Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1934 (Anul 15, nr. 683-686)

1934-01-07 / nr. 683

ANUL XIII - SERIA II-A NR 683 DUMINICA 7 IANUARIE 1934 BIBLIOTECA,­­AST*A" SIBIU FONDATOR : AL V BI ICONST BELDIMAN 1888-1897 MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 I. G. Du­c­a Această revistă s’a ocupat de conferințele lui I. G. Duca. S’a ocupat de volumu­l „Portrete și amintiri”. Talentul de conferențiar, zia­rist, scriitor și orator situiază pe șeful partidului liberal în domeniul literaturii. Îndeobște, oamenii politici nu numai că n’au nici o manifes­tare literară, dar din cuprinsul uscat al discursurilor, fără seva culturii generale... ca și din for­ma neîngrijită — se cunoaște lipsa unui contact intim cu cele spirituale. I. G. Duca a fost un cărturar. "Avea respect și dragoste pentru cultură în genere și, în special, pentru literatură. Era preocupat de problemele sufletului omenesc. Aceste preocupări distinse ca­re izolează un om, nu-s menite,— trebue să recunoaștem, — a a­­juta pe omul politic în lupta din arena noastră publică. Pentru viața politică româ­n­ească, în stadiu­l actual, se ce­re claritate, hotărîre, intransi­gență, convingere religioasă în atotputernicia unei soluții, cru­zime în aplicarea sistemelor, chiar o oarecare lipsă de scrupule. Intelectualul însă, omul cul­turii generale, — acel care-și împletește acțiunile cu firele gândului subtil, — acela nu mai poate avea siguranța profanu­lui. Cel deprins să despice firul în patru — nu știe totdeauna unde-i adevărul. Adevărul e a­­tât de complicat și se furișează, ca râurile subterane: apare ici scânteind, se ascunde dincolo în tainițele de subt pământ... ca să țâșnească iarăși la lumină în zuruit de zale sclipitoare. Nesiguranța chinue pe cărtu­rar. Cântărirea lucrurilor în ba­lanțele spiritului paralizează acțiunea. Voința se încovoie subt povara rațiunii. Nobleță de sentiment, bună­tatea inimii, e cultivată din contactul cu profundele cuge­tări, legate de nimicnicia fap­telor omenești, — nu-s de natu­ră să întărească pe omul poli­tic. Ii slăbesc, dimpotrivă, în lupta cu meschinăria din juru-i. „Șeful de culoare”, ca și șeful de partid — trebue să aibă în el o impetuozitate elementară. Iar I. G. Duca era atât de puțin primitiv! In mijlocul taberelor adver­se, el nu vedea soldați proprii și vrăjmași de moarte. Vedea oameni, strânși la discuții la umbra unui copac. In timpul violentelor campa­nii, duse de partidul liberal, șe­ful nu se putuse antrena — ca să aibă înverșunarea maselor. In fruntea trupelor — coman­dantul parcă își aranja armu­ra, își potrivea penajul coifu­lui... ca să nu pară ridicol. In orice caz, parcă nu se simțea bine în ipostaza de gladiator. Felicitându-l pentru înalta demnitate care-i revenise, — președintele de consiliu nu se arăta deloc încântat, își dădea seama de greutăți, știa proba­bil că soluții miraculoase nu e­­xistă... Avea simțul răspunderii și se simțea copleșit de tragedia momentului. Era un intelectual prins în angrenajul politic — din care nu mai putea eși... M’am gândit de multe ori la suferința oamenilor distinși, luați înainte de curentul politic. Câte aud și văd ei, la câte con­cesii sunt siliți să adere... Alții privesc viața publică subt as­­pectele-i captivante. Ochii ageri însă pătrund până la mărun­­t­ele putrede ale societății. Firea lui I. G. Duca se tră­dează din manifestările-i lite­rare. Era un om cu inteligența as­cuțită. Ochelarii lui parcă nu serveau să îndrepte un viciu de vedere. Păreau mai mult un instrument de cercetare științi­fică. Înzestrat cu un fin spirit de­ observație, el desprindea din încâlceala trăsăturilor sufletești — tocmai firul conducător. Dă­dea totdeauna amănuntul ca­racteristic, făcând astfel adevă­rată operă de artă. I. G. Duca voia să prindă în­țelesul lucrurilor. Și era de a­­juns o amprentă sufletească. Dela o urmă el reconstituia complicata construcție a actu­lui. Ne-a dat dovadă de inven­tiv spirit creator — prin reda­rea unui caracter după psiholo­gia mâinii. Semăna cu un om de știință care reconstitue o ființă după o piesă descoperită din schelet, i-am admirat portretele lite­rare, i-am admirat amintirile — povestite în conferințe neuitate. Forma frazelor lui, cumpăni­tă după regulele arhitecturii spiritului clasic, îți dădea o în­cântare — pe care o ai în fața unei opere realizate. Mă atrăgea sensibilitatea care circula printre rânduri, care în­văluia vorbele într’o aureolă su­fletească. Nu era o expunere a minții, cât o spovedanie a ini­mii. Și — deodată — omul acesta, admirat și iubit, s’a prăbușit. N’a căzut subt fatalul destin al tuturora. A fost răpus de un gest stupid. Asasinatul parcă nu-i o lovi­tură dată numai lui. Parcă-i o coaliție a forțelor negre contra luminii. Rana care nu l-a durut pe mort, ne doare pe noi. Lumea celor ce au un ideal superior în viață — nu se poate consola după depunerea sicriului în criptă. Viscolul de­ afară, peste groa­pa din cimitir, ne aduce de pe mormântul înghețat un fior re­ce — care ne pătrunde sufletul, ne crispează, ne pleacă pleoa­pele și ne face să nu mai vedem nimic, să nu mai pricepem ni­mic„ M. SEVASTOF Francois Mauriac, recentul aca­demician, autorul mult admirat al unor romane de talia lui „Geni­­trix”, „Le desert de l’amour”, „Le fleuve de feu”, ne-a oferit câteva frescuri multicolore ale provinciei, zugrăvite cu un penel mulat impar­țial în ceiace are luminos, mistic provincia pre­cum și în culorile în­tunecate. Pe sărmana d-nă Bovary de care i-a fost milă chiar și lui Flaubert, după morala zilei de astăzi, a pier­dut-o numai diligența „L’hirondel­­le” care străbătea prăfuitele dru­muri normande, efectuând primej­­dioasele-i curse pentru provincia­lele plictisite, de la Yonville la Rouen. Se sufere mult în provincie, repetiția obsedantă a imaginilor te face să ajungi la concluzia logică că și tu ești o imagine obsedant re­­petită pentru ceilalți și de aci plea­că tot cortegiul; răul devine și mai rău, căci este cunoscut de lumea iar binele este injectat toată cu scăderile inerente toxinelor canca­nurilor. Deși Mauriac, cu spiritul său pă­trunzător, căruia ponderabilitatea sa îi înlătură orice exagerare este un genere preocupat mai ales de yi speciesc importan­t alei Provin­ciei. Alături de fața odioasă a me­daliei ce privește provincia ca un izvor nesecat de energie și valori, care se valorifică după evadare, Provincia geme de obiceiu sub ti­rania nu numai a așa zisei „gura lumii” ci și sub teroarea micilor și ridicolilor satrapi locali, incapabili de a concepe alte idei decât cele ale lor, gata oricând să împiedece as­censiunea unui spirit superior, de frica concurenței și a scoaterei în relief a propriei lor mediocrități. Mauriac a subliniat această intole­ranță provincială, intoleranță care împinge pe atâția spre evadare, e­­vadare care se termină sau cu ca­­botinajul sau cu reușita. Fără să se ocupe prea mult de acel „cote laid” al vieței de pro­vincie, Mauriac a reușit să înjghe­beze o vitrină unde toate păcatele vieței provinciale sunt etichetate cu îngrijire. Deasupra lor a știut însă să arunce din belșug culorile azurii ale atâtor ținuturi, de unde îți vorbesc halucinant amintirile copilăriei, natura care te-a văzut crescând și mai ales morții tăi din cimitire. In metropolă nu vorbesc morții, numai în provincie te poți reinte­gra în trecut și în câteva rânduri din cărticica sa Mauriac ne-a a­­mintit cu artă, mirajul vreunei case bătrânești unde au trăit ai tăi și unde poate vei veni după ce te _ apropii de bilanțul reintegrezi pe vecie în final, să te pământul ținutului natal. Viața fiind luptă, cartea de note și maxime a lui Mauriac, are și a­­lura unei dări de seamă asupra u­­nei lupte, căci viața de provincie este o luptă destul de dificilă, mă­rită prin multiplicitatea tacită a unui inamic latent. Observațiile sale par a fi linii extrase din romane zugrăvind viața de provincie, scrise de pene mae­stre câteva linii pot condensa o operă­ întreagă și în aceasta mai constă aparența luminoasă de ba­sorelief a însemnărilor proaspă­tului nemuritor, Francois Mauriac. Spicuirile de mai jos ne pot edi­fica concludent despre policromia frestei provinciale din cărticica trandafirie tipărită la Hachette.­­ Un provincial inteligent suferă dintr’o dată de a fi singur și de a fi în vederea tuturor. Este fiul unui Cutare, pe trotuarul stradei provin­ciale, poartă asupra sa toate rube­deniile sale, relațiunile, cifra datei și speranțelor sale. Toată lumea îl vede, îl cunoaște, îl pândește, dar el este singur. Nu că n’ar exista în Provincie oameni inteligenți și de spirit, dar cum s’ar putea ei întâlni? Provin­cia nici­odată n’a putut să-și lase în jos obloanele. . . Provincia opune pasiunii ob­stacole care creiază drama. Avari­­ția, orgoliul, ura, dragostea la fie­rarhclipă spionate, se ascund, se fortifică prin rezistenta ce-o întâl­nesc. Strânsă în barajele religiei, de ierarhiile sociale, pasim»«! »« ac»* •nulează Ot inimi. ■ In Provincie, cel­e se chia­­mă viață de familie se educe ade­sea la supravegherea fiecărui mem­bru de către ceilalți, și se manife­stă prin atențiunea pasionată cu care se pândesc. Comentariile care provoacă cea mai mică abatere de la obiceiurile „lumii” alimentează aproape exclu­siv conversațiile. ■ Într-un orășel pierdut în mijlo­cul pădurilor sau al viilor, lubrici­tatea se găsește mai în Urgul ei de­cât la Paris. Pe trotuarele unui o­­raș mare nu mai auzim imensul a­­pel la desfrâu, într’o oarecare mă­sură, însăși abundența otrăvei ne mitridatizează. Atâtea femei la Pa­ris — încât nu le mai vedem, atâtea îmbieri — încât nu le mai auzim. ■ Provincia ne învață să cunoa­ștem oamenii. Nu putem cunoaște bine decât pe acei contra cărora trebuie să ne apărăm. ■ Primejdia nașterii, educației și vieții în provincie, pentru un su­flet ales, este că riscă de a învăța de acolo ura de virtute, de religie, tot văzându-i mereu caricatura. ■ Provincia supraveghează vă­duvele. Măsoară timpul cât poartă văduvele vălul. Judecă­­ j’jărarea simțită dar: '­I­­T,ui­­de văduva care, într’o zi de arșiță, își ridică vălul ca să respire! Dacă a fost văzută, toți zic, iată una care s’a consolat repede ! ■ Colțurile din Provincie, re­marcabile prin pitorescul lor, au soarta femeilor prea iubite, bărba­ții le răvășesc, se răvășesc singure pentru ca să atragă și să placă. și . ■ In provincie, un om inteligent, chiar un om superior, este de­vorat de profesiunea sa. Numai spi­ritele de tot superioare s­capă de a­­cest pericol. Un avocat provincial s-ar crede desonorat dacă publicul nu mai ar putea presupune că are vreo seară liberă: „N'am un ceas pentru mi­ne”... este refrenul provincialilor, specialitatea lor ii roade. „ Cât este de suavă vorba ome­nească! La țară descopăr că este deasupra puterilor mele să vorbesc numai cu mine însumi. Tot ce am scris acum ar fi putut fi împrumu­tat din însemnările secrete ale d-nei Bovary. Emma Bovary n’a murit decât tn romanul lui Flaubert: fiecare scrii­tor venit din provincie la Paris este o Emma Bovary evadată. D-na Bovary nu este numai po­vestea unei biele micuțe provincia­lă: orice provincial se regăsește în ea. Provincia franceză este popu­lată de ființe tinere devorate de năzuințe nesatisfăcute. Toate a­­ceste ambițiuni călcate in picioare si V’dn acea?In li­ țe duble c­ d­ein­tensitatea, asigura unmi târziu a pro­vincialilor primele locuri în politi­că, în literatură, în afaceri. ■ Provincia este populată cu oa­meni zidiți de vii, ființe care nu-și închipuie că s’ar putea vreodată realiza dorința lor. H Provincia condamnă cea mai mare parte din femei la virtute. Dar câte printre ele, n’au câtuși de puțin vocație pentru așa ceva! _ Unele femei simt jugul provin­ciei lor, după cum altădată au sim­țit jugul greu al mănăstirii fetele fără vocațiune. Odinioară încă, toate captivele dintr’aceiași chilie, se arătau fără milă pentru acele care evadau.­­ Un artist fără comunicare cu provincia este și fără comunicare cu tot ce este omenesc. Cel mai su­râzător noroc care poate cădea pe­ste un om făcut să scrie romane, este de a fi născut in provincie, dintr’o familie provincială. EO Provincia ne arată în ființe pasiuni vii și obstacole. R Provincia ne furnizează pei­sagii. (Fr. Mauriac: „La Province”. Notes et Maximes Lectura acestor note deșteaptă în sufletul oricui imagini roze sau sumbre din colțul de pământ na­tal, cu toate păcatele sale sau cu tot parfumul care adie în briza peisa­­giilor molcome, în ciuda bovaris­mului care acopere o bună parte a vieții de provincie. AUREL GEORGE STINO Provincia așa cum este, văzută de Francois Mauriac Francois Mauriac Drumețul cel din urmă Ia marginea de ostrov, pitită și surpată ! E-o casă părăsită... cu­ tencuială albă, Cu cărămizi știrbite și țigle rupte ’n salbă­­ Că pare o cocioabă de pădurar, uitată. Ferestrele-amândouă, pierdute ’n spini și boz S’au lăbărțat în ziduri — ochi dilatați de frică — Și trist mai plânge ploaia când lacrimile-și pică Pe putregaiu de bârne și colțuri de moloz... Podeaua ciuruită și zidurile reci Ascund în întunerec gândaci urîți și mari, Și casa se tot duce în cântece de cari, In cântece de greeri și sbor de lilieci... In alte vremi, de mult... jucau raze de soare Pe crinii din grădină... și toate­ aveau un rost. Drumețul singuratic găsea un adăpost — Azi o colindă corbii și buhele hoinare... Sunt casa ’mbătrânită, ce timpul nu o curmă Și tot își mai așteaptă drumețul cel din urmă... 1. MITROIU 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE in delegație — Cine tropotă în anticame­ră și nu mai intră? Vezi, frate, cine dracu’ vine pe vremea asta? N’am nervi de bou să-i mai aud! Or fi niște golani de bună seamă, că oamenii cu chiag la pungă și cu scaun la cap, nu se apropie acum de birourile ad­­vocățiale. Da’ sărăntocilor nu le pasă! Intră în proces pentru un fleac, și nu mai scoți de la ei cheltuelile până-i lumea! A­­șteaptă să le pui și timbrele pe banii tăi. Advocatul Muntean își îngro­­pă din nou obrajii pământii, stropiți de țepe aspre, sare, ca vârfuri de perie, în dosarele vechi de pe masă. Cancelistul, notarul pensionar Dionisie, se ridică — deșirându-se și parcă nemai­isprăvindu-se — de după un fel de birou vechiu care se­măna mai mult o pianină, și, pornind spre ușe, se strecură neauzit. I. Agârbiceanu Afară ploua mestecat cu ză­padă. Era pe la sfârșitul lui Noembrie, și, de zile în șir, un cer mohorât apăsa pe lume și pe nervii gata de revoluție ai advocatului Muntean. In birou, focul ardea mocnit în cuptor. In săliță nu era foc. Cancelistul Dionisie văzu acolo cinci rumâni, cu pălăriile plou­ate în mână, neguri dese se ri­dicau din capetele lor. Veniseră de departe, prin sloată. — Ce vreți Dumneavoastră? îndată se rupse din grup fi­nul mărunței, care se apropie hotărât, cu mâna întinsă, de Dionisie. — Bună ziua, domnule advo­cat. Și îndată se întinseră spre cancelist alte patru mâni, usca­te, păroase, lemnoase, ca niște unelte de lucru. — Domnul advocat e înăun­tru, zise Dionisie, după ce­le strânse pe rând cele cinci mâni. Puteți să-mi spuneți în­să și mie de ce e vorba. — Hm! — făcu mărunțelul — nu ți-am spune dumitale. Că noi la advocat am venit. — Dacă-i așa, mai așteptați puțin. Și cancelistul îi raportă ad­vocatului Muntean. — Să intre, zise el într’un târziu, împin­gând cu scârbă dosarele vechi într’un colț al biroului. Cei cinci își lăsară pălăriile în săliță. Nu mai abureau din plete. Dar cu hainele groase de păcură, pline de apă, cu cizme­le înglodate, miroseau o pește­ră. Păreau niște oameni stră­vechi, cu fețele lor supte, cu frunțile înguste, dar cu priviri cutezătoare. „Ce mai chipuri de bandiți, își zise advocatul Muntean, pri­­vindu-i pe furiș. Dela ăștia știu că nu scot nici un ban!” — Ei ce vreți dumneavoa­stră? Mărunțelul eși din rând, și întinse și spre advocat unealta aceea de lemn. Dar Muntean nici nu se uită la mâna lui. Intimidat puțin, omul care vorbea în numele celorlalți, zi­— Domnule advocat, vrem să scăpăm satul de popa Miron. Ni l-au dat cu puterea, și nu-i mai vrem nici morți. — Nici morți, întăriră cei patru. — Da, știam eu că sunteți bandiți de când v’am văzut! izbucni advocatul. Acum nu vă mai trebue nici popă! De le­ge nu mai ascultați. Vă lepădați și de Dumnezeu! Nu vă mai trebue autoritate, asta el Că nu sunt eu ministru de interne și mai mare peste jandarmi, nu­mai o lună! Și advocatul aftă greu, privind crunt la cei cinci. — Nu, noi pe popa, nu pe Dumnezeu... voi să continue starostele delegației. Dar advo­catul întărîtat îi făe vorba: — Dar ce sunt eu, protopop? Vlădică? Ce am eu cu popa vost? Mergeți la cei ce vi l-au dat să vi-l ia de pe cap. Ce-mi bateți mie capul? Eu nu vă cu­nosc, pot pierde cu voi patru ceasuri, și nu vă recunoașteți datori cu nimica! — Ba, ne-am gândit noi să dăm — luă vorba cel mai bă­trân din grup, cu fața cioplită strâmb, cu mustața rătezată scurt. — Plătim, cum de nu, că vrem să facem proces, întăriră și ceilalți. Starostele, drept orice răs­puns, se scotoci în șerpar și puse pe birou trei sute de lei. — Măi oameni buni, luați-vă banii și plecați. Eu nu mă pun să vă scot popa din sat. Nu-i treaba mea. Mergeți la protopo­l­­ul, mergeți la vlădica, domnule advocat. Ei spun că nu sunt dovezi îm­potriva lui și nu au ce-i face. Dacă avem dovezi — spun — să-l dăm pe mâna judecății, și atunci vor vedea. Acum, dovezi noi avem. Da’ vezi dumneata că corb la corb nu-și scoate ochii. Advocatul Muntean era rațio­nalist din tinerețe, în popi nu vedea decât pe trântorii sate­lor. Ba dumnealui mai spunea și altceva... Pe-o clipă îi sclipiră ochii. —Și ce dovezi aveți împotri­va lui? întrebă el mai prietenos. — întâi și mai întâi, începu starostele, cu glasul ascuțit de­odată, ne face satul de rușine. Noi suntem oameni de la mun­te, domnule advocat, și avem bisericuță mică de lemn. Sun­tem săraci și asta nu ne putem face. Ei bine, popa Miron într’o zi ne va răsturna biserica... — Doar’ nu-i Samson din Bi­blie, și voi nu sunteți păgâni, zise advocatul. Rumânii nu auzise de Sam­son. — Nu-i Samson, că-i chiamă Miron, răspunse mărunțelul. Dar dacă am lega bisericuța cu funii popa nost ar duce-o în spate ca pe un coteț. Așa-i de tare. S’a cântărit în fața noa­stră în târgul fânului, pe cânta­rul carelor și trage aproape două măgi. In altar nu poate intra decât pe ușa împărăteas­că, și chiar pe-aici, numai în dungă. I-am spus protopopului de când ni l-a adus că ne răs­toarnă biserica. Pe la noi sunt tot popi uscați, și râd satele din jur de­ așa dihanie. Trebue că a crescut undeva în ținuturi de baltă, și va fi fluerat în bise­rică. Am înțeles că din pedeap­să l-au adus pe capul nostru. Advocatul clipi vesel din ochi. — Măi oameni buni, are dreptate vlădica, pentru că e așa de greu și gros, încă nu însem­nează că-1 poate scoate din popie. — Nu, vezi bine, dar dacă în­tr’o Duminecă ne răstoarnă al­tarul, cine ne face biserică? Dar avem și alte dovezi împo­triva lui, domnule advocat! Nu mai cutează oamenii să pună Qfiant/hazar* ir pag. Il-a).

Next