Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1934 (Anul 15, nr. 687-690)

1934-02-04 / nr. 687

ANUL XIII - SERIA II-A NR 687 DUMINICA 4 FEBR­U­A­R­I­E 1934 Avem convingerea, că istori­cul de mâine va numi secolul al XX-lea, secolul politic și al tineretului, după cum istori­cul de azi numește secolul XVIII- lea secol al Enciclope­­diștilor și al hegemoniei inte­lectuale franceze, iar pe cel al XIX- lea secolul economiei libe­rale și al supremației spiri­tuale germane. Intr’adevăr, in zilele noastre politica primează totul. De la Roosevelt la Stalin, și dela Maurras la Hitler și până in Extremul Orient, nu există de­cât un văl impenetrabil, în do­sul căruia se ascund cele mai curajoase concepții și experi­ențe politice. Cuvântul „revoluție” îl găsim în toate scrierile din toate ță­rile, chiar și la cei mai înver­șunați adversari ai clanurilor de stânga, care se considerau până azi ca singurii monopoli­zatori ai noțiunii dinamice. Esseiștii creștini vorbesc des­pre o „revoluție spirituală”; reprezentanții mentalității ve­chilor partide reacționare su­bliniază necesitatea unei „re­voluții naționale”, pe când spi­ritele avansate mărturisesc cre­dința unei „revoluții sociale”, pe care o cred inevitabilă. Din oricare parte am privi deci lucrurile, găsim aceiași concluzie, și anume, că organi­zația prezentă a societății este amenințată în existența sa, în fruntea tuturor acestor u­­riașe frământări găsim, în toa­te țările, și în mod fatal, tine­retul. Aproape nu există arti­cole scrise de tineri, în care sa nu fie vorba de „revoluție”, de­­„ordine nouă”, de „acțiune nouă” de „dinamism” și de „luptă”, nonconf­ormismul so­cial și politic fiind propovăduit cu febrilitate, pe o scară întin­să, întreaga ideologie și toate instituțiile ultimelor două vea­curi sunt criticate cu o vigoare fără precedent. Problemele ridicate de către generațiile tinere nu sunt lip­site de interes și de actualitate. Unii discută chestiunea, dacă perfecționările recente ale ma­­șinismului sunt un bine sau un rău pentru societate? — conti­nuând parcă, pe un alt plan, pamfletul fără cruțare al lui Georges Duhamel, din „Scènes de la vie future”, contra „uni­formizărilor” mașinei. Alții critică abuzurile teh­­­nicei, pe când cei care se re­clamă de la o științifică analiză a fenomenelor social-economi­­ce, combat însăși baza juridică a capitalismului. Cu toții au însă o atitudine protestatară și de revoltă con­tra lumii actuale, indiferent de câmpul în care ar milita. Nu e cazul să încercăm nci o sinteză a aspirațiilor genera­țiilor tinere. Cu atât mai mult, cu cât lucrările apărute până în prezent au un caracter mai mult critic, planurile pozitive pentru o reformă de ansam­blu a societății, lipsind deo­camdată din cadrul preocupă­rilor lor. Găsim însă, cu toate acestea, și un punct comun, pe care Paul Valéry l-a sintetizat într’o curioasă formulă paradoxală: „L’ére du monde fini commen­ce”, — atât la generația tână­ră germană, cât și la cea fran­ceză, un acord general, în ce privește­ sfârșitul regimului capitalist liberal, care e soco­tit ca un fapt împlinit. Ultimele evenimente politice internaționale, care au impre­sionat profund pe toți bărbații politici mondiali, au pus o nouă întrebare tulburătoare ge­nerației tinere, și anume: dacă nu e vorba să intrăm într-o pe­rioadă lungă de „regimuri in­termediare”, — ceea ce duce în mod inevitabil la o ultimă în­trebare: oare capitalismul și naționalismul sunt noțiuni con­vergente sau divergente? Nimeni însă nu conclude la perenitatea capitalismului, el fiind considerat ca o categorie istorică ce nu a existat totdea­una, și care va dispare odată. Generația tânără are deci in­teresante probleme de rezolvat, de care depinde viitorul ei și viitorul societății umane. In câteva articole viitoare vom arăta ce promite genera­ția tânără și ce poate da. PAVEL PAVEL DISCUȚII Generația tânără și politica Scrisorile din clavecin D-rei Raly Siminel In sala Muntelui de Pietate, sub stratul de colb așternut pes­te lucrurile din alt timp, oglin­da clavecinului mai stăruie, în viață, ca o amintire păstrată din a­lte vremi... Tastele, îngălbenite și triste sub pâcla unei vechi resemnări, trezesc, în ecou slab și îndepăr­tat, glasul strunelor, sub care, ca’n adâncul unui suflet, s’as­­cund simțiri scrise și ’nvelite în giulgiu de paiajeniș. Te-am ascultat, sub fereastră, în „Largo" de Haendel, la cla­vecin. A fost încântător. „Fantazia în fa", de Chopin, mi-a spus, astă noapte, la pia­no, sbuciumu-ți sufletesc. Ca să n’aud finalul, veselia în tristul ei sfârșit, m’am depărtat... Acelui ce nu va mai asculta muzica ta divină cântă-i, astă seară, în întuneric, marșul fu­nebru de Chopin; presară-l cu iasomie și ’ngroapă-l în clave­cin; sacrifică-l necunoscutului, pornit prea timpuriu, la dru­mul veșniciei.... CONSTANȚA MARINO-MOSCU Aurel Jiquidi Sala de așteptare LitOPar------­-și ArTistic FONDATOR AL. V BELDIMAN 1888-1897 CONST MINLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPL­U RUL NTARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE Din viață-nu din cărți V. Maximilian La Teatrul Regina Maria se joacă — cu un , deosebit suc­ces — ,.Doar un sărut”, come­die muzicală. L-am văzut pe d. Maximilian printre cântece — cu jocu­l so­bru, plin de umor, care pro­voacă râsul prin mijloace atât de simple și, prin aceasta, mai de preț. Când orchestra se lua la în­trecere cu cântărețele de pe sce­nă, când d. Maximilian plasa câte o frază rostită după note, — ne veneau în minte vremuri­le ante­belice, pe vremea Com­paniei de operete Grigoriu... Atunci, într’o atmosferă fri­volă, d. Maximilian își purta ar­ta severă, serioasă.... In jurul său, se roteau rochii — care se ridica până la înălți­mea centurii. De la balconul Teatrului Na­va acest amănunt mă gân­deam deunăzi, revăzându-l pe d. Maximilian într’un anturaj muzical. zolare se pot deporta de bună voe Intr’o insulă stingheră. Cei mai mulți învinși ai vie­ți se izolează în mijlocul socie­tății. Trag oboanele la suflet. N’au cu lumea din afară decât strictele raporturi de slujbă. In intimitatea lor sufletească nu pătrunde însă nimeni. Ei se izolează în camera sau în apartamentul lor, unde nu in­tră pas de om. Și parcă acești izolați sunt mai interesanți decât fugarii vieții pe insule singuratice... Frații noștri...­­__________ _ Un câne a salvat viața unui om. In munții Viloșei, aproape de Sofia , un țăran bulgar a căzut într’o prăpastie. A fost descoperit de un câne, care, alarmat, s'a dus la cabana paz­nicului — aducându-și stăpâ­nul, cu lătrături, până la mar­ginea prăpastiei. La fiecare caz de generozita­te cănească, — omul care nu se uită destul de adânc în sufletul aproapelui, dar încă in ochii cânelui, ar trebui să se gân­dească puțin la judecata și la sentimentele fraților noștri cei fără de cuvânt. Atâtea gesturi brutale ale oamenilor față de câni, pornite uneori din nebăgare de seamă, au caracterul unei nebănui cruzimi. Și, poate, gestul n’ar mai fi făcut — dacă ne-am gândi la cânele din Viloșa. M.SEVASTOS. V. MAXIMILIAN La drum Au început să cadă frunzele castanilor Și plopul își așteaptă rândul lui Să-și scuture povara gândului, Risipa anilor. De toate câte mi-au murit, De gândul dureros și aiurit, îmi scutur fruntea în bătaia vântului Să dăruesc pământului ■ 1 Fierbinte și sălbatecă povară.• 1 . * Și pănă la o nouă primăvară se poate n’o să vie niciodată, Să-mi port pe drumuri fără adăpost Mormântul viu al celei care­ am fost. Izolarea Ziarele vorbește de noi Robin­­soni Crusoe. Un german internat în timpul războiului pe insula Juan­ Fer­­nandez, se întoarce acolo—adus de nostalgie — împreună cu nevasta și copiii, după închee­­rea păcii. O femee s’a instalat în insula Galapagos. N’a luat cu dânsa decât doi servitori pentru pază. In insula Rica din Magellan trăește, izolat, un om — care, din pricina neîntrebuințării, și-a pierdut graiul. » Aceste cazuri arată, desigur, a desgustul de lume. Dar ele nu-s singure. Nu toți oamenii dornici de. ic țional din Iași, ochii unui e­­g­ _ 1 _ 1 _ lev din ultimele clase de liceu cL L ^ îl d ci T 11 1 nu urmăreau picantele gesturi _ feminine — ci arta desăvârșită a d-lui Maximilian. O zi, o filă ruptă, un popas... Dar printre cele care­ au mai rama­s poate­ o filă ca și celelalte file, O zi la fel cu celelalte zile, Pe care n’am s’o văd și n’am s’o știu... Mi-o bate ’n ușă vântul a pustiu, Mi-or bate ’n geamuri toamnele și ploaia Va fi apoi senin și primăvară Cu ciripit de rândunici pe-afară, Și soare nou mi-o polei odaia. Dar calendarul meu va fi rămas Să spue vestea veche, fără glas. I­ văd cum singur filele ’și îndoaie Să ’nsemne timpul mort de mai ’nainte, Că nimeni nu-i mai rupe nici o foaie, Ci-i uită toți, — ca să ’și aducă­ aminte... OTILIA CAZIMIR Amintiri dela Maldărești Unde își petrecea I. G. Duca vacanțele Intr’o zi frumoasă a lunea August 1933, făcui o excursie la Măldărești. De la Govora până la Măldă­­rești calea era pitorească și plină de farmecele naturii. Me­reu noul și iarăși noui priveliști se desfășurau cu dărnicie îna­intea ochilor. Valea Bistriței își desvăluia necontenit splendo­rile ascunse printre tablourile indescriptibil de frumoase ale dealurilor vâlcene. Dealungul drumului se înșiruiau la poale­le munților împăduriți, livezi cu pomi fructiferi, fânețe proas­păt cosite și câmpii vesele, pu­rificând aerul și parfumându-l cu mirosul răcoritor al vegeta­ției înviorate. Ici-colea dealuri­le, susținute de moliciunea pă­mânturilor nisipoase, îți făceau impresia că se prăbușesc subt greutatea­ lor. După ce­ parcursei un drum pietros de aproape patruzeci de kilometri, ,ajunsei într’un cuib de verdeață, împletit cu crengi de tei și căptușit cu frunze de fag, din­­ mi­j­locul căruia văzui răsărind un buchet de case albe acoperite cu șindrilă înnegrită de bătaia ploilor și împrejmu­ite cu pruni și meri încărcați de fructe. Era comuna Măldărești, si­tuată la o altitudine de 460 me­tri, unde trăiau vre-o 330 de su­flete de români, adunați în ju­rul unor caminuri străvechi, în ..*are viata vib­'a într’o atmosfe­ră patriarhala, "are î*î trăda i­­me­diat că sunt locuite de oa­meni vrednici, muncitori și buni gospodari, dar înainte de toate evlavioși creștini. Cele două turle ale bisericii, con­struite cu mai mult de două sute de ani în urmă, se ridicau impunător deasupra satului și dominau peste o perspectivă minunată, ce se întindea până în adâncimea vizuală a orizon­turilor îndepărtate. Ajungând cu automobilul la podul de pe râul Luncavățul, oprii mașina și întrebai un ță­ran voinic și sănătos, deși al­beața pletelor ce se furișau pe subt pălărie îi trădau o vârstă mai înaintată: — Dumneata ești din Măl­dărești? — Da, — îmi răspunse el, scoțându-și pălăria din cap cu un gest plin de respect și închi­­nându-se reverențios. — Spune-mi, te rog, unde-i moșia Domnului Duca? Când auzi acest nume, pe fața lui se imprimară semnele unor oscilațiuni de sentimente de bucurie și de mulțumire. Apoi cu o vădită emoție și cu glas tremurător îmi răspunse: — Colo sus, pe deal, este co­nacul Domnului Duca. — Bine, dar casele acelea par să fie în mijlocul satului. Pe unde se întinde însă moșia? — U Întrebai nedumerit de A COSMA-JUN>QR El mă privi atunci cu un aer de mândrețe, inf­ormán dumă cu voce sonoră: — Moșia?! Ei, Domnul Duca, Dumnezeu să-i dea sănătate, moșia a dat-o țăranilor, iar dân­sului nu i-a mai rămas decât conacul ce se vede colo sus îm­preună cu patru pogoane de pământ Stătu­i frapat de această re­velație nehănuită și nu-mi pu­tui explica momentan înțelesul cuvintelor auzite. Nici nu avui timp ca să stărui asupra faptu­lui, căci țăranul continuă: — Iată cum s’a întâmplat. Pe la începutul anului 1918 Dom­nul Duca căutase spre cum­părare o moșioară, unde să vie vara să se odihnească. A umblat toată țara româ­nească și nicăiri n’a găsit un loc mai frumos decât la noi în Măldărești. Aici fusese atunci scoasă la licitație moșia de 550 pogoane a familiei Măl­­dărescu. Noi țăranii din această comună, am fi vrut să cumpă­răm pământul, ca să avem fie­care din noi câteva pogoane pentru agricultură, dar ne lip­seau banii și apoi nici nu știam ce să facem cu casele boierului. A venit spre norocul nostru Domnul Duca și a cumpărat toată moșia, reținându-și pe seama dânsului numai conacul cu patru pogoane de pământ pentru grădină, iar tot restul l-a împărțit între noi, vânzân­­du-ne pogonul cu câte o sută de lei plătibili în­­ treizeci de ani. Astfel au ajuns țăranii noș­tri la pământ, fără bani, iar domnul­ Duca nici nu se mai gândește să ne ceară prețul. Și mulțumit țăranului pentru interesantele destăinuiri, care mi-au fost apoi confirmate și de mult regretatul I. G. Duca. Erau prea puțini aceia, care cunoșteau aceste lucruri. Toată lumea credea că I. G. Duca avea o moșie întinsă la Măldă­rești, care îi aducea venituri su­ficiente ca să ducă o viață fără griji materiale. Adevărul era însă, că cele patru pogoane de la Măldărești nu-i dădeau fos­tului președinte de Consiliu nici măcar resursele necesare pentru acoperirea cheltuelilor de întreținere a conacului. In schimb cadrul pitoresc în care este așezat conacul de la Măldă­rești îi procura lui I. G. Duca nenumărate momente plăcute de odihnă intelectuală și de re­creare sufletească. El iubea Măldăreștii poate mai mult de­cât alții locurile lor de naștere, fiindcă aici era leagănul medi­tațiilor sale. I. G. Duca a murit sărac Spi­­ritul său superior și subtil era emancipat de subt frământarea aspirațiunilor de ordin mate­rial. De aceea pitorescul Mălă­­reștilor îl atrăgea mai mult de­cât orice alt lucru. Intrat în comuna Măldărești printr’un șir de case albe, îm­podobite cu flori și izolate între ele de grădini cu zarzări, cireși și corcoduși. Lăsai la dreapta școala primară, pe frontispiciul căreia era eternizat numele „I. G. Duca” și urcai până la conac. Din strada principală, pe la 1 Continuare în pag. IFă­­ t G. Duca și doamna in curtea conacului Cerdacul conacului

Next