Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1934 (Anul 15, nr. 704-707)
1934-06-03 / nr. 704
ANUL XIII — SERIA II-A NR 704 DUMINICA 3 IUNIE 1934 mmmmmmit siiibmuiiim Literar si ArTistic FONDATOR AL VELDIMAN 1688—1897 CONST. MILLE 1897—1920 MONDAT IN 1893 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Biletul lui Coco Bătu-te-ar norocul, că tare m’ai speriat, Duducă! Auzeam că se apropie cineva în vârful picioarelor, pe întuneric, dar nu știam că ești dumneata. Am auzit cum s’a mutat un scaun lângă colivie, că s’a suit cineva pe el. Ți-am auzit, atât era de mare tăcerea, și respirația, ca o foaptă, dar nu-mi închipuiam că ar putea să fie șoapta dumitale. Numai când căutând prin zăbrelele de sârmă, m’ai îmboldit cu pana, numai atunci am priceput că erai dumneata și m’am trezit abia după ce ai plecat și s’a făcut ziuă, cu o pată de cerneală trandafirie pe fulgi. Credeam că m’ai rănit și începusem să și plâng în secret că mi s’a veștejit sângele de iese în aripa stângă spălăcit. M’ai încondeiat cu o floare, Duducă, și tare aș vrea să-ți sărut mănușa de pieliță vie, dacă nu mi-ar fi frică să ți-o mușc. Ciocul meu nu a știut să pupe niciodată și de câte ori m’am lingușit și eu de câte o persoană ca Dumneata și m’am frecat cu penele mele cele moi, cum am văzut că fac priceputele mâțe, pe subt bărbie și pe obraz, până la urechia înstelată de un mărgăritar, ființa pe care gudurându-mă am voit să o răsfăț s’a ales cu o vânătaie. Zici că te-a mai ciupit, însă cu necaz, odată de mână un confrate, de pe o caterincă, cum să-ți mai las un zbenghi și eu, eu care te iubesc pentru slovele dumitale — te rog să mă ierți, de vre-o 15 ani. Dacă nu venea peniru dumitale în colivie, cine știe când m’aș fi sculat de jos, din nisip, și zeci de semințe. Căzusem din bolta coliviei și nu mai aveam nici apă, nici floarea soarelui nici flașnetar. Când nu mai cântă flașneta, așa suntem papagalii făcuți, parcă toate se isprăvesc. Dar să nu crezi că era să-mi dau sufletul de tot fără să mă mai gândesc odată la Dumneata, nu ! Ba m’am tot gândit, de când căzui bolnav, aproape în fiece zi, cu sfială, ca un vinovat. Odată și odată tot era să te pomenești cu noi, cum ți-am promis, la fereastră. Era și ceva aranjat în tăcere, că măcar mort să mă treacă un alai de frați cu moț pe la geamul dumitale, în giulgiul unei batiste. Bine că ți-ai adus aminte Duducă, de mine. De aceea n’am să-ți mai dau pace și m’oi ține cu cârâitul meu după Dumneata toată vremea. Dar mă rog, eu Coco, dumitale, de ce atât de rar zgândăre pana aia hârtia asta? Crezi că-ți șade mai bine la pălărie decât la jurnal, mai ales că nici pălăria nu ți-o prea arăți? Ai spus o minciună, de care trebue să te apuc nițel de scârlioni; de unde știi că îmbătrânim?.. Înțeleg să mai crezi că îmbătrânește Coco, deși nici asta nu-i drept să-ți spui, adevărat, dar tinerețea matale când a fost mai ageră și mai îmbobocit cicălitoare ca acum? Să nu te audă pițigoiul, că se supără foc. Din vremea lui Homer, bunicul flașnetarilor șchiopi și care făcea din gură ca toate uneltele și lighioanele, el a rămas tot sprinten și copilăros. Mi se pare mie ori poate să fie adevărat, că ți-ai cam pierdut obicinuința să ți te uiți în suflet, Duducă? Ai rămas cu gura căscată la ăi de trec prin zăbrele și îndărăt, cu mânile în buzunar și fără să-ți turtească pălăria. Ia te uită la ea cum s’a înfricoșat de admirație că unul a vârât un dovleac într’un clondir cu dopul cât degetul mic și că altul scoate dintr’un joben două duzini de porumbiei, cu care Duduca se deprinsese să se joace în tinda bisericii. Te tulbură grosolănia istețului și sunetul gol al obrăz- Domn'șoarei Otilia Cazimir niciei și minciunile Dumitale ți se par mici din punctul de vedere borhot. Apoi, dacă țin bine minte Dumneata te cam tragi din boeri și din cucoane mari, Domnișoară Otilia Cazimir. Nici nu se putea să-ți fie într’altfel slava atât de subțire și cerneala atât de aurie; sufletul matale e de dantelă și unghia cu care apeși pe condei, ca să scrii, e cam de cristal. Te-a dăruit Dumnezeu cu o zestre pe care nu este voie să o disprețuiești, bagă bine de seamă. Dar stai într’o casă cu umbra veche și într’un oraș scufundat în chirilice și tencuieli. Turlele se uită numai îndărăt și oftează — și cimitirul nostru a ieșit dintre ziduri pe stradă și crucile lui aplecate au ajuns până la gară. Geamantanele pleacă și sosesc, făcute ca niște coșciuge de copii, naivitățile deziluziilor cu corpul mic. O sută de mii de țânțari la Copou închipuiesc reducerea până la punctul cu aripă, a sufletelor de acolo. O dată, am strigat în mănăstirea Dumitale, ca un bărbat și am ascultat ecoul glasului meu: ca o mototolire de hârtie, ca un bilet sfărâmat în frământarea unei mâni, care vrea să-l ascundă necitit... Te roagă Coco să te stropești pe ochi cu apă rece, Duducă. Jumulește puful de umbră și păiajinișurile care ți-au venit pe nesimțite în odaie, ca un mucegai de mătase și s’au țesut încet — și aruncă tot câlțul ăsta de praf la gunoi. Și fiindcă ești o domnișoară gospodină, deretică bine și cu de-amăruntul și trimite la magazie ale boarfe istorice, ca să nu-ți mai rămâie de cât un scaun și o masă în mijlocul odăii spoite din nou. Și să te pui să lucrezi, Domnișoară. Bijuteriile matale nu știe să le mai facă nimeni, cu piatra fragedă ca fraga și cu metalul cald. O firimitură de licărire în fiece zi, Duducă. E de ajuns. Numai Dumnezeu face mai mult și nici el n’are unde să-l așeze. Și când nu te vei ține de cuvânt, să muncești negreșit măcar un ceas pe zi, pedepsește-te băiețește și aspru. Pentru că Dumneata n’ai nici o iertare să duci într’o turlă fără vârf o viață de gânganie mută, să visezi că îmbătrânești și să leșini pentru că poate, nu se știe, ai să mori. Te aștept la lucru, Duducă, și la viață. Dă odată cu pumnul în masă hotărît. Și lasă-l pe Coco să te îmbrățișeze cu delicateță. Nu te teme Duducă Otilia Cazimir. Vorbește el ca omul, dar nu e om, e papagal. (p. conf. T. Arghezi) COCO Astăzi nu ne mai impresionează suferințele altora și nici nu facen măcar vre-o încercare de a izola pe profesioniștii răutății și mediocrității. Sinistrul „fiecare pentru dânsul”, duce la o adevărată desagregare socială și primul rezultat este dureroasa ascensiune a incapacității Nu există o solidaritate etică și ir frumos, nici în pătrunderea lucrurilor, vremurile mecanice ne constrâng a considera numai vopsea exterioară. In cazul cel mai favorabil, mână in mână cu mediocritatea, merge, banalitatea plată, totdeauna insă în plină reușită., Paradoxal ar fi faptul că și valori incontestate favorizează banalitatea, dintr’un îngust spirit de castă, fries unei concurențe eventuale! Secolul nostru nu-și are încă un bilanț moral deși evenimentele cu care este presărat i-ar putea di drept la așa ceva, cu toate că s’s desfășurat numai intr’o treime, li lipsește un bilanț după cum de exemplu a avut sec. 17, pe un mare senior ca La Rochefoucauld și în urmă pe burghezul taciturn și contemplator, La Bruyère, acea peliculă ultrasensibilă a celei mai strălucite societăți a vremurilor Cetindu-l pe La Bruyère, stăm de vorbă cu o persoană Încântătoare și strălucit de inteligentă, lipsită de orice platitudine, pe care a îndurerat micimile din prejur, și avem toate probele că durerea era sinceră, nu reclamă. „Les caractères" merită rangul de carte de căpătâiu și cu cât este citită, cu atât mai multă lumină iese dintre rândurile sale. Trăind în lumea aurită de la curtea vijeliosului principe de Condé, la Chantilly, taciturnul și contemplatorul nu s’a lăsat înșelat de aparențe, intr’o lume unde totul era să pari, unde merga și frateria înobilau ignoranța. De după draperiile grele și somptuoase, La Bruyère observa: Pe dinaintea ochilor săi trecea un bogat cortegiu de farsori, incapabili, răutăcioși, invidioși, vanitoși, figuri patologice și adevărați irozi ai secolului. Fără să se revolte prea mult, cronicar benedictin cu zâmbetul pe buze, variind între sarcasm și satisfacție, înregistrează cu fidelitate și la întâmplare scăderile oamenilor din jurul său. N’a voit să copleșească omenirea sub povara sentințelor sale, doar vrea să arate reversul unei medalii Și, deși distanța este mare, n'am păcătui prea mult dacă am apropia surâsul glacial al lui La Bruyère cu acel „meanement” voltaire-ian, atât de minunat prins de geniul lui Houdon. .. Următoarele ne arată într’o picturală bogăție de culori, adevăruri eterne asupra omului. Viața eroilor a inbogățit istoria, și istoria a înbogățit faptele eroilor. Politețea nu inspiră totdeauna bunătatea, dreptatea, bunăvoință, recunoștința; ea dă cel puțin aparențele și face pe om să pară in afara de ceea ce ar trebui să fie in sine. A râde de oamenii de spirit, este privilegiul proștilor; ei sunt in lume ceiace sunt bufonii la curte, vreau să spun fără consecință. Bătaia de joc este adesea sărăcia minții.............. Adânca ignorantă inspiră tonul dogmatic, cel care nu știe nimic credet că invață pe alții ceiace abia a învățat el însuși; cel care știe multe abea se gândește că ceiace spune ar putea fi ignorat, și cu totul altfel vorbește. Orice încredere este primejdioasă dacă nu-i întreagă. Stoicii au crezut că se putea râde în mijlocul sărăciei, să fii nesimțitor injuriilor,nerecunoștinței, pierderii bunurilor, ca și aceleia a părinților și prietenilor; și au închipuit că se poate privi cu răceală moartea, și ca un fapt indiferent care nu trebuia nici să înveselească, ni ci să întristeze, a nu fi învins nici de plăcere nici de durere, să simți focul sau fierul în vre-o parte oarecare a corpului fără să scoți cel mai slab gemăt nici să lași să curgă vre-o lacrimă; și le-a plăcut să numească un înțelept pe această fantomă de virtute și constanță, astfel imaginată. Cea mai mare parte a oamenilor merge de la mânie la injurie: câțiva procedează altfel; ei ofensează și apoi se supără. Mojicia nu este un viciu al sufletului; ea este efectul mai multor vicii. Dacă viața este nenorocită, ea este greu de suportat; dacă-i tristă, este îngrozitor s’o pierzi, una revine la cealaltă. Omenește vorbind, moartea are un punct frumos, care este de a pune capăt bătrâneții. Copiii n’au nici trecut nici viitor; și, ceia ce nu ni se întâmplă nouă, ei se bucură de prezent. Falsa modestie este ultimul rafinament al vanității. Cei mici sunt câteodată încărcați cu mii de virtuți nefolositoare, n’au cu ce să și le valorifice. ’■ Tot răul nostru provine din cauză că nu putem fi singuri: de aci jocul, luxul, risipa, vinul, femeile, ignoranța, bârfeala, invidia, uitare de sine insuși și de Dumnezeu. Primul lucru care se întâmplă oamenilor după ce au renunțat la plăceri sau din cauza conveniențelor, sau din oboseală, fie din regim, este de a le conde mie la ceilalți. In această conduită intră un fel de detașament pentru înseși lucrurile pe care le-au părăsit, a prefera ca un bun care nu mai este pentru noi, să nu mai fie nici pentru restul lumii este un sentiment de gelozie. Nu există pentru om decât o adevărată nenorocire, care este de a se afla in greșală și de a-și avea ceva de imputat. Cea mai mare parte a oamenilor, pentru a-și ajunge scopurile, sunt mai capabili de o mare sforțare decât de o lungă perseverență. Oamenii știu mai degrabă să ia măsuri decât să le urmeze. Oamenii n’au deloc caracter, sau, dacă nau, este acel de a nu avea nici unul care să fie urmat, care să nu se despintă și prin care să fie recunoscuți. Omul ridicol este acela care, cât timp rămâne astfel, are aparențele unui prost. Toată lumea se ridică contra unui om pe cale de a-și câștiga o reputație bună; abea acei pe care și-i crede prietenii săi, îi iartă un merit la început și o primă faimă ce pare să se asocieze la gloria in a cărei posesiune ei sunt deja. Afectăm adesea de a lăuda cu exagerație oameni destul de mediocri, și de a-i ridica, de s'ar putea, până la înălțimea celor care excelează, fie pentru că suntem obosiți de a lăuda mereu aceleași persoane, sau pentru că gloria lor astfel împărțită jignește mai puțin vederea noastră și devine mai suportabilă. Oamenii sunt prea ocupați cu ei înșiși pentru a mai avea răgaz de a pătrunde sau a prețui pe ceilalți, de aci vine faptul că cu un mare merit și o și mai mare modestie poți fi multă vreme ignorat. Un om înțelept nici nu se lasă condus nici nu cauză să guverneze, pe alții; el vrea ca singură rațiunea să guverneze totdeauna. Un caracter foarte fad este acela de a nu avea nici unul. Mare nefericire este să ridi destul spirit pentru a vorbi bine, nici destulă judecată pentru a tăcea, iată principiul oricărei obrăznicii". Adesea este mai ușor și mai folositor de a ne da după alții decât ca alții să se dea după noi. Provincialii și proștii sunt totdeauna gata să se supere și să creadă că ne batem joc de ei sau că sunt disprețuiți; niciodată nu trebue să hazardezi gluma, chiar cea mai ușoară și mai permisă decât cu oameni bine crescuți și care au spirit. Favoarea așează pe om deasupra egalilor săi, și căderea îl pune dedesupt. Un om nestatornic nu este un singur om. Intr’visul sunt mai mulți oameni. El se multiplică de câte ori are gusturi noi și apucături diferite. Iu fiecare clipă este ceia ce nu era, și curând va fi ceea ce n’a fost niciodată: el se succede lui însuși. A spune despre un om supărăcios, schimbător, gâlcevitor, înțepător, capricios. „Așa-i felul său”, nu înseamnă a-i scuza, cum se crede, ci a mărturisi fără să te gândești că astfel de deferite sunt peste putință de locuit. (La Bruyere: Les caractères). La Bruyere nu are nici un sistem, unica sa dogmă este observația, și aceasta s-a ferit de erorile mari insă nici nu l-a împins spre descoperirile mari, ceia ce se compensează reciproc, după cum remarcă atât de judicios G. Lawson. Observația l-a condus la înregistrarea fidelă și enunțarea situației l-a împins spre o predică în miniatură, de unde lipsește vacarmul care este înlocuit însă printr’o energie sarcastică,’ particulară marelui taciturn. In popasurile înflorite sau aride ale vieții noastre, ușor putem verifica rândurile cinstite care compun cărticica, prin care de altfel autorul ei va rezista veacurilor. Tipurile lui La Bruyere mișună în jurul nostru și se vor mai agita câtă vreme va ține lumea noastră din care, niciodată nu vom pricepe altceva decât fațada. Actualitatea lui La Bruyere o poate vedea oricine căruia ii mai vine în cap, în ziua de astăzi să-l răsfoiască. AUREL GEORGE STINO Un contemplator: La Bruyere * OTILIA CAZIMIR Iritanie Templu ’n care pentru prima oară m’am rugat, Vântul a bătut și l-a dărâmat. Apa botezată a ruginit, Sfinții pe icoane au păenjenit... M’a oprit poruncă aspră din mers. Pe poteca vremii pașii mi s’au șters Nici plâns de litanii, Nu-mi mai cântă anii. Unde-or fi colindele, cenușa... Mâinile mamii să-mi deschidă ușa. S’au făcut sicrie, In tăcere vie... Jocul meu rămas în țărână Sâmburele inimii cin’mi-l stoarce ’n mă De picură ’n vatră, Sânge peste piatră... Cine să-mi arăte drumul, cine? Drumul coborît, mamă, la sine, Cine să-mi deschidă porțile, Cine să-mi aprindă torțile... CONSTANTIN SALCIA Pentru a ne da seama de preocupările literare ale tineretului universitar, am hotărât să facem o anchetă printre studenți. Am formulat următoarele întrebări: 1) Ce cursuri? cetiți, în afară de 2) Ce poet român preferați? 3) Ce poezie știți pe de rost? 4) Ce roman v’a plăcut med mult? Am primit, deocamdată, răspunsurile de mai jos: Elena Bernea, studentă la Matematici. 1) In afară de cursuri? Vai, ce rău îmi pare că n’am timp să cetesc! Cursurile îmi râpesc cea mai mare parte din zi, uneori și din noapte. Matematica e o știință care cu cât începi să pricepi, cu atâta vrei s’o pricepi mai bine. Totuși, rezerv regulat o zi sau două și pentru literatură. Când eram elevă, ceteam foarte mult. Cred că nu mi-a scăpat carte, care trebuia cetită în timpul acela. Reviste literare nu cetesc, afară de „Adevărul literar și artistic” și de „Vremea”. . . ;■ 3In ultimul timp văd că apar o mulțime de reviste, dar nici una nu-i mai bună decât ceialaltă. Nu prezintă nici o importanță din nici un punct de vedereîn săptămâna cărții, am cumpărat „Jar”, „Lumina ce se stinge” și „Băiatul Popii”. Singurele cărți care mi-au plăcut, apărute în ultimul timp, îmi pare rău insă că d. Liviu Rebreanu n a vrut să dea autografe. Ași fi ținut mult să am un autograf pe romanul „Jax”. 2) Nu știu ce să vă spun. Cred că nu mă întrebați de clasici. Căci e foarte natural să vă spun: Eminescu sau Vlăhuță. întrebarea dv. se referă la poeții actuali, indiferent de felul cum scriu. Ca să precizez de la început. Nu-mi plac poeții ultra-moderniști." Aceasta o spun în calitate de cetitoare, și cred că, dacă mi-ați cerut, părerea, nu vă îndoiți că n’o să fie justă, cu toate că n’am spirit critic, îmi place poetul V. Voiculescu, care are mai puțină structură modernistă. După acesta, vin: George Gregorian și Radu Gyr. — ,Un moment, d-șoară, a întrerupsei. Dar din poeții tineri, de vârsta d-tale, care-ți plac? — George Lesnea în volumul „Veac tânăr.’.’. 3) Poezii știu multe pe derost. In special învățate în cursul secundar, când eram logodită cu versul. Dar acum, sbuciumul și grija prin care trec, m’au făcut să le uit. Una însă mi-a rămas în minte și poate n’am s’o uit niciodată „Cruce albă de mesteacăn” de Artur Enășescu: ...Și ca mâine te vor prinde Și pe tine ’na lor salbă. Și vei dispărea din lume, Cruce de mesteacăn albă... 4) Un singur roman mi-a plăcut mult: „întunecare” de Cezar Petrescu și poate singurul care va eclipsa pe toate celelalte din opera susnumitului scriitor. ...Excluzând cazul romanului „Ion” al lui Liviu Rebreanu, care e recunoscut ca cel mai bun roman românesc... N. Costescu, student la drept. 1) Acum nu-mi mai vine să cetesc nimic. Mă gândesc că se apropie examenele și n’am nici un ban. Tare mi-e teamă c’o să pierd anul... Domnule, și-am o poftă nebună de cetit. Ași ceti și ziua și noaptea, însă ce folos că atunci când mă afundi în lectură... „Gaster cere nemilos tainul”. Atunci mă preocupă altceva, foamea, îmi pare rău că vă destăinuesc o chestiune care nu corespunde întrebării ce mi-ați pus, dar... asta — ca să nu mă credeți leneș, când v-am spus că nu-mi vine să cetesc nimic... 2) întrebarea aceasta e bună s’o adresați domnișoarelor. Am cunoscut una care dormea cu un volum de poezii sub pernă și în fiecare seară cerea câte o strofă, — ca un desert sau ca o picătură de balsam. Era îndrăgostită, probabil... Ca să răspund, îmi dați voe să obiectez ceva? Cetitorul a pierdut încrederea în poeții actuali; de aceea când văd o poezie, nu se uită aproape nici cine o semnează. Cunosc câțiva poeți care și-au schimbat complect felul în care scriau înainte... Au devenit moderniști, deci insuportabili pentru noi. Oct. Goga, poate din cauza aceasta, e poet mare — căci a știut să se retragă la timp. Ca să vedeți că am dreptate, am să vă arăt două poezii din revista „Viața literară” și să-mi spuneți și mie cam ce-ați înțelege dv. — că eu... a fost imposibil să înțeleg ceva. Poetul pe care-1 gust, este Demostene Botez, și mai mult decât oricând, în volumul ultim. Cred că nu sunt prea pretențios... 3) Poezia „Balada popii din Rudeni” de G. Topîrceanu. 4) Mai mult decât oricare altul, romanul „Purgatoriul” al scriitorului Corneliu Moldovanu, mi-a plăcut din toate punctele de vedere. — Dar altele nu v’au plăcut? — Ba da, însă nu pe aceeași treaptă ca „Purgatoriul”... De pildă: Pădurea spânzuraților, Medelenii, Venea o moară pe Șiret, Băiatul Popii, etc... Victoria Stăncescu, studentă la medicină. 1) Ași, ceti multe, însă sunt așa de ocupată, că și noaptea mă visez la cursuri. Dacă știam, nu mă înscriam la medicină. Mi-a albit părul. Muncă multă și perseverență, îmi place literatura, în special îmi plac romanele. Putem spune că secolul acesta, e secolul romanului și al tangoului. Prea apar multe... Nu pot să citesc decât în vacanță, când mi se cere să fiu mai liniștită. La Paște printre alte cărți, am cetit „Golia” lui Ionel Teodoreanu și „Aventurile din strada Grădinilor” — un colț real de viață, — al lui M. Sevastos, îmi place mult Ionel Teodoreanu. Cu „Medelenii” lui am petrecut anii tinereții sau mai bine zis ai copilăriei, îmi place pentru că e veșnic tânăr și-l cheamă „Ionel”. Acum nu mai cetesc nimic. Nu mai sunt în curent cu nimic literar. Poate mai târziu, având mai mult timp... am să cetesc mult... mult... 2) Noi studentele de la medicină suntem, în majoritate, realiste. Cred că nu veți găsi niciuna idealistă sau visătoare... Mie, personal, mi-au plăcut poeziile atunci când îi credeam pe poeți așa de mari, că niciodată n’am să pot să-i văd... Când auzeam de Eminescu, mă cuprindea un fior. Și mă gândeam: „Ce fericită trebue să fi fost Veronica Miele”!... Acum nu-mi plac poeziile ce se scriu. Singurul poet pe care l-ași prefera este Radu Gyr, că-i oltean de-al nostru... (și are două poezii frumoase: „Toamnă oltenească” și „Ultima toamnă oltenească”... 3) La icoană de Al. Vlahuță. 4) Cred că nu se vor supăra criticii, dacă ași spune că „Ciuleandra” m’a impresionat mult. (Continuare In pag. II-a) ANCHETELE NOASTRE Printre studenți si studente