Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1934 (Anul 15, nr. 687-690)
1934-02-04 / nr. 687
ANUL XIII - SERIA II-A NR 687 DUMINICA 4 FEBRUARIE 1934 Avem convingerea, că istoricul de mâine va numi secolul al XX-lea, secolul politic și al tineretului, după cum istoricul de azi numește secolul XVIII- lea secol al Enciclopediștilor și al hegemoniei intelectuale franceze, iar pe cel al XIX- lea secolul economiei liberale și al supremației spirituale germane. Intr’adevăr, in zilele noastre politica primează totul. De la Roosevelt la Stalin, și dela Maurras la Hitler și până in Extremul Orient, nu există decât un văl impenetrabil, în dosul căruia se ascund cele mai curajoase concepții și experiențe politice. Cuvântul „revoluție” îl găsim în toate scrierile din toate țările, chiar și la cei mai înverșunați adversari ai clanurilor de stânga, care se considerau până azi ca singurii monopolizatori ai noțiunii dinamice. Esseiștii creștini vorbesc despre o „revoluție spirituală”; reprezentanții mentalității vechilor partide reacționare subliniază necesitatea unei „revoluții naționale”, pe când spiritele avansate mărturisesc credința unei „revoluții sociale”, pe care o cred inevitabilă. Din oricare parte am privi deci lucrurile, găsim aceiași concluzie, și anume, că organizația prezentă a societății este amenințată în existența sa, în fruntea tuturor acestor uriașe frământări găsim, în toate țările, și în mod fatal, tineretul. Aproape nu există articole scrise de tineri, în care sa nu fie vorba de „revoluție”, de„ordine nouă”, de „acțiune nouă” de „dinamism” și de „luptă”, nonconformismul social și politic fiind propovăduit cu febrilitate, pe o scară întinsă, întreaga ideologie și toate instituțiile ultimelor două veacuri sunt criticate cu o vigoare fără precedent. Problemele ridicate de către generațiile tinere nu sunt lipsite de interes și de actualitate. Unii discută chestiunea, dacă perfecționările recente ale mașinismului sunt un bine sau un rău pentru societate? — continuând parcă, pe un alt plan, pamfletul fără cruțare al lui Georges Duhamel, din „Scènes de la vie future”, contra „uniformizărilor” mașinei. Alții critică abuzurile tehnicei, pe când cei care se reclamă de la o științifică analiză a fenomenelor social-economice, combat însăși baza juridică a capitalismului. Cu toții au însă o atitudine protestatară și de revoltă contra lumii actuale, indiferent de câmpul în care ar milita. Nu e cazul să încercăm nci o sinteză a aspirațiilor generațiilor tinere. Cu atât mai mult, cu cât lucrările apărute până în prezent au un caracter mai mult critic, planurile pozitive pentru o reformă de ansamblu a societății, lipsind deocamdată din cadrul preocupărilor lor. Găsim însă, cu toate acestea, și un punct comun, pe care Paul Valéry l-a sintetizat într’o curioasă formulă paradoxală: „L’ére du monde fini commence”, — atât la generația tânără germană, cât și la cea franceză, un acord general, în ce privește sfârșitul regimului capitalist liberal, care e socotit ca un fapt împlinit. Ultimele evenimente politice internaționale, care au impresionat profund pe toți bărbații politici mondiali, au pus o nouă întrebare tulburătoare generației tinere, și anume: dacă nu e vorba să intrăm într-o perioadă lungă de „regimuri intermediare”, — ceea ce duce în mod inevitabil la o ultimă întrebare: oare capitalismul și naționalismul sunt noțiuni convergente sau divergente? Nimeni însă nu conclude la perenitatea capitalismului, el fiind considerat ca o categorie istorică ce nu a existat totdeauna, și care va dispare odată. Generația tânără are deci interesante probleme de rezolvat, de care depinde viitorul ei și viitorul societății umane. In câteva articole viitoare vom arăta ce promite generația tânără și ce poate da. PAVEL PAVEL DISCUȚII Generația tânără și politica Scrisorile din clavecin D-rei Raly Siminel In sala Muntelui de Pietate, sub stratul de colb așternut peste lucrurile din alt timp, oglinda clavecinului mai stăruie, în viață, ca o amintire păstrată din alte vremi... Tastele, îngălbenite și triste sub pâcla unei vechi resemnări, trezesc, în ecou slab și îndepărtat, glasul strunelor, sub care, ca’n adâncul unui suflet, s’ascund simțiri scrise și ’nvelite în giulgiu de paiajeniș. Te-am ascultat, sub fereastră, în „Largo" de Haendel, la clavecin. A fost încântător. „Fantazia în fa", de Chopin, mi-a spus, astă noapte, la piano, sbuciumu-ți sufletesc. Ca să n’aud finalul, veselia în tristul ei sfârșit, m’am depărtat... Acelui ce nu va mai asculta muzica ta divină cântă-i, astă seară, în întuneric, marșul funebru de Chopin; presară-l cu iasomie și ’ngroapă-l în clavecin; sacrifică-l necunoscutului, pornit prea timpuriu, la drumul veșniciei.... CONSTANȚA MARINO-MOSCU Aurel Jiquidi Sala de așteptare LitOPar-------și ArTistic FONDATOR AL. V BELDIMAN 1888-1897 CONST MINLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLU RUL NTARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE Din viață-nu din cărți V. Maximilian La Teatrul Regina Maria se joacă — cu un , deosebit succes — ,.Doar un sărut”, comedie muzicală. L-am văzut pe d. Maximilian printre cântece — cu jocul sobru, plin de umor, care provoacă râsul prin mijloace atât de simple și, prin aceasta, mai de preț. Când orchestra se lua la întrecere cu cântărețele de pe scenă, când d. Maximilian plasa câte o frază rostită după note, — ne veneau în minte vremurile antebelice, pe vremea Companiei de operete Grigoriu... Atunci, într’o atmosferă frivolă, d. Maximilian își purta arta severă, serioasă.... In jurul său, se roteau rochii — care se ridica până la înălțimea centurii. De la balconul Teatrului Nava acest amănunt mă gândeam deunăzi, revăzându-l pe d. Maximilian într’un anturaj muzical. zolare se pot deporta de bună voe Intr’o insulă stingheră. Cei mai mulți învinși ai vieți se izolează în mijlocul societății. Trag oboanele la suflet. N’au cu lumea din afară decât strictele raporturi de slujbă. In intimitatea lor sufletească nu pătrunde însă nimeni. Ei se izolează în camera sau în apartamentul lor, unde nu intră pas de om. Și parcă acești izolați sunt mai interesanți decât fugarii vieții pe insule singuratice... Frații noștri...__________ _ Un câne a salvat viața unui om. In munții Viloșei, aproape de Sofia , un țăran bulgar a căzut într’o prăpastie. A fost descoperit de un câne, care, alarmat, s'a dus la cabana paznicului — aducându-și stăpânul, cu lătrături, până la marginea prăpastiei. La fiecare caz de generozitate cănească, — omul care nu se uită destul de adânc în sufletul aproapelui, dar încă in ochii cânelui, ar trebui să se gândească puțin la judecata și la sentimentele fraților noștri cei fără de cuvânt. Atâtea gesturi brutale ale oamenilor față de câni, pornite uneori din nebăgare de seamă, au caracterul unei nebănui cruzimi. Și, poate, gestul n’ar mai fi făcut — dacă ne-am gândi la cânele din Viloșa. M.SEVASTOS. V. MAXIMILIAN La drum Au început să cadă frunzele castanilor Și plopul își așteaptă rândul lui Să-și scuture povara gândului, Risipa anilor. De toate câte mi-au murit, De gândul dureros și aiurit, îmi scutur fruntea în bătaia vântului Să dăruesc pământului ■ 1 Fierbinte și sălbatecă povară.• 1 . * Și pănă la o nouă primăvară se poate n’o să vie niciodată, Să-mi port pe drumuri fără adăpost Mormântul viu al celei care am fost. Izolarea Ziarele vorbește de noi Robinsoni Crusoe. Un german internat în timpul războiului pe insula Juan Fernandez, se întoarce acolo—adus de nostalgie — împreună cu nevasta și copiii, după încheerea păcii. O femee s’a instalat în insula Galapagos. N’a luat cu dânsa decât doi servitori pentru pază. In insula Rica din Magellan trăește, izolat, un om — care, din pricina neîntrebuințării, și-a pierdut graiul. » Aceste cazuri arată, desigur, a desgustul de lume. Dar ele nu-s singure. Nu toți oamenii dornici de. ic țional din Iași, ochii unui eg _ 1 _ 1 _ lev din ultimele clase de liceu cL L ^ îl d ci T 11 1 nu urmăreau picantele gesturi _ feminine — ci arta desăvârșită a d-lui Maximilian. O zi, o filă ruptă, un popas... Dar printre cele care au mai ramas poate o filă ca și celelalte file, O zi la fel cu celelalte zile, Pe care n’am s’o văd și n’am s’o știu... Mi-o bate ’n ușă vântul a pustiu, Mi-or bate ’n geamuri toamnele și ploaia Va fi apoi senin și primăvară Cu ciripit de rândunici pe-afară, Și soare nou mi-o polei odaia. Dar calendarul meu va fi rămas Să spue vestea veche, fără glas. I văd cum singur filele ’și îndoaie Să ’nsemne timpul mort de mai ’nainte, Că nimeni nu-i mai rupe nici o foaie, Ci-i uită toți, — ca să ’și aducă aminte... OTILIA CAZIMIR Amintiri dela Maldărești Unde își petrecea I. G. Duca vacanțele Intr’o zi frumoasă a lunea August 1933, făcui o excursie la Măldărești. De la Govora până la Măldărești calea era pitorească și plină de farmecele naturii. Mereu noul și iarăși noui priveliști se desfășurau cu dărnicie înaintea ochilor. Valea Bistriței își desvăluia necontenit splendorile ascunse printre tablourile indescriptibil de frumoase ale dealurilor vâlcene. Dealungul drumului se înșiruiau la poalele munților împăduriți, livezi cu pomi fructiferi, fânețe proaspăt cosite și câmpii vesele, purificând aerul și parfumându-l cu mirosul răcoritor al vegetației înviorate. Ici-colea dealurile, susținute de moliciunea pământurilor nisipoase, îți făceau impresia că se prăbușesc subt greutatea lor. După ce parcursei un drum pietros de aproape patruzeci de kilometri, ,ajunsei într’un cuib de verdeață, împletit cu crengi de tei și căptușit cu frunze de fag, din mijlocul căruia văzui răsărind un buchet de case albe acoperite cu șindrilă înnegrită de bătaia ploilor și împrejmuite cu pruni și meri încărcați de fructe. Era comuna Măldărești, situată la o altitudine de 460 metri, unde trăiau vre-o 330 de suflete de români, adunați în jurul unor caminuri străvechi, în ..*are viata vib'a într’o atmosferă patriarhala, "are î*î trăda imediat că sunt locuite de oameni vrednici, muncitori și buni gospodari, dar înainte de toate evlavioși creștini. Cele două turle ale bisericii, construite cu mai mult de două sute de ani în urmă, se ridicau impunător deasupra satului și dominau peste o perspectivă minunată, ce se întindea până în adâncimea vizuală a orizonturilor îndepărtate. Ajungând cu automobilul la podul de pe râul Luncavățul, oprii mașina și întrebai un țăran voinic și sănătos, deși albeața pletelor ce se furișau pe subt pălărie îi trădau o vârstă mai înaintată: — Dumneata ești din Măldărești? — Da, — îmi răspunse el, scoțându-și pălăria din cap cu un gest plin de respect și închinându-se reverențios. — Spune-mi, te rog, unde-i moșia Domnului Duca? Când auzi acest nume, pe fața lui se imprimară semnele unor oscilațiuni de sentimente de bucurie și de mulțumire. Apoi cu o vădită emoție și cu glas tremurător îmi răspunse: — Colo sus, pe deal, este conacul Domnului Duca. — Bine, dar casele acelea par să fie în mijlocul satului. Pe unde se întinde însă moșia? — U Întrebai nedumerit de A COSMA-JUN>QR El mă privi atunci cu un aer de mândrețe, informán dumă cu voce sonoră: — Moșia?! Ei, Domnul Duca, Dumnezeu să-i dea sănătate, moșia a dat-o țăranilor, iar dânsului nu i-a mai rămas decât conacul ce se vede colo sus împreună cu patru pogoane de pământ Stătui frapat de această revelație nehănuită și nu-mi putui explica momentan înțelesul cuvintelor auzite. Nici nu avui timp ca să stărui asupra faptului, căci țăranul continuă: — Iată cum s’a întâmplat. Pe la începutul anului 1918 Domnul Duca căutase spre cumpărare o moșioară, unde să vie vara să se odihnească. A umblat toată țara românească și nicăiri n’a găsit un loc mai frumos decât la noi în Măldărești. Aici fusese atunci scoasă la licitație moșia de 550 pogoane a familiei Măldărescu. Noi țăranii din această comună, am fi vrut să cumpărăm pământul, ca să avem fiecare din noi câteva pogoane pentru agricultură, dar ne lipseau banii și apoi nici nu știam ce să facem cu casele boierului. A venit spre norocul nostru Domnul Duca și a cumpărat toată moșia, reținându-și pe seama dânsului numai conacul cu patru pogoane de pământ pentru grădină, iar tot restul l-a împărțit între noi, vânzându-ne pogonul cu câte o sută de lei plătibili în treizeci de ani. Astfel au ajuns țăranii noștri la pământ, fără bani, iar domnul Duca nici nu se mai gândește să ne ceară prețul. Și mulțumit țăranului pentru interesantele destăinuiri, care mi-au fost apoi confirmate și de mult regretatul I. G. Duca. Erau prea puțini aceia, care cunoșteau aceste lucruri. Toată lumea credea că I. G. Duca avea o moșie întinsă la Măldărești, care îi aducea venituri suficiente ca să ducă o viață fără griji materiale. Adevărul era însă, că cele patru pogoane de la Măldărești nu-i dădeau fostului președinte de Consiliu nici măcar resursele necesare pentru acoperirea cheltuelilor de întreținere a conacului. In schimb cadrul pitoresc în care este așezat conacul de la Măldărești îi procura lui I. G. Duca nenumărate momente plăcute de odihnă intelectuală și de recreare sufletească. El iubea Măldăreștii poate mai mult decât alții locurile lor de naștere, fiindcă aici era leagănul meditațiilor sale. I. G. Duca a murit sărac Spiritul său superior și subtil era emancipat de subt frământarea aspirațiunilor de ordin material. De aceea pitorescul Mălăreștilor îl atrăgea mai mult decât orice alt lucru. Intrat în comuna Măldărești printr’un șir de case albe, împodobite cu flori și izolate între ele de grădini cu zarzări, cireși și corcoduși. Lăsai la dreapta școala primară, pe frontispiciul căreia era eternizat numele „I. G. Duca” și urcai până la conac. Din strada principală, pe la 1 Continuare în pag. IFă t G. Duca și doamna in curtea conacului Cerdacul conacului