Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1934 (Anul 15, nr. 704-707)

1934-06-03 / nr. 704

ANUL XIII — SERIA II-A NR 704 DUMINICA 3 IUNIE 1934 mmmmmmit siiibmuiiim Literar si ArTistic FONDATOR AL V­­ELDIMAN 1688—1897 CONST. MILLE 1897—1920 MONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Biletul lui Coco Bătu-te-ar norocul, că tare m’ai speriat, Duducă! Auzeam că se apropie cineva în vârful picioarelor, pe întuneric, dar nu știam că ești dumneata. Am au­zit cum s’a mutat un scaun lân­gă colivie, că s’a suit cineva pe el. Ți-am auzit, atât era de ma­re tăcerea, și respirația, ca o foaptă, dar nu-mi închipuiam că ar putea să fie șoapta dumitale. Numai când căutând prin ză­brelele de sârmă, m’ai îmboldit cu pana, numai atunci am pri­ceput că erai dumneata și m’am trezit abia după ce ai plecat și s’a făcut ziuă, cu o pată de cerneală trandafirie pe fulgi. Credeam că m’ai rănit și începusem să și plâng în secret că mi s’a veștejit sângele de ie­se în aripa stângă spălăcit. M’ai încondeiat cu o floare, Duducă, și tare aș vrea să-ți sărut mă­nușa de pieliță vie, dacă nu mi-ar fi frică să ți-o mușc. Cio­cul meu nu a știut să pupe ni­ciodată și de câte ori m’am lin­gușit și eu de câte o persoană ca Dumneata și m’am frecat cu penele mele cele moi, cum am văzut că fac priceputele mâțe, pe subt bărbie și pe o­­braz, până la urechia înstelată de un mărgăritar, ființa pe care gudurându-mă am voit să o răsfăț s’a ales cu o vânătaie. Zici că te-a mai ciupit, însă cu necaz, odată de mână un con­frate, de pe o caterincă, cum să-ți mai las un zbenghi și eu, eu care te iubesc pentru slovele dumitale — te rog să mă ierți, de vre-o 15 ani. Dacă nu venea peniru dum­i­­tale în colivie, cine știe când m’aș fi sculat de jos, din nisip, și zeci de semințe. Căzusem din bolta coliviei și nu mai aveam nici apă, nici floarea soa­relui nici flașnetar. Când nu mai cântă flașneta, așa suntem­ papagalii făcuți, parcă toate se isprăvesc. Dar să nu crezi că era să-mi dau sufletul de tot fă­ră să mă mai gândesc odată la Dumneata, nu ! Ba m’am tot gândit, de când căzui bolnav, aproape în fiece zi, cu sfială, ca un vinovat. Odată și odată tot era să te pomenești cu noi, cum ți-am promis, la fereastră. Era și ceva aranjat în tăcere, că măcar mort să mă treacă un alai de frați cu moț pe la gea­mul dumitale, în giulgiul unei batiste. Bine că ți-ai adus a­­minte Duducă, de mine. De a­­ceea n’am să-ți mai dau pace și m’oi ține cu cârâitul meu după Dumneata toată vremea. Dar mă rog, eu Coco, dumi­­tale, de ce atât de rar zgândăre pana aia hârtia asta? Crezi că-ți șade mai bine la pălărie decât la jurnal, mai ales că nici pălăria nu ți-o prea arăți? Ai spus o minciună, de care trebue să te apuc nițel de scâr­­lioni; de unde știi că îmbătrâ­nim?.. Înțeleg să mai crezi că îmbătrânește Coco, deși nici as­ta nu-i drept să-ți spui, ade­vărat, dar tinerețea matale când a fost mai ageră și mai îmbobocit cicălitoare ca acum? Să nu te audă pițigoiul, că se supără foc. Din vremea lui Ho­mer, bunicul flașnetarilor șchiopi și care făcea din gură ca toate uneltele și lighioanele, el a rămas tot sprinten și copi­lăros. Mi se pare mie ori poate să fie adevărat, că ți-ai cam pier­dut obicinuința să ți te uiți în suflet, Duducă? Ai rămas cu gura căscată la ăi de trec prin zăbrele și îndărăt, cu mânile în buzunar și fără să-ți turtea­scă pălăria. Ia te uită la ea cum s’a înfricoșat de admirație că unul a vârât un dovleac într’un clondir cu dopul cât degetul mic și că altul scoate dintr’un joben două duzini de porum­­biei, cu care Duduca se deprin­sese să se joace în tinda bise­ricii. Te tulbură grosolănia is­tețului și sunetul gol al obrăz- Domn'șoarei Otilia Cazimir­ niciei și minciunile Dumitale ți se par mici din punctul de ve­dere borhot. Apoi, dacă țin bine minte Dumneata te cam tragi din bo­­eri și din cucoane mari, Domni­șoară Otilia Cazimir. Nici nu se putea să-ți fie într’altfel slava a­­tât de subțire și cerneala atât de aurie; sufletul matale e de dan­telă și unghia cu care apeși pe condei, ca să scrii, e cam de cristal. Te-a dăruit Dumnezeu cu o zestre pe care nu este voie să o disprețuiești, bagă bine de seamă. Dar stai într’o casă cu umbra veche și într’un oraș scu­fundat în chirilice și tencuieli. Turlele se uită numai îndărăt și oftează — și cimitirul nostru a ieșit dintre ziduri pe stradă și crucile lui aplecate au ajuns pâ­nă la gară. Geamantanele plea­că și sosesc, făcute ca niște coș­ciuge de copii, naivitățile dezi­luziilor cu corpul mic. O sută de mii de țânțari la Copou închi­­puiesc reducerea până la punc­tul cu aripă, a sufletelor de a­­colo. O dată, am strigat în mă­năstirea Dumitale, ca un bărbat și am ascultat ecoul glasului meu: ca o mototolire de hârtie, ca un bilet sfărâmat în frămân­tarea unei mâni, care vrea să-l ascundă necitit... Te roagă Coco să te stropești pe ochi cu apă rece, Duducă. Ju­mulește puful de umbră și pă­­iajinișurile care ți-au venit pe nesimțite în odaie, ca un muce­gai de mătase și s’au țesut în­cet — și aruncă tot câlțul ăsta de praf la gunoi. Și fiindcă ești o domnișoară gospodină, dere­tică bine și cu de-amăruntul și trimite la magazie ale boarfe is­torice, ca să nu-ți mai rămâie de cât un scaun și o masă în mijlo­cul odăii spoite din nou. Și să te pui să lucrezi, Domnișoară. Bi­juteriile matale nu știe să le mai facă nimeni, cu piatra fragedă ca fraga și cu metalul cald. O firimitură de licărire în fiece zi, Duducă. E de ajuns. Numai Dumnezeu face mai mult și nici el n’are unde să-l așeze. Și când nu te vei ține de cuvânt, să mun­cești negreșit măcar un ceas pe zi, pedepsește-te băiețește și as­pru. Pentru că Dumneata n’ai nici o iertare să duci într’o turlă fără vârf o viață de gânganie mută, să visezi că îmbătrânești și să leșini pentru că poate, nu se știe, ai să mori. Te aștept la lu­cru, Duducă, și la viață. Dă oda­tă cu pumnul în masă hotărît. Și lasă-l pe Coco să te îmbră­țișeze cu delicateță. Nu te teme Duducă Otilia Cazimir. Vorbeș­te el ca omul, dar nu e om, e papagal. (p. conf. T. Arghezi) COCO Astăzi nu ne mai impresionează suferințele altora și nici nu facen măcar vre-o încercare de a izola pe profesioniștii răutății și mediocri­tății. Sinistrul „fiecare pentru dân­sul”, duce la o adevărată desagrega­re socială și primul­ rezultat este du­reroasa ascensiune a incapacității Nu există o solidaritate etică și ir frumos, nici în pătrunderea lucru­rilor, vremurile mecanice ne con­strâng a considera numai vopsea­ exterioară. In cazul cel mai favora­bil, mână in mână cu mediocrita­tea, merge, banalitatea plată, totdea­una insă în plină reușită., Parado­xal ar fi faptul că și valori inconte­­state favorizează banalitatea, din­tr’un îngust spirit de castă, fries unei concurențe eventuale! Secolul nostru nu-și are încă un bilanț moral deși evenimentele cu care este presărat i-ar putea di drept la așa ceva, cu toate că s’s desfășurat numai intr’o treime, li lipsește un bilanț după cum de e­xemplu a avut sec. 17, pe un mare senior ca La Rochefoucauld și în urmă pe burghezul taciturn și con­templator, La Bruyère, acea peli­culă ultra­sensibilă a celei mai stră­lucite societăți a vremurilor Cetindu-l pe La Bruyère, stăm de vorbă cu o persoană Încântătoare și strălucit de inteligentă, lipsită de ori­ce platitudine, pe care a îndurerat micimile din prejur, și­­ avem toate probele că durerea era sinceră, nu reclamă. „Les caractères" merită rangul de carte de căpătâiu și cu cât este citită, cu atât mai multă lumină iese dintre rândurile sale. Trăind în lumea aurită de la curtea vijeliosului principe de Con­dé, la Chantilly, taciturnul și con­templatorul nu s’a lăsat înșelat de aparențe, intr’o lume unde totul era să pari, unde merga și frateria îno­­bilau ignoranța. De după draperiile grele și somptuoase, La Bruyère ob­serva: Pe dinaintea ochilor săi tre­cea un bogat cortegiu de farsori, in­capabili, răutăcioși, invidioși, va­nitoși, figuri patologice și adevărați irozi ai secolului. Fără să se revolte prea mult, cronicar benedictin cu zâmbetul pe buze, variind între sar­casm și satisfacție, înregistrează cu fidelitate și la întâmplare scăderile oamenilor din jurul său. N’a voit să copleșească omenirea sub povara sentințelor sale, doar vrea să arate reversul unei medalii Și, deși distanța este mare, n'am pă­cătui prea mult dacă am apropia surâsul glacial al lui La Bruyère cu acel „m­eanement” voltaire-ian, atât de minunat prins de geniul lui Hou­­don. .. Următoarele ne arată într’o pic­turală bogăție de culori, adevăruri eterne asupra omului. Viața eroilor a inbogățit istoria, și istoria a înbogățit faptele eroilor. Politețea nu inspiră totdeauna bu­nătatea, dreptatea, bunăvoință, re­cunoștința; ea dă cel puțin aparen­țele și face pe om să pară in afara de ceea ce ar trebui să fie in sine. A râde de oamenii de spirit, este privilegiul proștilor; ei sunt in lu­me ceiace sunt bufonii la curte, vreau să spun fără consecință. Bătaia de joc este adesea sărăcia minții.............. Adânca ignorantă inspiră tonul dogmatic, cel care nu știe nimic cre­det că invață pe alții ceiace abia a în­vățat el însuși; cel care știe multe abea se gândește că ceiace spune ar putea fi ignorat, și cu totul altfel vorbește. Orice încredere este primejdioasă dacă nu-i întreagă. Stoicii au crezut că se putea râde în mijlocul sărăciei, să fii nesimți­tor injuriilor,­nerecunoștinței, pier­derii bunurilor, ca și aceleia a pă­rinților­ și prietenilor; și­ au închi­puit că se poate privi cu răceală moartea, și ca un fapt indiferent ca­­re nu trebuia nici să înveselească, ni ci să întristeze, a nu fi învins nici de plăcere nici de durere, să simți focul sau fierul în vre-o parte oarecare a corpului fără să scoți cel mai slab gemăt nici să lași să curgă vre-o lacrimă; și le-a plăcut să nu­mească un înțelept pe această fan­tomă de virtute și constanță, astfel imaginată. Cea mai mare parte a oamenilor merge de la mânie la injurie: câți­va procedează altfel; ei ofensează și apoi se supără. Mojicia nu este un viciu al sufle­tului; ea este efectul mai multor vicii.­ Dacă viața este nenorocită, ea es­te greu de suportat; dacă-i tristă, este îngrozitor s’o pierzi, una revi­ne la cealaltă. Omenește vorbind, moartea are un punct frumos, care este de a pune capăt bătrâneții. Copiii n’au nici trecut nici viitor; și, ceia ce nu ni se întâmplă nouă, ei se bucură de prezent. Falsa modestie este ultimul rafi­nament al vanității. Cei mici sunt câteodată încărcați cu mii de virtuți nefolositoare, n’au cu ce să și le valorifice. ’■ Tot răul nostru provine din cau­ză că nu putem fi singuri: de aci jocul, luxul, risipa, vinul, femeile, ignoranța, bârfeala, invidia, uitare de sine in­suși și de Dumnezeu. Primul lucru care se întâmplă oa­menilor după ce au renunțat la plă­ceri sau din cauza conveniențelor, sau din oboseală, fie din regim, es­te de­ a le conde mie la ceilalți. In această conduită intră un fel de de­tașament pentru înseși lucrurile pe care le-au părăsit, a prefera ca un bun care nu mai este pentru noi, să nu mai fie nici pentru restul lu­mii este un sentiment de gelozie. Nu există pentru om decât o ade­vărată nenorocire, care este de a se afla in greșală și de a-și avea ceva de imputat. Cea mai mare parte a oamenilor, pentru a-și ajunge scopurile, sunt mai capabili de o mare sforțare de­cât de o lungă perseverență. Oamenii știu mai de­grabă să ia măsuri decât să le urmeze. Oamenii n’au deloc caracter, sau, dacă n­­au­, este acel de a nu avea nici unul care să fie urmat, care să nu se despintă și prin care să fie recunoscuți. Omul ridicol este acela care, cât timp rămâne astfel, are aparențele unui prost. Toată lumea se ridică contra unui om pe cale de a-și câștiga o reputa­ție bună; abea acei pe care și-i cre­de prietenii săi, îi iartă un merit la început și o primă faimă ce pare să se asocieze la gloria in a cărei posesiune ei sunt deja. Afectăm adesea de a lăuda cu e­­xagerație oameni destul de medio­cri, și de a-i ridica, de s'ar putea, până la înălțimea celor care exce­lează, fie pentru că suntem obosiți de a lăuda mereu aceleași persoane, sau pentru că gloria lor astfel îm­părțită jignește mai puțin vederea noastră și devine mai suportabilă. Oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși pentru a mai avea răgaz de a pătrunde sau a prețui pe ceilalți, de aci vine faptul că cu un mare me­rit și o și mai mare modestie poți fi multă vreme ignorat. Un om înțelept nici nu se lasă con­dus nici nu cauză să guverneze, pe alții; el vrea ca singură rațiunea să guverneze totdeauna. Un caracter foarte fad este acela de a nu avea nici unul. Mare nefericire este să ridi­ destul spirit pentru a vorbi bine, nici des­tulă judecată pentru a tăcea, iată principiul oricărei obrăznicii". Adesea este mai ușor și mai folo­sitor de a ne da după alții decât ca alții să se dea după noi. Provincialii și proștii sunt totdea­una gata să se supere și să creadă că ne batem joc de ei sau că sunt disprețuiți; nici­odată nu trebue să hazardezi gluma, chiar cea mai u­­șoară și mai permisă decât cu oa­meni bine crescuți și care au spirit. Favoarea așează pe om deasupra egalilor săi, și căderea îl pune de­desupt. Un om nestatornic nu este un sin­gur om. Intr’visul sunt mai mulți oa­meni. El se multiplică de câte ori are gusturi noi și apucături diferite. Iu fiecare clipă este ceia ce nu era, și curând va fi ceea ce n’a fost nicio­dată: el se succede lui însuși. A spune despre un om supărăcios, schimbător, gâlcevitor, înțepător, ca­pricios. „Așa-i felul său”, nu însea­mnă a-i scuza, cum se crede, ci a mărturisi fără să te gândești că ast­fel de deferite sunt peste putință de locuit. (La Bruyere: Les caractères). La Bruyere nu are nici un sistem, unica sa dogmă este observația, și aceasta s-a ferit de erorile mari insă nici nu l-a împins spre descoperi­rile mari, ceia ce se compensează re­ciproc, după cum remarcă atât de judicios G. Lawson. Observația l-a condus la înregistrarea fidelă și e­­nunțarea situației l-a împins spre o predică în miniatură, de unde lip­sește vacarmul care este înlocuit în­să printr’o energie sarcastică,’ par­ticulară marelui taciturn. In popasu­rile înflorite sau aride ale vieții noa­stre, ușor putem verifica rândurile cinstite care compun cărticica, prin care de altfel autorul ei va rezista veacurilor. Tipurile lui La Bruyere mișună în jurul nostru și se vor mai agita câtă vreme va ține lumea noastră din care, nici­odată nu vom price­pe altceva decât fațada. Actualita­tea lui La Bruyere o poate vedea ori­cine căruia ii mai vine în cap, în ziua de astăzi să-l răsfoiască. AUREL GEORGE STINO Un contemplator: La Bruyere * OTILIA CAZIMIR Ir­i­t­a­n­i­e Templu ’n care pentru prima oară m’am rugat, Vântul a bătut și l-a dărâmat. Apa botezată­ a ruginit, Sfinții pe icoane au păenjenit... M’a oprit poruncă aspră din mers. Pe poteca vremii pașii mi s’au șters Nici plâns de litanii, Nu-mi mai cântă anii. Unde-or fi colindele, cenușa... Mâinile mamii să-mi deschidă ușa. S’au făcut sicrie, In tăcere vie... Jocul meu rămas în țărână Sâmburele inimii cin’mi-l stoarce ’n mă De picură ’n vatră, Sânge peste piatră... Cine să-mi arăte drumul, cine? Drumul coborît, mamă, la sine, Cine să-mi deschidă porțile, Cine să-mi aprindă torțile... CONSTANTIN SALCIA Pentru a ne da seama de pre­ocupările literare ale tineretu­lui universitar, am hotărât să facem o anchetă printre stu­denți. Am formulat următoarele în­­trebăr­i: 1) Ce cursuri? cetiți, în afară de 2) Ce poet român preferați? 3) Ce poezie știți pe de rost? 4) Ce roman v’a plăcut med mult? Am primit, deocamdată, răs­punsurile de m­ai jos: Elena Bernea, studentă la Ma­tematici. 1) In afară de cursuri? Vai, ce rău îmi pare că n’am timp să cetesc! Cursurile îmi râpesc cea mai mare parte din zi, uneori și din noapte. Matematica e o ști­ință care cu cât începi să pri­cepi, cu atâta vrei s’o pricepi mai bine. Totuși, rezerv regulat o zi sau două și pentru literatu­ră. Când eram elevă, ceteam foarte mult. Cred că nu mi-a scăpat carte, care trebuia cetită în timpul acela. Reviste literare nu cetesc, afară de „Adevărul li­terar și artistic” și de „Vre­mea”. . . ;■ 3In ultimul timp văd că apar o mulțime de reviste, dar nici una nu-i mai bună decât ceialaltă. Nu prezintă nici o importanță din nici un punct de vedere­în săptămâna cărții, am cum­părat „Jar”, „Lumina ce­ se stinge” și „Băiatul Popii”. Sin­gurele cărți care mi-a­u plăcut, apărute în ultimul timp, îmi pare rău insă că d. Li­viu Rebreanu n a vrut să dea auto­grafe. Ași fi ținut mult să am un autograf pe romanul „Jax­”. 2) Nu știu ce să vă spun. Cred că nu mă întrebați de clasici. Căci e foarte natural să vă spun: Eminescu sau Vlăhuță. întrebarea dv. se referă la poe­ții actuali, indiferent de felul cum scriu. Ca să precizez de la început. Nu-mi plac poeții ultra-moder­­niști." Aceasta o spun în calitate de cetitoare, și cred că, dacă mi-ați cerut, părerea, nu vă în­doiți că n’o să fie justă, cu toa­te că n’am spirit critic, îmi place poetul V­. Voicules­­cu, care are mai puțină structu­ră modernistă. După acesta, vin: George Gregorian și Radu Gyr. — ,Un moment, d-șoară, a în­trerupsei. Dar din poeții tineri, de vârsta d-tale, care-ți plac? — George Lesnea în volumul „Veac tânăr.’.’. 3) Poezii știu multe pe de­­rost. In special învățate în cursul secundar, când eram lo­godită cu versul. Dar acum, sbuciumul și grija prin care trec, m’au făcut să le uit. Una însă mi-a rămas în minte și poa­te n’am s’o uit niciodată „Cruce albă de mesteacăn” de Artur E­­nășescu: ...Și ca mâine te vor prinde Și pe tine ’n­a lor salbă. Și vei dispărea din lume, Cruce de mesteacăn albă... 4) Un singur roman mi-a plă­cut mult: „întunecare” de Ce­zar Petrescu și poate singurul care va eclipsa pe toate celelal­te din opera susnumitului scrii­tor. ...Excluzând cazul romanului „Ion” al lui Liviu Rebreanu, ca­re e recunoscut ca cel mai bun roman românesc... N. Costescu, student la drept. 1) Acum nu-mi mai vine să cetesc nimic. Mă gândesc că se apropie examenele și n’am nici un ban. Tare mi-e teamă c’o să pierd anul... Domnule, și-am o poftă nebună de cetit. Ași ceti și ziua și noaptea, însă ce fo­los­ că atunci când mă afundi în lectură... „Gaster cere nemi­los tainul”. Atunci mă preocupă altceva, foamea, îmi pare rău că vă des­­tăinuesc o chestiune care nu co­respunde întrebării ce mi-ați pus, dar... asta — ca să nu mă credeți leneș, când v-am spus că nu-mi vine să cetesc nimic... 2) întrebarea aceasta e bună s’o adresați domnișoarelor. Am cunoscut una care dormea cu un volum de poezii sub pernă și în fiecare seară cerea câte o strofă, — ca un desert sau ca o picătură de balsam. Era îndră­gostită, probabil... Ca să răspund, îmi dați voe să obiectez ceva? Cetitorul a pierdut încrederea în poeții ac­tuali; de aceea când văd o poe­zie, nu se uită aproape nici cine o semnează. Cunosc câțiva poeți care și-au schimbat complect felul în care scriau înainte... Au devenit moderniști, deci insu­portabili pentru noi. Oct. Goga, poate din cauza a­­ceasta, e poet mare — căci a știut să se retragă la timp. Ca să vedeți că am dreptate, am să vă arăt două poezii din revista „Viața literară” și să-mi spu­neți și mie cam ce-ați înțelege dv. — că eu... a fost imposibil să înțeleg ceva. Poetul pe care-1 gust, este De­­mostene Botez, și mai mult de­cât ori­când, în volumul ultim. Cred că nu sunt prea preten­țios... 3) Poezia „Balada popii din Rudeni” de G. Topîrceanu. 4) Mai mult decât oricare al­tul, romanul „Purgatoriul” al scriitorului Corneliu Moldova­­nu, mi-a plăcut din toate punc­tele de vedere. —­ Dar altele nu v’au plăcut? — Ba da, însă nu pe aceeași treaptă ca „Purgatoriul”... De pildă: Pădurea spânzuraților, Medelenii, Venea o moară pe Șiret, Băiatul Popii, etc... Victoria Stăncescu, studentă la medicină. 1) Ași, ceti multe, însă sunt așa de ocupată, că și noaptea mă visez la cursuri. Dacă știam, nu mă înscriam la medicină. Mi-a albit părul. Muncă multă și perseverență, îmi place literatura, în spe­cial îmi plac romanele. Putem spune că secolul acesta, e seco­lul romanului și al tangoului. Prea apar multe... Nu pot să citesc decât în va­canță, când mi se cere să fiu mai liniștită. La Paște printre alte cărți, am cetit „Golia” lui Ionel Teodo­­reanu și „Aventurile din strada Grădinilor” — un colț real de viață, — al lui M. Sevastos, îmi place mult Ionel Teodo­­reanu. Cu „Medelenii” lui am petrecut anii tinereții sau mai bine zis ai copilăriei, îmi place pentru că e veșnic tânăr și-l cheamă „Ionel”. Acum nu mai cetesc nimic. Nu mai sunt în cu­rent cu nimic literar. Poate mai târziu, având mai mult timp... am să cetesc mult... mult... 2) Noi studentele de la medici­nă suntem, în majoritate, rea­liste. Cred că nu veți găsi nici­­una idealistă sau visătoare... Mie, personal, mi-au plăcut poe­ziile atunci când îi credeam pe poeți așa de mari, că niciodată n’am să pot să-i văd... Când au­zeam de Eminescu, mă cuprin­dea un fior. Și mă gândeam: „Ce fericită trebue să fi fost Veroni­ca Miele”!... Acum nu-mi plac poeziile ce se scriu. Singurul poet pe care l-ași prefera este Radu Gyr, că-i oltean de-al nostru... (și­ are două poezii frumoase: „Toam­nă oltenească” și „Ultima toam­nă oltenească”... 3) La icoană de Al. Vlahuță. 4) Cred că nu se vor supăra criticii, dacă ași spune că „Ciu­leandra” m’a impresionat mult. (Continuare In pag. II-a) ANCHETELE NOASTRE Printre studenți si studente

Next