Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1934 (Anul 15, nr. 683-686)
1934-01-07 / nr. 683
ANUL XIII - SERIA II-A NR 683 DUMINICA 7 IANUARIE 1934 BIBLIOTECA,AST*A" SIBIU FONDATOR : AL V BI ICONST BELDIMAN 1888-1897 MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 I. G. Duca Această revistă s’a ocupat de conferințele lui I. G. Duca. S’a ocupat de volumul „Portrete și amintiri”. Talentul de conferențiar, ziarist, scriitor și orator situiază pe șeful partidului liberal în domeniul literaturii. Îndeobște, oamenii politici nu numai că n’au nici o manifestare literară, dar din cuprinsul uscat al discursurilor, fără seva culturii generale... ca și din forma neîngrijită — se cunoaște lipsa unui contact intim cu cele spirituale. I. G. Duca a fost un cărturar. "Avea respect și dragoste pentru cultură în genere și, în special, pentru literatură. Era preocupat de problemele sufletului omenesc. Aceste preocupări distinse care izolează un om, nu-s menite,— trebue să recunoaștem, — a ajuta pe omul politic în lupta din arena noastră publică. Pentru viața politică românească, în stadiul actual, se cere claritate, hotărîre, intransigență, convingere religioasă în atotputernicia unei soluții, cruzime în aplicarea sistemelor, chiar o oarecare lipsă de scrupule. Intelectualul însă, omul culturii generale, — acel care-și împletește acțiunile cu firele gândului subtil, — acela nu mai poate avea siguranța profanului. Cel deprins să despice firul în patru — nu știe totdeauna unde-i adevărul. Adevărul e atât de complicat și se furișează, ca râurile subterane: apare ici scânteind, se ascunde dincolo în tainițele de subt pământ... ca să țâșnească iarăși la lumină în zuruit de zale sclipitoare. Nesiguranța chinue pe cărturar. Cântărirea lucrurilor în balanțele spiritului paralizează acțiunea. Voința se încovoie subt povara rațiunii. Nobleță de sentiment, bunătatea inimii, e cultivată din contactul cu profundele cugetări, legate de nimicnicia faptelor omenești, — nu-s de natură să întărească pe omul politic. Ii slăbesc, dimpotrivă, în lupta cu meschinăria din juru-i. „Șeful de culoare”, ca și șeful de partid — trebue să aibă în el o impetuozitate elementară. Iar I. G. Duca era atât de puțin primitiv! In mijlocul taberelor adverse, el nu vedea soldați proprii și vrăjmași de moarte. Vedea oameni, strânși la discuții la umbra unui copac. In timpul violentelor campanii, duse de partidul liberal, șeful nu se putuse antrena — ca să aibă înverșunarea maselor. In fruntea trupelor — comandantul parcă își aranja armura, își potrivea penajul coifului... ca să nu pară ridicol. In orice caz, parcă nu se simțea bine în ipostaza de gladiator. Felicitându-l pentru înalta demnitate care-i revenise, — președintele de consiliu nu se arăta deloc încântat, își dădea seama de greutăți, știa probabil că soluții miraculoase nu există... Avea simțul răspunderii și se simțea copleșit de tragedia momentului. Era un intelectual prins în angrenajul politic — din care nu mai putea eși... M’am gândit de multe ori la suferința oamenilor distinși, luați înainte de curentul politic. Câte aud și văd ei, la câte concesii sunt siliți să adere... Alții privesc viața publică subt aspectele-i captivante. Ochii ageri însă pătrund până la măruntele putrede ale societății. Firea lui I. G. Duca se trădează din manifestările-i literare. Era un om cu inteligența ascuțită. Ochelarii lui parcă nu serveau să îndrepte un viciu de vedere. Păreau mai mult un instrument de cercetare științifică. Înzestrat cu un fin spirit de observație, el desprindea din încâlceala trăsăturilor sufletești — tocmai firul conducător. Dădea totdeauna amănuntul caracteristic, făcând astfel adevărată operă de artă. I. G. Duca voia să prindă înțelesul lucrurilor. Și era de ajuns o amprentă sufletească. Dela o urmă el reconstituia complicata construcție a actului. Ne-a dat dovadă de inventiv spirit creator — prin redarea unui caracter după psihologia mâinii. Semăna cu un om de știință care reconstitue o ființă după o piesă descoperită din schelet, i-am admirat portretele literare, i-am admirat amintirile — povestite în conferințe neuitate. Forma frazelor lui, cumpănită după regulele arhitecturii spiritului clasic, îți dădea o încântare — pe care o ai în fața unei opere realizate. Mă atrăgea sensibilitatea care circula printre rânduri, care învăluia vorbele într’o aureolă sufletească. Nu era o expunere a minții, cât o spovedanie a inimii. Și — deodată — omul acesta, admirat și iubit, s’a prăbușit. N’a căzut subt fatalul destin al tuturora. A fost răpus de un gest stupid. Asasinatul parcă nu-i o lovitură dată numai lui. Parcă-i o coaliție a forțelor negre contra luminii. Rana care nu l-a durut pe mort, ne doare pe noi. Lumea celor ce au un ideal superior în viață — nu se poate consola după depunerea sicriului în criptă. Viscolul de afară, peste groapa din cimitir, ne aduce de pe mormântul înghețat un fior rece — care ne pătrunde sufletul, ne crispează, ne pleacă pleoapele și ne face să nu mai vedem nimic, să nu mai pricepem nimic„ M. SEVASTOF Francois Mauriac, recentul academician, autorul mult admirat al unor romane de talia lui „Genitrix”, „Le desert de l’amour”, „Le fleuve de feu”, ne-a oferit câteva frescuri multicolore ale provinciei, zugrăvite cu un penel mulat imparțial în ceiace are luminos, mistic provincia precum și în culorile întunecate. Pe sărmana d-nă Bovary de care i-a fost milă chiar și lui Flaubert, după morala zilei de astăzi, a pierdut-o numai diligența „L’hirondelle” care străbătea prăfuitele drumuri normande, efectuând primejdioasele-i curse pentru provincialele plictisite, de la Yonville la Rouen. Se sufere mult în provincie, repetiția obsedantă a imaginilor te face să ajungi la concluzia logică că și tu ești o imagine obsedant repetită pentru ceilalți și de aci pleacă tot cortegiul; răul devine și mai rău, căci este cunoscut de lumea iar binele este injectat toată cu scăderile inerente toxinelor cancanurilor. Deși Mauriac, cu spiritul său pătrunzător, căruia ponderabilitatea sa îi înlătură orice exagerare este un genere preocupat mai ales de yi speciesc important alei Provinciei. Alături de fața odioasă a medaliei ce privește provincia ca un izvor nesecat de energie și valori, care se valorifică după evadare, Provincia geme de obiceiu sub tirania nu numai a așa zisei „gura lumii” ci și sub teroarea micilor și ridicolilor satrapi locali, incapabili de a concepe alte idei decât cele ale lor, gata oricând să împiedece ascensiunea unui spirit superior, de frica concurenței și a scoaterei în relief a propriei lor mediocrități. Mauriac a subliniat această intoleranță provincială, intoleranță care împinge pe atâția spre evadare, evadare care se termină sau cu cabotinajul sau cu reușita. Fără să se ocupe prea mult de acel „cote laid” al vieței de provincie, Mauriac a reușit să înjghebeze o vitrină unde toate păcatele vieței provinciale sunt etichetate cu îngrijire. Deasupra lor a știut însă să arunce din belșug culorile azurii ale atâtor ținuturi, de unde îți vorbesc halucinant amintirile copilăriei, natura care te-a văzut crescând și mai ales morții tăi din cimitire. In metropolă nu vorbesc morții, numai în provincie te poți reintegra în trecut și în câteva rânduri din cărticica sa Mauriac ne-a amintit cu artă, mirajul vreunei case bătrânești unde au trăit ai tăi și unde poate vei veni după ce te _ apropii de bilanțul reintegrezi pe vecie în final, să te pământul ținutului natal. Viața fiind luptă, cartea de note și maxime a lui Mauriac, are și alura unei dări de seamă asupra unei lupte, căci viața de provincie este o luptă destul de dificilă, mărită prin multiplicitatea tacită a unui inamic latent. Observațiile sale par a fi linii extrase din romane zugrăvind viața de provincie, scrise de pene maestre câteva linii pot condensa o operă întreagă și în aceasta mai constă aparența luminoasă de basorelief a însemnărilor proaspătului nemuritor, Francois Mauriac. Spicuirile de mai jos ne pot edifica concludent despre policromia frestei provinciale din cărticica trandafirie tipărită la Hachette. Un provincial inteligent suferă dintr’o dată de a fi singur și de a fi în vederea tuturor. Este fiul unui Cutare, pe trotuarul stradei provinciale, poartă asupra sa toate rubedeniile sale, relațiunile, cifra datei și speranțelor sale. Toată lumea îl vede, îl cunoaște, îl pândește, dar el este singur. Nu că n’ar exista în Provincie oameni inteligenți și de spirit, dar cum s’ar putea ei întâlni? Provincia niciodată n’a putut să-și lase în jos obloanele. . . Provincia opune pasiunii obstacole care creiază drama. Avariția, orgoliul, ura, dragostea la fierarhclipă spionate, se ascund, se fortifică prin rezistenta ce-o întâlnesc. Strânsă în barajele religiei, de ierarhiile sociale, pasim»«! »« ac»* •nulează Ot inimi. ■ In Provincie, cele se chiamă viață de familie se educe adesea la supravegherea fiecărui membru de către ceilalți, și se manifestă prin atențiunea pasionată cu care se pândesc. Comentariile care provoacă cea mai mică abatere de la obiceiurile „lumii” alimentează aproape exclusiv conversațiile. ■ Într-un orășel pierdut în mijlocul pădurilor sau al viilor, lubricitatea se găsește mai în Urgul ei decât la Paris. Pe trotuarele unui oraș mare nu mai auzim imensul apel la desfrâu, într’o oarecare măsură, însăși abundența otrăvei ne mitridatizează. Atâtea femei la Paris — încât nu le mai vedem, atâtea îmbieri — încât nu le mai auzim. ■ Provincia ne învață să cunoaștem oamenii. Nu putem cunoaște bine decât pe acei contra cărora trebuie să ne apărăm. ■ Primejdia nașterii, educației și vieții în provincie, pentru un suflet ales, este că riscă de a învăța de acolo ura de virtute, de religie, tot văzându-i mereu caricatura. ■ Provincia supraveghează văduvele. Măsoară timpul cât poartă văduvele vălul. Judecă j’jărarea simțită dar: 'IT,uide văduva care, într’o zi de arșiță, își ridică vălul ca să respire! Dacă a fost văzută, toți zic, iată una care s’a consolat repede ! ■ Colțurile din Provincie, remarcabile prin pitorescul lor, au soarta femeilor prea iubite, bărbații le răvășesc, se răvășesc singure pentru ca să atragă și să placă. și . ■ In provincie, un om inteligent, chiar un om superior, este devorat de profesiunea sa. Numai spiritele de tot superioare scapă de acest pericol. Un avocat provincial s-ar crede desonorat dacă publicul nu mai ar putea presupune că are vreo seară liberă: „N'am un ceas pentru mine”... este refrenul provincialilor, specialitatea lor ii roade. „ Cât este de suavă vorba omenească! La țară descopăr că este deasupra puterilor mele să vorbesc numai cu mine însumi. Tot ce am scris acum ar fi putut fi împrumutat din însemnările secrete ale d-nei Bovary. Emma Bovary n’a murit decât tn romanul lui Flaubert: fiecare scriitor venit din provincie la Paris este o Emma Bovary evadată. D-na Bovary nu este numai povestea unei biele micuțe provincială: orice provincial se regăsește în ea. Provincia franceză este populată de ființe tinere devorate de năzuințe nesatisfăcute. Toate aceste ambițiuni călcate in picioare si V’dn acea?In li țe duble c deintensitatea, asigura unmi târziu a provincialilor primele locuri în politică, în literatură, în afaceri. ■ Provincia este populată cu oameni zidiți de vii, ființe care nu-și închipuie că s’ar putea vreodată realiza dorința lor. H Provincia condamnă cea mai mare parte din femei la virtute. Dar câte printre ele, n’au câtuși de puțin vocație pentru așa ceva! _ Unele femei simt jugul provinciei lor, după cum altădată au simțit jugul greu al mănăstirii fetele fără vocațiune. Odinioară încă, toate captivele dintr’aceiași chilie, se arătau fără milă pentru acele care evadau. Un artist fără comunicare cu provincia este și fără comunicare cu tot ce este omenesc. Cel mai surâzător noroc care poate cădea peste un om făcut să scrie romane, este de a fi născut in provincie, dintr’o familie provincială. EO Provincia ne arată în ființe pasiuni vii și obstacole. R Provincia ne furnizează peisagii. (Fr. Mauriac: „La Province”. Notes et Maximes Lectura acestor note deșteaptă în sufletul oricui imagini roze sau sumbre din colțul de pământ natal, cu toate păcatele sale sau cu tot parfumul care adie în briza peisagiilor molcome, în ciuda bovarismului care acopere o bună parte a vieții de provincie. AUREL GEORGE STINO Provincia așa cum este, văzută de Francois Mauriac Francois Mauriac Drumețul cel din urmă Ia marginea de ostrov, pitită și surpată ! E-o casă părăsită... cu tencuială albă, Cu cărămizi știrbite și țigle rupte ’n salbă Că pare o cocioabă de pădurar, uitată. Ferestrele-amândouă, pierdute ’n spini și boz S’au lăbărțat în ziduri — ochi dilatați de frică — Și trist mai plânge ploaia când lacrimile-și pică Pe putregaiu de bârne și colțuri de moloz... Podeaua ciuruită și zidurile reci Ascund în întunerec gândaci urîți și mari, Și casa se tot duce în cântece de cari, In cântece de greeri și sbor de lilieci... In alte vremi, de mult... jucau raze de soare Pe crinii din grădină... și toate aveau un rost. Drumețul singuratic găsea un adăpost — Azi o colindă corbii și buhele hoinare... Sunt casa ’mbătrânită, ce timpul nu o curmă Și tot își mai așteaptă drumețul cel din urmă... 1. MITROIU 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE in delegație — Cine tropotă în anticameră și nu mai intră? Vezi, frate, cine dracu’ vine pe vremea asta? N’am nervi de bou să-i mai aud! Or fi niște golani de bună seamă, că oamenii cu chiag la pungă și cu scaun la cap, nu se apropie acum de birourile advocățiale. Da’ sărăntocilor nu le pasă! Intră în proces pentru un fleac, și nu mai scoți de la ei cheltuelile până-i lumea! Așteaptă să le pui și timbrele pe banii tăi. Advocatul Muntean își îngropă din nou obrajii pământii, stropiți de țepe aspre, sare, ca vârfuri de perie, în dosarele vechi de pe masă. Cancelistul, notarul pensionar Dionisie, se ridică — deșirându-se și parcă nemaiisprăvindu-se — de după un fel de birou vechiu care semăna mai mult o pianină, și, pornind spre ușe, se strecură neauzit. I. Agârbiceanu Afară ploua mestecat cu zăpadă. Era pe la sfârșitul lui Noembrie, și, de zile în șir, un cer mohorât apăsa pe lume și pe nervii gata de revoluție ai advocatului Muntean. In birou, focul ardea mocnit în cuptor. In săliță nu era foc. Cancelistul Dionisie văzu acolo cinci rumâni, cu pălăriile plouate în mână, neguri dese se ridicau din capetele lor. Veniseră de departe, prin sloată. — Ce vreți Dumneavoastră? îndată se rupse din grup finul mărunței, care se apropie hotărât, cu mâna întinsă, de Dionisie. — Bună ziua, domnule advocat. Și îndată se întinseră spre cancelist alte patru mâni, uscate, păroase, lemnoase, ca niște unelte de lucru. — Domnul advocat e înăuntru, zise Dionisie, după cele strânse pe rând cele cinci mâni. Puteți să-mi spuneți însă și mie de ce e vorba. — Hm! — făcu mărunțelul — nu ți-am spune dumitale. Că noi la advocat am venit. — Dacă-i așa, mai așteptați puțin. Și cancelistul îi raportă advocatului Muntean. — Să intre, zise el într’un târziu, împingând cu scârbă dosarele vechi într’un colț al biroului. Cei cinci își lăsară pălăriile în săliță. Nu mai abureau din plete. Dar cu hainele groase de păcură, pline de apă, cu cizmele înglodate, miroseau o peșteră. Păreau niște oameni străvechi, cu fețele lor supte, cu frunțile înguste, dar cu priviri cutezătoare. „Ce mai chipuri de bandiți, își zise advocatul Muntean, privindu-i pe furiș. Dela ăștia știu că nu scot nici un ban!” — Ei ce vreți dumneavoastră? Mărunțelul eși din rând, și întinse și spre advocat unealta aceea de lemn. Dar Muntean nici nu se uită la mâna lui. Intimidat puțin, omul care vorbea în numele celorlalți, zi— Domnule advocat, vrem să scăpăm satul de popa Miron. Ni l-au dat cu puterea, și nu-i mai vrem nici morți. — Nici morți, întăriră cei patru. — Da, știam eu că sunteți bandiți de când v’am văzut! izbucni advocatul. Acum nu vă mai trebue nici popă! De lege nu mai ascultați. Vă lepădați și de Dumnezeu! Nu vă mai trebue autoritate, asta el Că nu sunt eu ministru de interne și mai mare peste jandarmi, numai o lună! Și advocatul aftă greu, privind crunt la cei cinci. — Nu, noi pe popa, nu pe Dumnezeu... voi să continue starostele delegației. Dar advocatul întărîtat îi făe vorba: — Dar ce sunt eu, protopop? Vlădică? Ce am eu cu popa vost? Mergeți la cei ce vi l-au dat să vi-l ia de pe cap. Ce-mi bateți mie capul? Eu nu vă cunosc, pot pierde cu voi patru ceasuri, și nu vă recunoașteți datori cu nimica! — Ba, ne-am gândit noi să dăm — luă vorba cel mai bătrân din grup, cu fața cioplită strâmb, cu mustața rătezată scurt. — Plătim, cum de nu, că vrem să facem proces, întăriră și ceilalți. Starostele, drept orice răspuns, se scotoci în șerpar și puse pe birou trei sute de lei. — Măi oameni buni, luați-vă banii și plecați. Eu nu mă pun să vă scot popa din sat. Nu-i treaba mea. Mergeți la protopolul, mergeți la vlădica, domnule advocat. Ei spun că nu sunt dovezi împotriva lui și nu au ce-i face. Dacă avem dovezi — spun — să-l dăm pe mâna judecății, și atunci vor vedea. Acum, dovezi noi avem. Da’ vezi dumneata că corb la corb nu-și scoate ochii. Advocatul Muntean era raționalist din tinerețe, în popi nu vedea decât pe trântorii satelor. Ba dumnealui mai spunea și altceva... Pe-o clipă îi sclipiră ochii. —Și ce dovezi aveți împotriva lui? întrebă el mai prietenos. — întâi și mai întâi, începu starostele, cu glasul ascuțit deodată, ne face satul de rușine. Noi suntem oameni de la munte, domnule advocat, și avem bisericuță mică de lemn. Suntem săraci și asta nu ne putem face. Ei bine, popa Miron într’o zi ne va răsturna biserica... — Doar’ nu-i Samson din Biblie, și voi nu sunteți păgâni, zise advocatul. Rumânii nu auzise de Samson. — Nu-i Samson, că-i chiamă Miron, răspunse mărunțelul. Dar dacă am lega bisericuța cu funii popa nost ar duce-o în spate ca pe un coteț. Așa-i de tare. S’a cântărit în fața noastră în târgul fânului, pe cântarul carelor și trage aproape două măgi. In altar nu poate intra decât pe ușa împărătească, și chiar pe-aici, numai în dungă. I-am spus protopopului de când ni l-a adus că ne răstoarnă biserica. Pe la noi sunt tot popi uscați, și râd satele din jur de așa dihanie. Trebue că a crescut undeva în ținuturi de baltă, și va fi fluerat în biserică. Am înțeles că din pedeapsă l-au adus pe capul nostru. Advocatul clipi vesel din ochi. — Măi oameni buni, are dreptate vlădica, pentru că e așa de greu și gros, încă nu însemnează că-1 poate scoate din popie. — Nu, vezi bine, dar dacă într’o Duminecă ne răstoarnă altarul, cine ne face biserică? Dar avem și alte dovezi împotriva lui, domnule advocat! Nu mai cutează oamenii să pună Qfiant/hazar* ir pag. Il-a).