Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1934 (Anul 15, nr. 708-712)

1934-07-01 / nr. 708

ANUL XIII — SERIA II-A NR 708 DUMINICA 1 IULIE 1934 FONDATOR­­ MLDIMAN 168S-1897 FONDAT ,N .893 l CONST. MILLE '897—1920 Urbanismul românesc Unul dintre dezideratele vre­mii, care-și face tot mai mult loc, cu tendințe de-a se arăta c corectiv unor nemulțumiri a­­cumulate, este chestiunea na­ționalizării orașelor. Nu vom discuta oportunitatea fel, dar ne vom pune o întreba­re în legătură cu posibilitățile de înfăptuire, ceia ce credem că poate fi mai de folos, deoa­rece e mai practic. Țara noastră, — care poartă pecetea banalizată în formă, dar de actualitate încă p­entru multă vreme: ,,Țară emina­mente agricolă”, care sună în acelaș timp ca un fel de ironie și ca o realitate incontestabilă — are un procent în sume ro­tunde de 80 la sută țărani și 20 la sută târgoveți. Exact pe dos decât în Anglia. Aceste două cifre nu sunt o simplă îmbinare de realități ac­tuale, ci au un tâlc mai pro­fund, prelungindu-se adânc în vreme și în firea românului. S-a spus că există popoare urbaniste, la care desvoltarea orășănească e ceva în însăși fi­rea lor, iar altele oricâtă des­­voltare ar căpăta, nu sunt ca­pabile să desvolte decât o via­ță sătească. La noi viața urbană e redu­să la o cincime, față de cea să­tească și aceasta păstrează un oarecare caracter de perma­nență din timpul străvechi. Cu tot spiritul urbanist al coloniș­tilor romani — car­e au ridicat prin Ardeal orașe luminoase, împodobite cu temple și băi — spiritul acesta nu a dăinuit. Cei părăsiți în voia năvălirilor, s’au tras în locuri ferite prin codrii și văi, durându-și locuin­țe umile — căci cele arătoase atrăgeau urgia barbarilor — și-au căutat îndeletnicire în a­­gricultură și ciobănie. Așa ni-i arată primele pomeniri istorice. După trecere de vreme s’au lățit și­ asupra locurilor megieșe ridicând aceleași bordee, ca niș­te mușuroae de pământ, care nu se arătau la depărtare de­cât prin fumul leneș ce eșea prin vârfuri. Așa ne descrie sa­tele moldovene un călător, chiar prin sec. XVIII. Și era și logic să fie așa. Nu era an lă­sat de Dumnezeu, să nu fi apă­rut oști turcești, tătărăști, le­șești sau muscălești pe melea­gurile acestea năpăstuite și nu era oaste care să nu prade, să ia robi și să dea foc. După tre­cerea pârjolului, din pustiul ce mai rămânea, păgubașul își în­temeia din nou gospodărie, cât mai modestă, cât mai nebăgată în samă. Așa s’au creiat necesi­tăți sumare și obișnuința a mers până a intra în firea o­­mului. Târziu — prin secolul XIX — s’au mai dres rânduelile și s’a întins mai multă liniște. Atunci abia s’au mai mărit bordeele, s’au mai înălțat eșind din pă­mânt devenind mai aproape de ceiace se chiamă casă. Dar o­­bișnuința a intrat în sânge. Cu aceste elemente trăitoare sub pământ, care mai aveau și îndeletniciri complect străine de oraș, agricultură și creșterea vi­telor, nu s’ar fi putut ridica la noi orașele. Pentru viața orășă­nească trebuiau negustori și meseriași (mai apoi industri­ași). Aceștia la noi au fost întot­deauna străini, înainte de descălecarea dom­niilor, negustorii sași ocupau centrele urbane de prin Moldo­va și Valahia (Baia, Piatra Neamț, Bacăul, Târgoviștea...). Până prin sec. XVI și chiar mai apoi se pomenește despre Sașii din aceste târguri. Mai pe urmă au venit Armenii și­ au înteme­iat alte orașe (Siret, Botoșani...) dând un nou impuls și alt co­lorit vieții orășenești. Cu toate pulsațiile noilor populaționi armene venite rând , pe rând influența lor a fost pusă in um­bră de cea grecească și mai apoi de cea evreiască. Ultimii au adus un mare aport vieții noastre urbane, creind o bur­ghezie, desvoltând orașele, sau intemeind acea categorie de a­­șezări omenești intermediară în­tre oraș și sat: târgurile. Așa­dar în trecutul nostru, chiar din vremea întemeierii principatelor, orașele au fost străine — etnicește vorbind. Ro­mânii au dat un prea mic im­puls vieți­i urbane. Astăzi se pune mereu proble­ma naționalizării orașelor, dar nu și-a pus nimeni întrebarea: oare românii singuri vor putea desvolta o viață urbanistică? Oare orașele noastre nu vor de­­cădea, impunând o deformare întregului aparat economic în directă sau indirectă legătură cu ele? Trecutul mai apropiat ne tinde să arate că, o simplă for­mulă — naționalizarea orașe­lor — nestudiată în posibilită­țile ei de realizare, rămâne ce­va hibrid și deci cu rezultate negative. Trecutul mai­­ apropiat ne poate da și el un sfat în această privință. De aproape o sută de ani asistăm la o continuă depla­sare a elementelor sătești spre oraș. Chiar azi, o anchetă se­rioasă, ar arăta că cel puțin 75 la sută din târgoveții autohtoni sunt a doua — a treia generație de la țară. Necontenitele adău­giri de elemente rurale au im­primat chiar aspectul de „sat mare” ce-i au mai toate orașele noastre. Și discutând nu numai punctul de vedere economic, ci și al arhitecturii urbaniste, con­statăm o influență rurală adu­să de elementele românești, o­­rașelor. Românul nu poate trăi la al 2—3 etaj. Tânjește, se simte rău, el preferă o cât de mică grădiniță lângă casă. Or, acestea sunt elemente dizolvan­te pentru urbanism. Dar chiar punctul de vedere economico-social își are un as­pect al său aparte: începutul sec. XIX ne-a surprins cu două clase sociale — boer­ii și clăca­­șii — diametral opuse ca inte­rese, dar egal depărtate ca în­deletnicire de viața orășăneas­că. Intre ele, un mare gol, care de­ atunci a început a se com­plecta, cu străini și cu români. Primii, datorită unor anumite opreliști, au îmbrățișat mese­riile și negoțul; ai noștri s’au a­­vântat în slujbele de stat. Această clasă intermediară — până la un punct burgheză și deci adecvată vieții urbane — în felul acesta formată, ara­tă un alt lapsus al elementelor românești, în privința impul­sului urbanistic. Numai cu func­ționari nu trăește un oraș. Iată aportul adus de elemen­tul românesc urbanismului no­stru. Sunt aicea doar câteva as­pecte ale problemei care­ ar tre­bui să formeze preambulul dis­cuțiilor de naționalizare a ora­șelor. VICTOR TUFESCU Taciturnul D. Iuliu Maniu iarăși domină scena politică. De ce ? D-sa nu mai este „pre­ședintele’’ partidului național­­țărănesc. E — cum spune chiar el — simplu ostaș al partidului. Apoi d. Maniu nu ține adu­nări, congrese, întruniri. Nu fa­ce declarații, nu dă rit­ wuri. Stă, cu brațele înec­­ate, la Bădăcin. Contemplă cu ochi metalici — florile meri­lor din grădină. Solitarul dela Bădăcin nu ac­ționează, nu „organizează”, nici nu „purifică”. Nu vorbește mă­car. Și totuși taciturnul e eloc­vent. Are o tăcere expresivă. Toată lumea știe ce se ascunde îndărătul atitudinii dela Bădă­cin. De­ aceea pentru dânsul ple­dează acțiunea celor ce fac altă politică decât el. Iar opinia publică româneas­că, deprinsă să se antreneze du­pă cuvinte și vorbărie, cugetă și simte acum — după o atitu­dine, conform unui gest. _____ După cum Rușii se deprinse­­seră să citească printre rânduri, din pricina cenzurii, — Româ­nii, deziluzionați de vorbă, în­cep să înțeleagă tăcerea... și să creadă în ea. E tăcerea activă. Desconsiderarea talentului Am asistat deunăzi la inaugu­rarea palatului funcționarilor comunali din București. E un monument de artă — cum n’a­­vem altul în țară. Chiar străi­nătatea ar fi onorată cu o astfel de operă. La inaugurare ne așteptam ca pe primul plan să-i vedem pe arhitecți. In orice caz, pe a­­celași plan cu inițiatorii. Am fost surprinși de­ o proce­dare stranie. In sala de spectacol, — o sală în care se îmbină originali­tatea îndrăzneață cu bunul simț, grația cu masivitatea, — am pătruns mulțumită unei in­vitații sosite în ultimul mo­ment. Am căutat, pe arhitecți pe scenă, printe notabilități. Nu i-am găsit, i-am zărit în sală, pierduți în public. Se face o tablă comemorativă. Pe ea vor fi trecute numele tutu­ror celor ce­ au contribuit la în­­nălțarea palatului — afară de numele arhitecților.... Au început preoții slujba. Au fost pomenite și binecuvântate toate persoanele în legătură cu festivitatea. Arhitecții n’au fost citați — și nici sfeștocul cu a­­ghiazmă iub­i­ta atins în vârful capului. Au urmat discursurile. Ni­meni nu și-a adus aminte de dânșii, înainte de ultimul dis­curs, cineva din sală a atras a­­tenția organizatorilor, și atunci cel din urmă orator a adus lau­de arhitecților. Numele, însă, nu le-a fost pronunțat. (Apropos, cât pe ce era să-i uităm și noi.... E vorba de d-nii Radu Culcer și I. C. Roșu). Prin sală circula o broșură despre palat. Arhitecții nu erau numiți. La sfârșitul solemnității, o carte de onoare s’a deschis pe scenă , și demnitarii, ca și in­vitați mai de seamă, au semnat. Nimeni n’a poftit pe arhitecți să se iscălească. In vreme ce discursurile ră­sunau, pe când cânta muzica, printre reciprocile chiriu­seli ale tuturora, — doi oameni, străini și uitați, au simțit o mare o­­fensă. le Acei care au alcătuit planuri­palatului... care au diriguit lucrările de la temelie și până la acoperiș... care, în curs de doi ani, și-au pus mintea și su­fletul pentru această operă de artă... acei care au echilibrat li­niile, luminile și culorile — stând zile întregi cu ochii fixi asupra unui detaliu... ei, care și-au materializat gândul în piatră, emoționați la orice lovi­tură de ciocan, — arhitecții de talent ai acestei opere de artă, considerați probabil ca simpli tehnicieni salariați, au fost lă­sați în umbră. Am fi scris despre dânșii și dacă era la mijloc un caz izo­lat. Dar nu... ,așa se petrec lucru­rile pretutindeni la noi. E vor­ba de­ o generală desconsidera­re a talentului. Destinul tuturor artiștilor ur­mărește și pe arhitecții noștri. S’a realizat o operă de artă. Numele autorilor a fost expul­zat de pe placa festivă. Puțini știu astăzi cine-s arhitecții. Mâ­ne — nu-i va ști nimeni. Numai ei, când vor trece pe stradă, se vor opri pe trotuarul din față și se vor uita — cu pri­vire paternă — la opera lor.... și se va realiza, atunci, o comu­nitate sufletească numai între piatră și artist. M. SEVASTOS ammmmmmammn D­in viață și din cărți MMIL . IULIU MANIU Serghei Esenin Tot ce scoate viața... Tot ce scoate viața la iveală, E predestinat de timpuriu, De n’aș fi poet, fără ’ndoială, Că pungaș și hoț eram să fiu. Scund și firav — dintre toți băiet Cel mai strașnic hărțăgos­eam, Și cu nasul spart în rana feții, Deseori acasă mă ’ntorceam. Spuneam mamii ’n spaimă lângă vatră, Gura stând de sânge să mi-o trec. — Nu-i nimic! mă ’mpiedecai de-o piata Toate­ acestea până mâine trec. Și acum, când stinsă-i acea vreme, — Din mănunchiul zilelor de ieri, In neliniștitele-mi poeme, Clocotesc năvalnice puteri. Vorbele de aur șed grămadă... Vechile dârzenii nu s’au șters, Veșnic pusul pe bătăi și sfadă, Se răsfrânge ’n fiecare vers. Ca și-atunci, mândria-mi e ’ndrăzneață. Doar cu glod împroșc când merg pe d Altădată mă loveau în față, Plin de sânge-i sufletul acum. Astăzi, gloatei ce râzând mă latră — Și nu mamii — spun cu glasul sec: — Nu-i nimic! mă ’mpiedecat de-o piatră, Toate­ acestea până mâine trec. Din rusește de GEORGE LESNEA 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE Antagonismul dintre ■■iiw—iiwwiiiiiiiiiiiiiiii miiiiii» ii limn ii 11 mm Dostoevschi și Turghenev Prietenie din tinerețe. — Aprecieri literare. — Un sensitiv și un autocrat. — Liberalismul lui Turghenev și ortodo­xismul lui Dostoevschi. —Furia marelui Rus împotriva­­ civilizației europene. Din istorii și critici literare cunoaștem că între marii scrii­tori, contemporani între ei, au existat adesea deosebiri de con­cepție și atitudini în operele lor, care au dus la un pronunțat antagonism, dând astfel loc la diferite curente în literatura universală. Uneori aceste deo­sebiri de vederi au pornit și de­la rivalități sau invidii — din gelozie literară, dacă ne putem exprima astfel — care au stat la baza acestor divergențe cul­turale. Un caz tipic în această pri­vință ni-1 oferă cei doi corifei ai literaturii rusești: Dostoev­schi și Turghenev. Amândoi s’au admirat reci­proc în epoca debuturilor lor literare, s’au iubit reciproc, dar au terminat printr’o adevărată rivalitate transformată în duș­mănie, precum vom demonstra cu scrisorile lui Dostoevschi și cu „Carnetul” tinerei sale soții Ana Grigorievna Dostoevschi, născută Snitkin, din timpul vi­legiaturii pe care ambii soți au petrecut-o la Wiesbaden și la Baden-Baden. Autorul lui Raskolnikov în și Turghenev începe din anul în care acesta din urmă s-a în­tors pentru prima dată din Pa­ris în patrie, unde în cercul li­terar al criticului Belinski a cunoscut pe Dostoevschi. Autorul lui Raskolnikoff în scrisoarea pe care o trimite fra­telui său, Mihail Dostoevschi, datată la 16 Noembrie 18)5 scrie : „Scriitorul Turghenev, care abia s’a întors din Paris, a legat cu mine o strânsă prietenie din primele zile, iar Belinski susține că Turghenev s’a îndrăgostit de mine. Este într’a­­devăr un om admirabil. L’am îndră­git și eu în aceiaș măsură. E un poet foarte talentat, aristocrat, frumos, bogat, înțelept, cult și nu are decât 25 de ani! Nu știu rău, ce și-ar pu­tea dori mai mult. In afară de aceas­ta are un caracter real, frumos și stăpânit. Cetește nuvela sa „Andrei Kolosov” apărută în revista „Otece­­stvennaia Zapiski".„ Eroul nuvelei e el însuși, deși n’a avut intențiunea a se zugrăvi pe sine”. „Prietenia lor era atât de strânsă, de la primele cunoștin­țe, încât Turghenev și Belins­ki mi-au făcut aspre mustrări pentru viața destrăbălată ce-o duc. Oamenii aceștia nici nu știu ce să mai facă ca să-mi a­­răte iubirea lor; ei sunt îndră­gostiți de mine”, încheie Do­stoevschi, această scrisoare. Dar această iubire nu conti­nuă așa cum a început. Faptul se explică prin temperamen­tele lor fundamental deosebite, și mai cu seamă prin tempera­mentul nervos și zguduitor al lui Dostoevschi, în sufletul că­ruia începe a încolți sămânța invidiei literare, de pe urm­a succeselor lui Turghenev. După 4 ani, la 14 Septembrie 18­9 el scrie fratelui său între altele: „Comedia lui­­ Turghenev? foarte rea. De ce are întotdeauna a­ e­tâta ghinion? Oare îi este sortit ca întotdeauna să-și strice operele­ care sunt mai mari decât o coală de tipar? In această comedie nici nu l-am mai recunoscut. Nici o urmă de origina­litate. Totul decurge după vechiul calapod. Tot ce spune a fost spus de alții și mai bine. Scena finală e de o naivitate copilărească. Pe ici-colea par a se simți urme de talent.­­ Dar exuberant în vijelioa­sele sale aprecieri, Dostoevschi nu rămâne definitiv la această părere. La 18 ianuarie 1856 — deci după șapte ani de la prima apreciere despre colegul său, el scrie poetului Apolon Nico­­laevici Maikov, un lung răvaș în care figurează și acest pasaj caracteristic pentru teza noa­stră : „Dintre toți îmi place mai mult Turghenev. Păcat numai că un ta­lent atât de mare e atât de inegal”. Și după trei ani, în Mai 1859, într-o altă scrisoare adresată fratelui său Mihail, din Semi­­palatinsk, „îmi scrii că Goncearov­ a pri­mit pentru romanul său 7000 ruble și că Katkov­ (căruia îi cer acu­ma 100 ruble pentru coala de tipar) a oferit lui Turghenev pentru roma­nul său „Cuib de boieri” 400 ruble d­e coală. Am cetit romanele lui Turghenev. E extraordinar! Știu prea bine că nu scriu atât de frumos ca Turghe­nev, totuși deosebirea nu <••­ații de mare și nădăjd­uesc cu timpul să scriu tot atât de bine ca și el. De ce să las cu prețul la 100 ruble de coa­lă, când Turghenev, care are 2000 de robi, primește )00? Fiindcă eu sunt sărac și în mare nevoie de bani, sunt silit să scriu la iuțeală!”.­­ In sărăcia sa, Dostoevschi re­curge uneori la prietenii săi cu împrumuturi bănești. Intre alții, el se împrumută Goncearov și Turghenev, deja mai cu seamă în timpul vilegiaturii sale în Germania, pe vremea când era stăpânit de marea pa­timă a jocului la ruletă. 5 Despre viața pe care a dus-o acolo, chinuit de boală, de lip­să, de griji și de nevoi, se gă­sesc tragice amănunte în „Car­netul” soției sale, Ana Grigo­rievna. Aceste fapte relatate de tânăra sa soție le confirmă și Dostoevschi în lunga sa scri­soare adresată în ziua de 16 August 1867 poetului Maikov. In pasagiul ce urmează is­­bucnește toată revolta, toată ura, marea furie a lui Dosto­­evschi împotriva lui Turghenev. După ce descrie suferințele în­durate în timpul vilegiaturii sale, el urmează vorbind de șe­derea sa la Baden-Baden. „Goncearov” mi-a vorbit în­­tr’una de Turghenev. Eu am tot amâ­nat de a-l întâlni, dar in cele din ur­mă am trebuit să-l vizitez. M’am dus la el și l-am găsit la dejun. Trebuie să mărturisesc sincer, omul acesta nu mi-a plăcut niciodată. Și ce e mai rău, e că-i sunt dator mai de mult o sumă de bani pe care nu pot încă să i-o restitui. Nu pot suferi maniera sa aristocratică și fariseică cu care te îmbrățișează, întinzându-ți obra­­z­ TURGHENEV DOSTOIEVSCHI

Next