Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1934 (Anul 15, nr. 708-712)
1934-07-01 / nr. 708
ANUL XIII — SERIA II-A NR 708 DUMINICA 1 IULIE 1934 FONDATOR MLDIMAN 168S-1897 FONDAT ,N .893 l CONST. MILLE '897—1920 Urbanismul românesc Unul dintre dezideratele vremii, care-și face tot mai mult loc, cu tendințe de-a se arăta c corectiv unor nemulțumiri acumulate, este chestiunea naționalizării orașelor. Nu vom discuta oportunitatea fel, dar ne vom pune o întrebare în legătură cu posibilitățile de înfăptuire, ceia ce credem că poate fi mai de folos, deoarece e mai practic. Țara noastră, — care poartă pecetea banalizată în formă, dar de actualitate încă pentru multă vreme: ,,Țară eminamente agricolă”, care sună în acelaș timp ca un fel de ironie și ca o realitate incontestabilă — are un procent în sume rotunde de 80 la sută țărani și 20 la sută târgoveți. Exact pe dos decât în Anglia. Aceste două cifre nu sunt o simplă îmbinare de realități actuale, ci au un tâlc mai profund, prelungindu-se adânc în vreme și în firea românului. S-a spus că există popoare urbaniste, la care desvoltarea orășănească e ceva în însăși firea lor, iar altele oricâtă desvoltare ar căpăta, nu sunt capabile să desvolte decât o viață sătească. La noi viața urbană e redusă la o cincime, față de cea sătească și aceasta păstrează un oarecare caracter de permanență din timpul străvechi. Cu tot spiritul urbanist al coloniștilor romani — care au ridicat prin Ardeal orașe luminoase, împodobite cu temple și băi — spiritul acesta nu a dăinuit. Cei părăsiți în voia năvălirilor, s’au tras în locuri ferite prin codrii și văi, durându-și locuințe umile — căci cele arătoase atrăgeau urgia barbarilor — și-au căutat îndeletnicire în agricultură și ciobănie. Așa ni-i arată primele pomeniri istorice. După trecere de vreme s’au lățit și asupra locurilor megieșe ridicând aceleași bordee, ca niște mușuroae de pământ, care nu se arătau la depărtare decât prin fumul leneș ce eșea prin vârfuri. Așa ne descrie satele moldovene un călător, chiar prin sec. XVIII. Și era și logic să fie așa. Nu era an lăsat de Dumnezeu, să nu fi apărut oști turcești, tătărăști, leșești sau muscălești pe meleagurile acestea năpăstuite și nu era oaste care să nu prade, să ia robi și să dea foc. După trecerea pârjolului, din pustiul ce mai rămânea, păgubașul își întemeia din nou gospodărie, cât mai modestă, cât mai nebăgată în samă. Așa s’au creiat necesități sumare și obișnuința a mers până a intra în firea omului. Târziu — prin secolul XIX — s’au mai dres rânduelile și s’a întins mai multă liniște. Atunci abia s’au mai mărit bordeele, s’au mai înălțat eșind din pământ devenind mai aproape de ceiace se chiamă casă. Dar obișnuința a intrat în sânge. Cu aceste elemente trăitoare sub pământ, care mai aveau și îndeletniciri complect străine de oraș, agricultură și creșterea vitelor, nu s’ar fi putut ridica la noi orașele. Pentru viața orășănească trebuiau negustori și meseriași (mai apoi industriași). Aceștia la noi au fost întotdeauna străini, înainte de descălecarea domniilor, negustorii sași ocupau centrele urbane de prin Moldova și Valahia (Baia, Piatra Neamț, Bacăul, Târgoviștea...). Până prin sec. XVI și chiar mai apoi se pomenește despre Sașii din aceste târguri. Mai pe urmă au venit Armenii și au întemeiat alte orașe (Siret, Botoșani...) dând un nou impuls și alt colorit vieții orășenești. Cu toate pulsațiile noilor populaționi armene venite rând , pe rând influența lor a fost pusă in umbră de cea grecească și mai apoi de cea evreiască. Ultimii au adus un mare aport vieții noastre urbane, creind o burghezie, desvoltând orașele, sau intemeind acea categorie de așezări omenești intermediară între oraș și sat: târgurile. Așadar în trecutul nostru, chiar din vremea întemeierii principatelor, orașele au fost străine — etnicește vorbind. Românii au dat un prea mic impuls vieții urbane. Astăzi se pune mereu problema naționalizării orașelor, dar nu și-a pus nimeni întrebarea: oare românii singuri vor putea desvolta o viață urbanistică? Oare orașele noastre nu vor decădea, impunând o deformare întregului aparat economic în directă sau indirectă legătură cu ele? Trecutul mai apropiat ne tinde să arate că, o simplă formulă — naționalizarea orașelor — nestudiată în posibilitățile ei de realizare, rămâne ceva hibrid și deci cu rezultate negative. Trecutul mai apropiat ne poate da și el un sfat în această privință. De aproape o sută de ani asistăm la o continuă deplasare a elementelor sătești spre oraș. Chiar azi, o anchetă serioasă, ar arăta că cel puțin 75 la sută din târgoveții autohtoni sunt a doua — a treia generație de la țară. Necontenitele adăugiri de elemente rurale au imprimat chiar aspectul de „sat mare” ce-i au mai toate orașele noastre. Și discutând nu numai punctul de vedere economic, ci și al arhitecturii urbaniste, constatăm o influență rurală adusă de elementele românești, orașelor. Românul nu poate trăi la al 2—3 etaj. Tânjește, se simte rău, el preferă o cât de mică grădiniță lângă casă. Or, acestea sunt elemente dizolvante pentru urbanism. Dar chiar punctul de vedere economico-social își are un aspect al său aparte: începutul sec. XIX ne-a surprins cu două clase sociale — boerii și clăcașii — diametral opuse ca interese, dar egal depărtate ca îndeletnicire de viața orășănească. Intre ele, un mare gol, care de atunci a început a se complecta, cu străini și cu români. Primii, datorită unor anumite opreliști, au îmbrățișat meseriile și negoțul; ai noștri s’au avântat în slujbele de stat. Această clasă intermediară — până la un punct burgheză și deci adecvată vieții urbane — în felul acesta formată, arată un alt lapsus al elementelor românești, în privința impulsului urbanistic. Numai cu funcționari nu trăește un oraș. Iată aportul adus de elementul românesc urbanismului nostru. Sunt aicea doar câteva aspecte ale problemei care ar trebui să formeze preambulul discuțiilor de naționalizare a orașelor. VICTOR TUFESCU Taciturnul D. Iuliu Maniu iarăși domină scena politică. De ce ? D-sa nu mai este „președintele’’ partidului naționalțărănesc. E — cum spune chiar el — simplu ostaș al partidului. Apoi d. Maniu nu ține adunări, congrese, întruniri. Nu face declarații, nu dă rit wuri. Stă, cu brațele înecate, la Bădăcin. Contemplă cu ochi metalici — florile merilor din grădină. Solitarul dela Bădăcin nu acționează, nu „organizează”, nici nu „purifică”. Nu vorbește măcar. Și totuși taciturnul e elocvent. Are o tăcere expresivă. Toată lumea știe ce se ascunde îndărătul atitudinii dela Bădăcin. De aceea pentru dânsul pledează acțiunea celor ce fac altă politică decât el. Iar opinia publică românească, deprinsă să se antreneze după cuvinte și vorbărie, cugetă și simte acum — după o atitudine, conform unui gest. _____ După cum Rușii se deprinseseră să citească printre rânduri, din pricina cenzurii, — Românii, deziluzionați de vorbă, încep să înțeleagă tăcerea... și să creadă în ea. E tăcerea activă. Desconsiderarea talentului Am asistat deunăzi la inaugurarea palatului funcționarilor comunali din București. E un monument de artă — cum n’avem altul în țară. Chiar străinătatea ar fi onorată cu o astfel de operă. La inaugurare ne așteptam ca pe primul plan să-i vedem pe arhitecți. In orice caz, pe același plan cu inițiatorii. Am fost surprinși de o procedare stranie. In sala de spectacol, — o sală în care se îmbină originalitatea îndrăzneață cu bunul simț, grația cu masivitatea, — am pătruns mulțumită unei invitații sosite în ultimul moment. Am căutat, pe arhitecți pe scenă, printe notabilități. Nu i-am găsit, i-am zărit în sală, pierduți în public. Se face o tablă comemorativă. Pe ea vor fi trecute numele tuturor celor ce au contribuit la înnălțarea palatului — afară de numele arhitecților.... Au început preoții slujba. Au fost pomenite și binecuvântate toate persoanele în legătură cu festivitatea. Arhitecții n’au fost citați — și nici sfeștocul cu aghiazmă iubita atins în vârful capului. Au urmat discursurile. Nimeni nu și-a adus aminte de dânșii, înainte de ultimul discurs, cineva din sală a atras atenția organizatorilor, și atunci cel din urmă orator a adus laude arhitecților. Numele, însă, nu le-a fost pronunțat. (Apropos, cât pe ce era să-i uităm și noi.... E vorba de d-nii Radu Culcer și I. C. Roșu). Prin sală circula o broșură despre palat. Arhitecții nu erau numiți. La sfârșitul solemnității, o carte de onoare s’a deschis pe scenă , și demnitarii, ca și invitați mai de seamă, au semnat. Nimeni n’a poftit pe arhitecți să se iscălească. In vreme ce discursurile răsunau, pe când cânta muzica, printre reciprocile chiriuseli ale tuturora, — doi oameni, străini și uitați, au simțit o mare ofensă. le Acei care au alcătuit planuripalatului... care au diriguit lucrările de la temelie și până la acoperiș... care, în curs de doi ani, și-au pus mintea și sufletul pentru această operă de artă... acei care au echilibrat liniile, luminile și culorile — stând zile întregi cu ochii fixi asupra unui detaliu... ei, care și-au materializat gândul în piatră, emoționați la orice lovitură de ciocan, — arhitecții de talent ai acestei opere de artă, considerați probabil ca simpli tehnicieni salariați, au fost lăsați în umbră. Am fi scris despre dânșii și dacă era la mijloc un caz izolat. Dar nu... ,așa se petrec lucrurile pretutindeni la noi. E vorba de o generală desconsiderare a talentului. Destinul tuturor artiștilor urmărește și pe arhitecții noștri. S’a realizat o operă de artă. Numele autorilor a fost expulzat de pe placa festivă. Puțini știu astăzi cine-s arhitecții. Mâne — nu-i va ști nimeni. Numai ei, când vor trece pe stradă, se vor opri pe trotuarul din față și se vor uita — cu privire paternă — la opera lor.... și se va realiza, atunci, o comunitate sufletească numai între piatră și artist. M. SEVASTOS ammmmmmammn Din viață și din cărți MMIL . IULIU MANIU Serghei Esenin Tot ce scoate viața... Tot ce scoate viața la iveală, E predestinat de timpuriu, De n’aș fi poet, fără ’ndoială, Că pungaș și hoț eram să fiu. Scund și firav — dintre toți băiet Cel mai strașnic hărțăgoseam, Și cu nasul spart în rana feții, Deseori acasă mă ’ntorceam. Spuneam mamii ’n spaimă lângă vatră, Gura stând de sânge să mi-o trec. — Nu-i nimic! mă ’mpiedecai de-o piata Toate acestea până mâine trec. Și acum, când stinsă-i acea vreme, — Din mănunchiul zilelor de ieri, In neliniștitele-mi poeme, Clocotesc năvalnice puteri. Vorbele de aur șed grămadă... Vechile dârzenii nu s’au șters, Veșnic pusul pe bătăi și sfadă, Se răsfrânge ’n fiecare vers. Ca și-atunci, mândria-mi e ’ndrăzneață. Doar cu glod împroșc când merg pe d Altădată mă loveau în față, Plin de sânge-i sufletul acum. Astăzi, gloatei ce râzând mă latră — Și nu mamii — spun cu glasul sec: — Nu-i nimic! mă ’mpiedecat de-o piatră, Toate acestea până mâine trec. Din rusește de GEORGE LESNEA 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE Antagonismul dintre ■■iiw—iiwwiiiiiiiiiiiiiiii miiiiii» ii limn ii 11 mm Dostoevschi și Turghenev Prietenie din tinerețe. — Aprecieri literare. — Un sensitiv și un autocrat. — Liberalismul lui Turghenev și ortodoxismul lui Dostoevschi. —Furia marelui Rus împotriva civilizației europene. Din istorii și critici literare cunoaștem că între marii scriitori, contemporani între ei, au existat adesea deosebiri de concepție și atitudini în operele lor, care au dus la un pronunțat antagonism, dând astfel loc la diferite curente în literatura universală. Uneori aceste deosebiri de vederi au pornit și dela rivalități sau invidii — din gelozie literară, dacă ne putem exprima astfel — care au stat la baza acestor divergențe culturale. Un caz tipic în această privință ni-1 oferă cei doi corifei ai literaturii rusești: Dostoevschi și Turghenev. Amândoi s’au admirat reciproc în epoca debuturilor lor literare, s’au iubit reciproc, dar au terminat printr’o adevărată rivalitate transformată în dușmănie, precum vom demonstra cu scrisorile lui Dostoevschi și cu „Carnetul” tinerei sale soții Ana Grigorievna Dostoevschi, născută Snitkin, din timpul vilegiaturii pe care ambii soți au petrecut-o la Wiesbaden și la Baden-Baden. Autorul lui Raskolnikov în și Turghenev începe din anul în care acesta din urmă s-a întors pentru prima dată din Paris în patrie, unde în cercul literar al criticului Belinski a cunoscut pe Dostoevschi. Autorul lui Raskolnikoff în scrisoarea pe care o trimite fratelui său, Mihail Dostoevschi, datată la 16 Noembrie 18)5 scrie : „Scriitorul Turghenev, care abia s’a întors din Paris, a legat cu mine o strânsă prietenie din primele zile, iar Belinski susține că Turghenev s’a îndrăgostit de mine. Este într’adevăr un om admirabil. L’am îndrăgit și eu în aceiaș măsură. E un poet foarte talentat, aristocrat, frumos, bogat, înțelept, cult și nu are decât 25 de ani! Nu știu rău, ce și-ar putea dori mai mult. In afară de aceasta are un caracter real, frumos și stăpânit. Cetește nuvela sa „Andrei Kolosov” apărută în revista „Otecestvennaia Zapiski".„ Eroul nuvelei e el însuși, deși n’a avut intențiunea a se zugrăvi pe sine”. „Prietenia lor era atât de strânsă, de la primele cunoștințe, încât Turghenev și Belinski mi-au făcut aspre mustrări pentru viața destrăbălată ce-o duc. Oamenii aceștia nici nu știu ce să mai facă ca să-mi arăte iubirea lor; ei sunt îndrăgostiți de mine”, încheie Dostoevschi, această scrisoare. Dar această iubire nu continuă așa cum a început. Faptul se explică prin temperamentele lor fundamental deosebite, și mai cu seamă prin temperamentul nervos și zguduitor al lui Dostoevschi, în sufletul căruia începe a încolți sămânța invidiei literare, de pe urma succeselor lui Turghenev. După 4 ani, la 14 Septembrie 189 el scrie fratelui său între altele: „Comedia lui Turghenev? foarte rea. De ce are întotdeauna a etâta ghinion? Oare îi este sortit ca întotdeauna să-și strice operele care sunt mai mari decât o coală de tipar? In această comedie nici nu l-am mai recunoscut. Nici o urmă de originalitate. Totul decurge după vechiul calapod. Tot ce spune a fost spus de alții și mai bine. Scena finală e de o naivitate copilărească. Pe ici-colea par a se simți urme de talent. Dar exuberant în vijelioasele sale aprecieri, Dostoevschi nu rămâne definitiv la această părere. La 18 ianuarie 1856 — deci după șapte ani de la prima apreciere despre colegul său, el scrie poetului Apolon Nicolaevici Maikov, un lung răvaș în care figurează și acest pasaj caracteristic pentru teza noastră : „Dintre toți îmi place mai mult Turghenev. Păcat numai că un talent atât de mare e atât de inegal”. Și după trei ani, în Mai 1859, într-o altă scrisoare adresată fratelui său Mihail, din Semipalatinsk, „îmi scrii că Goncearov a primit pentru romanul său 7000 ruble și că Katkov (căruia îi cer acuma 100 ruble pentru coala de tipar) a oferit lui Turghenev pentru romanul său „Cuib de boieri” 400 ruble de coală. Am cetit romanele lui Turghenev. E extraordinar! Știu prea bine că nu scriu atât de frumos ca Turghenev, totuși deosebirea nu <••ații de mare și nădăjduesc cu timpul să scriu tot atât de bine ca și el. De ce să las cu prețul la 100 ruble de coală, când Turghenev, care are 2000 de robi, primește )00? Fiindcă eu sunt sărac și în mare nevoie de bani, sunt silit să scriu la iuțeală!”. In sărăcia sa, Dostoevschi recurge uneori la prietenii săi cu împrumuturi bănești. Intre alții, el se împrumută Goncearov și Turghenev, deja mai cu seamă în timpul vilegiaturii sale în Germania, pe vremea când era stăpânit de marea patimă a jocului la ruletă. 5 Despre viața pe care a dus-o acolo, chinuit de boală, de lipsă, de griji și de nevoi, se găsesc tragice amănunte în „Carnetul” soției sale, Ana Grigorievna. Aceste fapte relatate de tânăra sa soție le confirmă și Dostoevschi în lunga sa scrisoare adresată în ziua de 16 August 1867 poetului Maikov. In pasagiul ce urmează isbucnește toată revolta, toată ura, marea furie a lui Dostoevschi împotriva lui Turghenev. După ce descrie suferințele îndurate în timpul vilegiaturii sale, el urmează vorbind de șederea sa la Baden-Baden. „Goncearov” mi-a vorbit într’una de Turghenev. Eu am tot amânat de a-l întâlni, dar in cele din urmă am trebuit să-l vizitez. M’am dus la el și l-am găsit la dejun. Trebuie să mărturisesc sincer, omul acesta nu mi-a plăcut niciodată. Și ce e mai rău, e că-i sunt dator mai de mult o sumă de bani pe care nu pot încă să i-o restitui. Nu pot suferi maniera sa aristocratică și fariseică cu care te îmbrățișează, întinzându-ți obraz TURGHENEV DOSTOIEVSCHI