Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1934 (Anul 15, nr. 717-721)

1934-09-02 / nr. 717

ANUL XIII — SERIA II-A NR 717 DUMINICA 2 SEPTEMVRIE 19­3­4 FONDATOR AL V­­ELDIMAN 1888—1897 CONST MILLE 1897-1920 FONDAT IN 1893 Paul Zarifopo! " Tristul folos al scrisului pen­ Baruch. Tensiunea imputării o­tru morții pe care i-ai cunoscut apreciam din proprie experien­­este că ei pot fi tratați ca o via­­ță: ținusem de rău fără nicio tem­e primă, obiectiv și la rece, ipocrizie pe N. D. Cocea, că a­tât e viu omul se poate defini dat publicității, în absența auto­­mai grea și gânditorul insta­­rului, versurile încredințate a­­bil, cu secrete și surprize nea u­­nei păstrări confidențiale, laș­­teptat răscolite în rezervele ce- lartă cu alte boarfe. Dar în ma­­lul mai ciudat corp care-i inte­ tem­a viciului scriitorul seamă­­lectul, se descoperă brusc într’o nă cu propagandistul și prosti­­r­ăcăminte necercetată. Adesea toata care își fac un agrement ori vin, care produce vin, ascuns pasional din debușarea și con­­dé subt rădăcină petrol. Că e­­vertirea inocenței naive la v e­­xistă concordanță între substra- luptatea și stricăciunea lor po­luri și flora evidentă, o afirmă firică, religioasă și sensuală, a­­tovărășia dintre geolog și bot a­ mestecându-se și în inconștien­­t nist, anume lichen nu crește la țele cele mai sîrave și mai pure fața pământului fără a justifi- puțină glandă și o teacă de țap, care de epoci petrecute în adânc mai mult sau mai puțin, după cimile nestrăbătute. Și nici un fanatism transpus din carne blond sau oacheș nu e cine vrea Lanțurile fine ale unui sistem și strâmbat în psih. Paul Zarifopol nu a fost lăsat nervos planetar păstrează soli­­de sinceritățile lui complicate claritățile unu­­i«U­»d­i> a între să fie un afirmativ și nici r­icti­ neanalizate miez și aspect. Nu-l mai văd pe Paul Zarifo dintre să fie un afirmativ și nici criti­cul lui nu a fost un critic. Ju­daic în fața spectacolului și a­poi, când caut să-mi aduc a­ creației, ca să nu le tăgăduiască­minte de el, decât în cadrul ușii și să dea inteligenței muncite pe redacției, intrând politicos și di­ texte la lumina Mi-aduc aminte, intr’o zi de întunericului, pescuit, in apa Jijiei, la Bosia siant, cu buzele greu dezlipite el le-a discutat cu intenția că le de lângă sați, — d-ra Profirița de sfiala lui. Acest om care își interpretează, ceea ce ar părea Sadoveanu, fiica d-lui Mihail măsura cuvintele scrise cu cea­ să denote o rafinare a curajului Sadoveanu, vorbea volubil la un tim­etrul și strecura în ele sub- prin negrul-animal al cerebra- popas. __­­ _ stanțele unui fel de nuanță ca­lității, că de foarte cerebral și N’o ascultam, gândindu-mă la pipeta, se ferea să nu-i scape monstruos de cerebral, Zarifa- pescuitul de seară. O vorbă mai mult decât ar fi pol a fost un foarte cerebral. Am prins dela dânsa numai a trebuit regulilor lui arbitrare și poate că unicul exemplar din e­­să nu se simtă angajat într’un poca lui, dus până la înalta fri­­pă injeniș. giditate, car­e s’ar putea cifra în și văd capul, frontal proe- Fahrenheit cu absurdul cub­al­minent ca muchea toporului din lut zero de temperatură joasă, p­rofil. Natura i-l destinase unei S’ar preciza mai mult atitudinea medalii de Papă, care și-a greșit lui neutrală în ecranul vieții, la­cariera și tihna. In toate scon­­ându-i de scurt preferințele pe u­nele catolice, în care sfinții roși tru timpurile revolute și oper vorbesc cu porumbieii și în de­­rele încheiate, nu numai în­­sfenul cu apă tare, cântă vin din­­chelate, dar și depărtate.­ E­a­­con și se hitS din gr­avură an­proape un stil să scrutezi nu­merele desfăcute de cantități și lumea desfăcută de timp, mai cu seamă de timpul sensibil, contimporan. Mintea lui Za­văzduhul Zarifopol cu gulerul de dantelă. Gura lui strânsă și fără buze vorbea ca și mintea lui exclusiv pe dinlăuntru și chiar ochii lui Era vorba de.­un cuvânt­­ din vocabularul d-lui Sadoveanu, întrebuințat de d-sa insă cu so­coteală. Din pricina marii nu­erau întorși către o contempla­ Kifopol plutea în ție interioară, ca la statuile a­ tihnii și era cu neputință să­flate în picioare și nevăzute pe o debarci în aerul respirabil capătul unui stâlp de piatră unut sau otrăvit, prezent mirosului rar. Și însăș culoarea acestui nostru rapid. Să-și fi ascuns cri­­tropist al literaturii se apropia ticul schemelor în sine o nesi­­de tonul bisericii, calcaros și a­­guranță de gust și o confuzie a­vea cu fasonul de domnișoară fumat de iarba­ mare a nopților orientării, mascate de parava­ de Externat­, trăite pe soclu, în frig indife­­nele zării în spații și timp? Se rent și în arșiță indiferentă, prea poate și este aproape pro- Mi se pare că Paul Zarifopol babil­ și-a făcut debutul la o revistă. Temerea de confruntările ju­pe care o scotea subsemnatul decății cu o realitate concretă fluențe exercitate de prozatorul înaintea războiului „Cronica”, îl făcea să-și exprime opiniuni­ nostru ți asupra străinilor, dar îi plăcuse atitudinea neafirma­­se asupra fluențelor în curs, nu­ încă asupra propriilor copii.... t­vă, pe semne, a revistei și anu­­­mai în mic comitet și în cel „știritul” pătrunsese u­ ’n voca­­dogmatismul ei s-a hotărît să mai mic comitet a patru ochi, bularul duduii Profirița, scrie românește, după ce publi­ făgăduindu-și sieș, pentru a da- M’am gândit la această scenă, case din Germania, unde a trăit tă incertă, o Rusalie a parale- după ce am citit „Mormolocul” în cărți vre-o 20 de ani, mi­se­lismului actual, pe care nu o — romanul d-rei Profira Sado­­pare, în nemțește și par­că și în putea înscrie în calendarul lui, veanu, englezește. Articolul lui s’a­cam căci Rusaliile implică Paștile și M’a surprins desăvârșita ori­chemat „Baruch Spinoza” și era Paștile implică un Crăciun — și finalitate de fond și de formă. echilibrat exact și ocolit de o fi­ pruncul personalității se naște Nici un cuvânt din vocabula­rie de cenzură trasată arhitec- o singură dată și într’un singur rul d-lui Sadoveanu... furat. Zarifopol îmi scria din fel: Nu e nimeni vinovat de np- Autoarea s’a desrobit la timp Sinaia, unde sta pe un munte,­titudini și inaptitudini. Scos din de teroarea covârșitoare a scrii­iarna și vara, întocmai ca frății fire de câteva insistențe colegia­­torului și părintelui­ lui de calcar de catedrală — și­ i le, care mărturiseau prin înțe­­lera ce denotă de talent putem­răspundeam. Scrisorile lui au leșuri ce anume coardă a lipsit nic și original. intrat în arhiva desordonată a viorii lui suspinate, odată Paul podului meu, căreia încă n’am Zarifopol s’a hotărât să fie din »»Ora săteanului** mai avut prilejul să-i dau foc, epoca lui și să-și calce vioara. Am fost Duminecă la vânat Obicinuitele manuscrise preferă Rezultatele, rămase în buna Bărăgan, la moșia unui prie­­constant publicității tipărite, o parte în manuscris, au fost de . După amiază s’a ridicat din risipire pură în văzduh, așa natură în­cât aceiași colegi fața mea, pâlpind un stol de Cred că nu l-am cunoscut în care l-au scos din trecut, l-au porimbei sălbateci.’ După câte­­carne și oase, decât după ce îl îndemnat, sa-și reintegreze nn- ocoluri, porumbeii s’au lăsat cunoștea toată lumea și într’un mai decât miocenul. fn salcâmi, — înșirați pe-o fel și altul și după ce fiecare Trebuie să lăsăm această măr- margine de drum. Am ‘ confrate satisfăcut îl descoperi­­turie că Paul Zarifopol a fost dintr’acolo se direct și integral, ceea ce se în blazonul și în armele lui nu întâmplă de cinci ori anual și prototip aristocratic, simțit mai cu autorii străini. Un harnic mult din strania și individuala confrate a descoperit la vârsta lui existență, decât dintr’o pin­de 50 de ani trecuți chiar pe Se­­stică pe care n’a avut nici timp neca într’o ediție, mi se pare, nici atelier ca să o realizeze, chiar românească și maturul en- gaz de mare actor, pe care tre­­c._ domnule șef neutru tuziast, convins că nimeni nu buie să-l fi văzut trăit și care a l­ a apreciat cum se cuvine pa­ pierit din univers odata cu ge­­­ F in tara va­na la el era mțeluș în situația fiul lui, anulat ca un parfum­­mânească să fie numai atâta m­­melancolica a unui amant m­ ț aRGHEZI­drăgostit de o fotografie într’un cimitir. Și când l-am cunoscut, cum se cunosc oamenii, atin­­gându-și podul palmelor strângându-se din degete, Zari­st­iopol mi-a adus numaidecât o imputare, că aș fi determinat pieirea lui sufletească, îmbăr­­bătându-i să nu se oprească la Lite Originalitate Din­­ viata... — și din cârț­ ți ne despărți expresie: „Și atunci m’am știrit” — expresie care nu i se potri-Trecând drumul, m’am găsit­ față în față cu un plutonier de jandarmi. Trecusem câțiva pași pe terenul unei societăți, in care nu eram membru. Riscam o con­travenție... !­V > legalitate: chestia cu porum­beii... pe care nici măcar nu i-am împușcat... — Că bine zici, domnule... Ai văzut ce-i cu Skoda? Miniștri... milioane... ptiu, — făcu indig­nat plutonierul. Se apropie prietenos de mine, una de alta — răm... , î­­­n Skoda, mă scăpase de neplă­­ceri. . . I ! Vânatul însă, era rated, ! Mă sun­ în mașină și pornii spre sat —gândind la ecoul produ­s de a­­buzurile oficialității. Eu pome­nisem de Skoda, așa — ca să zic ceva... Și când colo, diver­siunea mea prinsese... La cârciuma din sat, oprii. Era la apusul soarelui. La mese —­ țărani, tineri și bătrâni... fer­mei, fete... copii... Un scripcar și un țambalagiu cântau: „Cel din urmă tangou”... „La căsuță albă”... „Subt bal­con eu, ți-am cântat o sere­nadă”. Asistența, tăcută, asculta cu plăcere. Nimeni­ nu dansa. Toți, cu paharele alături, erau cufun­dați în muzică. Într’un geam al cârciumei era încadrat un radio. — E stricat?, îl întrebai pe cârciumar. — Au, — îmi răspunse el, dar teanului l-am închis. Acum e.....era să­ boabe... teanului”. Plecai la moșie. Acolo toată casa era plină de cântecele de la radio: „Frunză verde maghiran’’... Foae verde spic de grâu”... ■ Zâmbii, fără voe. E calea modernizării — pe care n’o poate baricada „ora­șă­­cu frunze, foi și M. SEVASTOL MIHAIL SADOVEANU Serghei Essenin Nu sunt hoț... N’o să ’ncep ca să mă mint in van, curg inima-mi s’o ’nfrunte, De ce oare trec drept șarlatan Și trec drept scandalagiu de frunte? Nu sunt hoț, nici nu-s codrean tâlhar, N’am scurtat prin temniți nici o viață, Nu-s decât al străzilor ștrengar, Ce zâmbește tuturora ’n față. Sunt obraznic moscovit hai-hui, ș Și prin Twersk, pe hudiți când mă ’mpinten, Fiecare câine­ al nimănui, Recunoaște umbletul meu sprinten., Fiecare gloabă cu pas frânt, ♦ Dă din cap pe drum de mă ’ntălnește.­­■ *•" > Fiarelor prieten bun le sunt, Stihul meu de chin le lecuiește.. . , Port cilindru — nu pentru femei,­­, Patimi sterpe n’am de ce pricepe — Să-mi mai zmulg tristeții din femei Pot in­ el să dău ovăz la iepe. , Nu-s legat de oameni nicidecât,, Altei lumi destinul meu se ’nchină, Fiecărei javre, e­i la gât i­­ l-aș lega cravata cea mai fină. Deci de azi n’am să bolesc in van, Inima-mi uita-va să se ’ncrunte. Pentru asta trec drept șarlatan Și trec drept scandalagiu de frunte. Din rusește de GEORGE LESNER Din volumul „Stihuri și Poeme” de Serghei Esenin, care își făcu o țigară. Vorbirăm de va apărea în toamna cu o prefață de. d. Ionel Teodoreanu. .5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPLE IN STRĂINĂTATE Monumentul lui Eminescu la Constanța (1924-1934) Gâmpuri recente și amintiri Je ne sens: pourquoi mon esprit amer. Et fol Volle Vers la mer.. tru început propunerea ce-ți făceam să fii domiia­ta președintele comite­tului „Pro Eminescu” și astfel, la 15 August, n’ai fi privit cu amărăciune cum altul și alții se împăunează cu meritele tuturor și ale dumitale, du­pă bunul lor plac, ci ai fi avut dum­neata căderea să scoți în relief me­ritul fiecăruia și o făceai, frumos, așa cum eleganța firii dumitale ți-o dicta s’o faci. Acum, nu-ți rămâne mă desăvârșită și nepieritoare cea alta decât să te închizi în biroul mai nobilă simțire și cea mai înaltă dumitale înțesat de cărți și [UNK] să te cugetare românească, consolezi citind din scrisul gândit.­Comitetul „Pro Eminescu” a cărui primă și dificilă înjghebare (nu sunt oare toate începuturile difi­cile?) este realizarea din anul 1930 a stăruitorului meu imbold, — acest comitet, în formația lui ultimă, mi-a interzis — prin autoritarul său pre­ședinte — să rostesc cuvântul meu voi; eu nu m’am revoltat și nici nu am simțit nevoia s’o înfierez cu un cuvânt mai tare. Ce-mi mai trebuia mie sgomo­­z„ „„„ tă­­ioasa, trecătoarea și mica satisfacție In „ora săteanului , radio fur­­a e.a.mi­ fi auzită vorba la sărbătoa­­mea țăranului... ceiace are și el. rea finală, când cuvântul îmi fusese Satul vrea însă altceva,­ du­ ascultat în rumorile și divergențele păi cum și orașul, la o petrecere a începutului, făcând să cedeze toate melodii .Vezil e< mic de animozități și nu­cile ambiții?... Căci la început, până să se infiltreze și limpezească ideea (PAUL VERLAINE) uilor nobili cari ți-au format dumi­tale spiritul. Recitește pe Eminescu și revezi mai ales poezia care con­ține versurile de mai jos: Priveliștile sclipitoare, Ce’n repezi șiruri se deștern,­­ Repaoză nestrămutate Sub raza gândului etern. Citindu-le te vei consola că n’ai la festivitatea din 15 August. Să se revolte alții de asemenea interzicere fost arborat ca un steag de culori absurdă și s’o denumească cum vor vii la o serbare strălucitoare, din a cărei sclipire nu va rămâne mai ni­mic, decât — o vreme — unele vorbe într’adevăr frumoase, va rămâne doar, să domine vremile, fruntea, de bronz a unui geniu, tăiată de mâna unui artist inspirat. Și bucură-te că dumneata ești dintre primii făuritori care te-ai străduit ca acest geniu să nu fie ui­tat de asprul și materialistul secol în care ți-a fost dat să trăești. Că dumneata și eu n’am fost po­pune lăutarii ■ să cânte poporane...­­ ..... ... . ________ ____________ li­nfíriind­ un m­unrîm­p în mrlcu­l eternizării în bronz a­ celui mai au­ meniți în auzul nației pentru micul L j­f ... . . tentic geniu românesc — în toate nostru drept la recunoștința ei, asta fixat de naționaliștii noștri — conștiințele pe care le-am făcut nu e nici o pagubă­, nenorocirea cea care au frenezie în fața opinieii, părtașe gândului meu — au fost mare ar fi fost ca un Eminescu să catrinței și fluturilor, ezitări, împotriviri și harțe mărunte, nu mai fie pomenit și slăvit în con­. I­ i. • Dar amintirile mele îndepărtează științele românești pentru curata și / aranul poarta nume nem­ din stolul lor pasărea cenușie care le puternica lumină ce a lăsat’o vie în țeșui. Țărăncile umblă cu tocuri îndurează șiragul luminos — și azi opera lui, pentru călăuzirea și înăl­­înaire. Casele lor nu mai sunt a- nu mai disting, în fâlfâirea lor do­­tarea morală a vieții noastre. Emi­coperiie pretutindeni cu­ stuf unde baf­tă își poate face poeti­cul cuib­­ar din casele acoperite cu ta­blă csă cântec de patefon, decât aripi strălucitoare, moală, albe... ,. ...Se împlinesc—în, una din aceste zile —­­f­ici zece aici de când desti­nele nr îi-au statornicit așezarea vie­ții , nu știam pentru cât șir de ani — la Constanța. Era un final de fiu „Subt balcon eu ți-am cântat August de o strălucire aurie și a­ ne putem bucura că am trezit, în zi­­n serenada” . Jurată cum­ au visat-o numai vechii „rmd.re. ar.e.asfa indiferentă ca­o s ouau a ...­­ . greci pentru Olimpul și Empireul cele noastre, această indiferență ca­re cam bântue la noi, căci noi am lăsat să se dărâme căsuța lui Emi­nescu, la Ipotești, și noi am răbdat să vedem mormântul și monumen­tul lui modest de la Bellu părăginit și acoperit cu inepte inscripțiuni. Dar conștiința dezorientată a țării se trezește. La 15 Iunie, la aniversa­rea a 45 de ani de la stingerea poetu­lui, un pelerinaj al studenților se formează pentru a se închina la mormântul de sub teiul sfânt de la Bellu; la 15 August se dezvălue un monument, tot lui Eminescu, la Constanța; zilele acestea se aude că s-a luat­ inițiativa pentru restaura­rea casei în care s’a născut marele Poet. Un gest stârnește pe un altul și toate aceste gesturi dovedesc ca nu suntem un popor de indiferenți înscriși în zodia destrămării.. Și de­sigur că acolo, în eternitate unde — printre luceferi de seama lui — Eminescu a atins nemărgini­rea și absolutul de care sufletul lui era însetat, desigur că față de Ră­cește manifestări — deși firesc în­grădite în mărginirea lucrurilor um­a­­ne — desigur că spiritul lui a tresă­rit de o mare bucurie astrală, înțe­legând că poporul lui, nemurindu-și gloriile adevărate, pe sine se nemu­­rește ZOE VERBICEANU Am fost la desvelirea monumen­tului ridicat lui Eminescu la Con­stanța. M’am dus ca să privesc și să ma bucur — cum numai eu pu­team să mă bucur — că germenul purtat cu evlavie înflăcărată în gândul și sufletul meu, ani dea rân­­dul pe acel țărm de mare, a rodit însfârșit, la 15 August 1934, o floare strălucită, un monument nepieritor, demn de cel care a exprimat în for lor. Pe țărmul mării, mai ales, îm­­bătarea ce se filtra din cuprinsul larg al firii într’un suflet de om, îl ridica până la o fericire egală cu cea atribuită zeilor nemuritori. In ce zi, de astfel de plutire fericită a con­științei mele în astral, mi-a tresărit în suflet dorul așezării în acel cadru de­ frumusețe transcedentală, chi­pul de bronz, eternizând fruntea ce­lui care a atins zenitul gândirii ro­mânești, în ce zi s’a înfiripat acest dor al meu, nu­ știu lămuri nici pen­tru mine; dar asemenea transfigu­rări intime nu pot avea înregistrări precise, cel mult un semn de des­u­prinse și nepătrunse ale metafizi­cei.Și m’am hotărât, imediat, să îm­părtășesc altora dorul care mă fră­mânta și care trecea peste puterea­­ înfăptuirii mele singure. Am așteptat să întâlnesc și să recunosc, după semne ascunse, oamenii pe care-i puteam chema la cina tainei mele... Și într’o zi a unei fericite zodii, l’am recunoscut pe cel dintâi. Zodia bună a lui 1930 mi l’a des­­văluit sub forma — nu totdeauna dătătoare și împlinitoare de nădejdi spirituale — a unui ajutor și locții­tor de primar, d. Aurel Vulpe. Ace­stui distins edil i-am împărtășit scânteia dorului meu și n’am fost de loc surprinsă că în clipita următoare aceeași scânteie s’a transmis cugetu­lui său. Il cunoșteam pe Aurel Vulpe din multe manifestări cu ca­racter cultural; știam — deci — cui mă adresez și mai ales știam că-l abordez intr’un moment prielnic vi­sului meu. Era primar și putea să doneze terenul de pe țărm, unde spe­ram, acum zece ani, să văd înălțân­­du-se monumentul realizat astăzi. Și un adevăr, Aurel Vulpe, cu toată căldura, a propus și obținut în con­siliul municipal constănțean, fru­moasa peluză de pe care domină, la mare, statuia lui Eminescu. Dar cine __ când meritele inițiativei și are în­făptuirilor s’au împărțit, și trâmbi­țat de cei cu râvna mult mai mică si doar cu ambiția prea mare—cine­­­ a știut care­ a fost aportul lu Aurel Vulpe in frumoasa realitate? La festivitatea de la 15 August, numele acestui inimos edil a fost abia, po­menit de un discurs, într’o mono­tonă și nivelatoare înșiruire, ală­turi de numele altor înfăptuitori vrednici, împinși spre meritele peri­ferice. Domnul Vulpe n’a protestat sgomotos; mi s’a plâns doar mie, la festivitatea din 15 August, în câte­va cuvinte triste și ar fi dorit să nu părăsesc Constanța imediat după încheerea serbării, pentru a mai schimba vorbe și amintiri, în biroul său năpădit de cărți, acolo unde a luat viață comitetul „Pro Eminescu”. Dar ce i-aș fi spus acolo, deunăzi, în biroul său, îi spun astăzi, aci... „Domnule Vulpe, ești un om prea m­odest, și prea discret și nu poți fi altfel. Dacă erai altfel, primeai din­hescu scrie undeva: „Să ne ferim de indiferență ca de răul cel mai mare, mai ales în chestiunile de cultură și de naționalitate, căci nimic mai mult ca această indiferență nu uci­de un popor“. Dumneata, d-le Vulpe și eu și alții, P­icotorî de cerneală Prietenul Leagănul gol: Micul Grivei Plânge ’ntr’un­ colț. Pastel sufletesc O rază ele soare Străbate prin ploie , Surâs printre lacrimi, Pastei de iarnă Cer­ca de sticlă, Alb pretutindeni, Pietrele crapă. Pământul Ce râu este Omul, Ce bun e Pământul­ Pe toți ne primește ! Unui critic Roza ’nflorește, Sufletul cântă, Criticul... latrăI AL. T. STAMATIAD

Next