fost femei la Constantine, care ar fi preferat aruncarea de pe stâncă, decât dezonoarea publică. Este vorba de Sophonisbe, fiica lui Hasdrubal și soția lui Syphax, după ce și-a trădat soțul cu învingătorul acestuia, regele Massinissa, aliatul Romanilor. N’a avut parte regina Sophonisbe să se bucure de al II-lea soț, care a preferat să-i trimită o cupă de otravă, decât să o ofere Romanilor pentru triumful lui Scipio.j Cu astfel de gânduri sinistre, înaintăm noi în defileu. Cu cât înaintăm în necunoscut gândurile ni se întunecă. Anxietatea noastră se mărește la prezența unui oaspete pe care nu-l puteam ghici ce intenții are în defileu. Un lătrat de câne ne ia în primire de la distanță. Drumețul nostru încetinește pasul și își stăpânește cu(Continuare în pag. IIă) Constantine, Podul Sidi M’Chid >Si iți*<sfn Sidii Uzzhiki. .. Constantine. — Vedere generală și podul Sidi Rachiți 4SUM8 IfiSfJig Sporireas asilt