Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1934 (Anul 15, nr. 722-725)

1934-10-07 / nr. 722

ANUL XIII — SERIA ll-A Nr 722 DUMN'CA 7 OCTOMBRIE 19 34 FONDATOR Al_ V BELD1MAN 1688—1897 CONST MILLE ’897—1920 FONDAT IN 1893 5 LE! EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE O vizită la Moscova Arme țariste și înscenări revoluționare Kremlinul Atracția principală a fostei metropole țariste e Kremlinul, cetate in cetate, istorie ilustrată a pravoslavnicului imperiu și legitimare plastică a întregii re­voluții. Ziduri grele, durate de veacuri în cărămidă roșie, zi­duri chinezești (Kitaigorod),­­ ziduri nesfârșite, întrerupte de turnuri bizare, ocrotesc cate­dralele (cu turle proaspăt auri­te) și palatele cr­ești de năva­la curiozității profane. La poartă, interpreta se legi­timează; suntem numărați și predați viligenței unui soldat, care nu ne slăbește din ochi în tot timpul vizitei. Aparatele fotografice sunt lă­sate la intrare, dar ni se dă voe ■ ■> 1­i­1.1 — să fim­­ înregistrați de obiectivul oficial al­ „Iuturistului” ■ în fața clopotulu­i Țarilor (mi s’a com­u­­­­nicat că unii îi spun Țarul Clo­potelor), sau în fața celui­ mai mare,­ dar și cel mai mut tun din lume (Țarul Tunurilor). Am intrat în Palatul Arme­lor, astăzi muzeu banal, cu tro­nuri imperiale, (între care­ și tronul presărat cu peruzele al lui Boris Godunov), arme și ar­muri, odoare bisericești salvate de furia revoluției­, vitrine în­ghesuite cu daruri regești; co­roane împodobite cu diamante; veștmintele brodate cu perle ale demnitarilor Sfântului Si­nod; costumele scumpe ale Eli­­sabetei Petrovna și ale Cateri­­nei a II-a; trăsurile somptuoase ale Țarilor; tacâmuri, talere și tăvi de aur și argint masiv. Din tot acest bazar inestetic și inu­til am reținut numai mu­trele extaziate ale turiștilor, os­cilând între statuia lui Napo­leon Bonaparte în mărime na­turală, drapat după moda an­tică, și un gigantic vultur alb, în sidef, demontabil pană cu pană... Cimitirul Țarilor M’au impresionat mai mult cele trei catedrale seculare, că­rora guvernul sovietic urmăre­ște să le redea aspectul primi­tiv: catedrala Bunei Vestiri, ca­re slujea odinioară pentru bo­tezurile și cununiile țariste și princiare; catedrala Adormirii Maicii Domnului, în care se de­sfășura ceremonia încoronării; și catedrala Arhanghelului, lo­cul de înmormântare al Țarilor. Frescuri vechi, păstrate ca ni­ște zdrențe istorice ale străluci­rii apuse, leagă acț­iunțile vre­mii. Biserica trăește în aceste e­­terne fărâme de credință mai puternic decât în sufletul oa­menilor. Cei de azi nu se mai descoperă trecând prin fața lor, dar, simbolic, ele domină con­științele, inspirând sfială celor ce le privesc. Mormintele Țărilor — sarco­­fagii dure de piatră, îmbrăcate în lemn și metal — au năpădit biserica. E și Ivan cel Groaznic Înmormântat aci, alături d­e fiul său Ivan, pe care l-a ucis. Strecurându-ne prin înghe­suiala de prisme funerare, ci­prăbușit regimul! Altminteri trebuiau expulzați din vechile sarcofagii Țarii răposați, ca să facă loc urmașilor !” Intre Piața Roșie și râul Mos­cova,Kremlinul îndreaptă spre Dumnezeul altor vremi trâmbi­țele de aur ale catedralelor fă­ră slujitori... Muzeul Revoluției Neîntrecuți propagandiști și excelenți regizori. Rușii știu că în materie de spectacol totul e punerea în scenă. De­ aceia, a­­tunci când a fost vorba să înfă­țișeze plastic istoria revoluției proletare, ei și-au dat toată si­lința ca mijloacele de sugestie să fie cât mai copios puse la contribuție. In palatul fostului club en­glez, a fost instalat Muzeul Re­voluției. S’au concentrat aci tot felul de obiecte, ziare, tablouri, inscripții, statui, fotografii, re­licve și documente, menite să desvălue ororile regimului ța­rist, să ridiculizeze democrația europeană, să scoată în eviden­ță abuzurile preoțimii și ale claselor conducătoare. Eterica Hazla Istoria acțiunii revoluționare începe în Rusia pe la mijlocul secolului al XVII-lea, cu aven­tura lui Stenka Razin, șeful ca­zacilor din Ural și de la Don. Punându-se în fruntea țăra­nilor răsculați, Stenka Razin înfrânge trupele țariste, dă li­bertate robilor, cucerește orașe, împarte dreptate celor obidiți și-i înarmează împotriva opre­sorilor. La Muzeu ni se arată cum a căzut Stenka Razin în manile Prințului Bariatinski și cum a fost ucis prin sfâșiere la 1671. Pugacev După Stenka Razin (imorta­lizat în cunoscutul poem sim­fonic al lui Glazunov), e rândul lui Pugacev să îndemne po­porul la înlăturarea stăpânilor și cucerirea libertății. Dându-se drept Petru al III-lea, el profită de nemulțumirea generală, pu­ne stăpânire pe câteva fortărețe, răscoală pe țărani împotriva nobililor și sfărâmă armatele trimise să-i înăbușe mișcarea. Pugacev e însă trădat de tova­rășii săi și executat în 1775. In afară de portretul lui, Muzeul expune drapelul pe ca­­re-l purta, lanțurile în care a stat, cușca de fier în care a fost închis și în care nu putea sta decât în picioare. Mișcările acestea au eșuat din cauza cazacilor care nu au înțeles să dea până la urmă sprijin țărănimii. Decembriștii au urmat apoi decembriștii, ofițeri ruși influențați de ideile generoase ale teoreticienilor care pregăteau revoluția fran­ceză. In 1816 ei înființează „Uniu­nea Mântuirii sau a adevăra­ților patrioți”, transformată în 1818 în „Uniunea binelui pu­blic”, reclamând o Dumă și predicând asasinatul. In De­cembrie 1825, membrii acestei Uniuni provoacă o răscoală mi­litară și ucid pe generalul Mi­­loradovici. Nefiind însă pregă­tită serios și neavând o condu­cere unitară, revolta e înăbuși­tă, iar insurgenții sunt parte condamnați la moarte, parte deportați în Siberia. Muzeul Revoluției înfățișează revolta militară, viața celor în­temnițați, bilețelele mistice pe care și le trimiteau, scena exe­­cutarii condamnaților la moaș­te, deportații în drumul sur­ghiunului ș. a. m. d. Manifestul lui Karl Marx Acțiunea decembriștilor e continuată, sub Nicolae I, de scriitori. Alexandru Serghievici Pușkin, Lermontov, Nekrasov și Gogol sunt dintre aceștia. O­­perele lor stimulează emancipa­rea maselor. Odată cu apariția, în 1848, a celebrului Manifest redactat de Karl Marx și Engels, se pun și bazele actualului partid revo­l­luționar rus. Toată doctrina marxistă e concentrată în acest manifest, inclusiv faimoasă formulă de propagandă sovieti­că: „Proletari din toată lumea, uniți-vă!”. Izbucnirea revoluției fran­ceze din 1848 a deschis orizon­turi noi și pentru revoluționarii ruși, dar reacțiunea violentă care s’a produs, a făcut ca doc­trina comunistă să sufere o e­­clipsă, până în 1860, când rea­pare sub forma „Asociației In­ternaționale” a lui Marx. Bakunin Intre timp, fiul unui proprie­tar bogat din Torjok, Mihai Ba­kunin, format în școala milita­ră din Petersburg, apoi student la Berlin, colaborator la „Re­forma’’, expulzat din Franța și adept al filosofiei hegeliene, trădase to­nsMlaCul dislas al UIE și proletarilor pentru a le cu­noaște viața și aspirațiunile le­gitime. . El provoacă o sciziune a „In­ternaționalei” între autoritari, partizanii lui Karl Marx, și a­­narhiști. Trecând în rândurile anar­hiștilor, Bakunin organizează secta „Fraților Internaționali” și „Alianța democrației Socia­liste”, se declară ateu, partizan al violenței, al suprimării clase­lor, al egalității celor două sexe și al colectivizării în folosul exclusiv al muncitorilor. Condamnat de câteva ori și exilat în Siberia, Bakunin izbu­tește să scape, refugiindu-se în America, în Anglia (unde prie­tenii săi Herzen și Ogarev fac să apară ziarul „Kolokol”) și în cele din urmă în Elveția, un­de moare în 1876. Herzen, socotit părintele spi­ritual al celei dintâi ideologii revoluționare, continuă activi­tatea lui Bakunin, introduce chiar cu ajutorul poliției, zia­rul comunist în Rusia, făcând propagandă pentru desființarea sclaviei și colectivizarea agra­ră. Alți scriitori revoluționari Acum apar cei mai fanatici publiciști revoluționari: Bessa­­rion Bielinski, Nicolae Gavrilo­­vici Cernișevski, Dostoievski. În­deosebi capodoperele lui Feodor Mihailovici Dostoevski —„Bieții oameni”, „Amintiri din Casa Morților”, „Crimă și pe­deapsă”, „Idiotul”, „Frații Ka­ramazov”— exercită o influen­ță covârșitoare asupra maselor. „Dostoievski, spune Maxim Gor­ki, a devenit poetul revoltei ele­mentare a individului, apoi al revoltei pentru revoltă”. Turgheniev se ridică la rân­dul său cu vehemență împotri­va sclaviei. „Povestirile de vâ­nătoare”, dar mai ales „Părinți și copii” și „Pământ virgin” au contribuit în mare măsură la formarea sufletului rusesc mo­dern.­ ' Acțiunea scriitorilor nu a ră­mas fără efect: prin decretul de la 3 Martie 1861, Țarul Ale­xandru al II-lea suprimă scla­via și împroprietărește pe mu­jici. Robii cărora li se redă nu­mai libertatea devin proletari, — fapt esențial in istoria socia­lă a Rusiei. . . . Atentate Din 1865, reacțiunea apare din nou la Curte. Nihilismul descris de Turgheniev face nu­meroși adepți printre studenți și femei, care trec de la teorie la acțiune, încep atentatele. Țarul se de­cide să introducă grabnic re­gimul reprezentantiv, dar e a­­sasinat înainte de a-și pune pla­nul în aplicare. Muzeul evocă figurile marilor scriitori prerevoluționari, mo­mentele de teroare și scena a­­sasinării Țarului. Sub Alexandru al III-lea, cen­zura, arbitrajul, persecuțiile religioase și acțiunea de rusifi­­care a popoarelor conlocuitoa­re sunt din nou intensificate. Kropotkin Acum se atașează mișcării so­cialiste prințul Petru Alexievici Kropotkin. Indignat de tortu­rile la care sunt supuși condam­nații politici, intră în Asociația internațională a muncitorilor și militează printre cei mai în­flăcărați anarhiști. Arestat, el fuge din fortăreața Petru și Pavel, trece în Anglia, apoi în Elveția, unde întemeiază zia­rul „Revolta”. E din nou închis, dar după ce scapă își continuă cu mai mare înverșunare acțiu­nea. Partizan al deplinei libertăți individuale, al suprimării poli­ției, al înlăturării oricărei ie­rarhii sociale, Kropotkin com­bate socialismul științific, mar­xismul și salarizarea după muncă. „A stabili asemena deo­sebiri, scrie el, însemnează a menține inegalitățile societății actuale, însemnează a trasa di­nainte o linie de demarcație în­tre muncitori și cei care pretind să-i guverneze”. In timpul acesta, în Iasnaia Poliana, Leon Tolstoi studia conjurația din Decembrie și pregătea un nou catechism re­voluționar. Cărțile sale osân­desc deopotrivă proprietatea, sufragiul universal, violența, autocrația și constituționalis­­mul­­ " . Cu Plekhanov și Vladimir U­­lianov, apologiști fanatici ai te­rorii, istoria revoluției își con­tinuă cursul. Vladimir Ilici Ulianov luase contact, în străinătate, cu teo­reticienii și conducătorii nu­cleelor revoluționare. Închis la inapoerea în țară, el scrie — sub pseudonimul Lenin — des­pre „Desvoltarea capitalismu­lui în Rusia”, leagă relații cu revoluționarii celorlalte țări, concentrând în lupta politică toate eforturile unei firi in­transigente. Trăind la Londra sub nume­­­l de Richter, Lenin caută să-și grupeze adepții, să le impună un program și o metodă de lu­cru. Ține trei conferințe asu­pra problemei agrare la Școa­la Superioară de Științe Socia­le din Paris, iar în 1896 dă pu­blicității lucrarea intitulată „Datoriile social-democraților ruși”. In vremea aceasta ziarul „Is­­kra” formulează principiile de bază ale doctrinei comuniste. „Pentru prima dată, scrie Zi­­noviev, proletariatul e socotit ca principala forță revoluțio­nară, clasa ascendentă menită să răstoarne burghezia”. Precipitarea evenimen­telor Congresul din 1903 de la Bru­xelles împarte partidul social­­democrat în bolșevici (majori­tari) și men­șevici (minoritari). E o dată fundamentală în istoria evenimentelor care au premers revoluției. Războiul ruso-japonez e pri­mul semnal al revoltei. Munci­torii organizează proteste, gre­ve, manifestații violente, asasi­nate, insurecția se întinde. Ma­nifestele sunt răspândite pretu­tindeni. Bolșevicii se pronunță pentru războiul civil. Răscoala sângeroasă de la 5 ianuarie 1905 din fața palatului de iarnă din Petersburg și incidentul Potem­kin dovedesc gravitatea nemul­țumirii populare. In vara ace­luiași an se produc tulburări țărănești și revolte pe mare. Alături de Lenin apar acuma Lunacearski și Maxim Gorki. In fața grevei generale, care tinde să paralizeze viața Statu­lui, Nicolae al II-lea se vede si­lit să dea manifestul din 17 Oc­tombrie 1905, prin care garan­tează supușilor săi libertatea de conștiință, libertatea cuvân­tului, a întrunirilor și a presei. Nici o lege nu mai poate intra în vigoare fără aprobarea Du­mei. Prima adunare legislativă, propunând însă o serie de re­forme radicale, e dizolvată imediat. Adunarea din Februa­rie 1907 la fel. Printr-o nouă le­ge, drepturile electorale sunt restrânse, făcând astfel ca A­­dunarea din toamna anului 1907 să poată funcționa câtva timp, colaborând cu ministrul Stolipin.­­ Reacțiunea veghea însă, com­bătând principiile democratice. Stolipin fu asasinat la Kiev în 1911 și acțiunea întreprinsă de a patra Dumă n’a putut împie­dica întoarcerea la absolutism. In sfârșit, suntem în preziua evenimentelor hotărîtoare. Iz­bucnește războiul mondial, în­soțit de toate reacțiunile pro­vocate de desfășurarea lui a­­supra unui imperiu în plină dezagregare. Revoluția La 27 Februarie 1917 Rusia e în flăcări. Revoluția se întinde vertiginos. Edificiile publice sunt luate cu asalt, foștii mi­niștri sunt arestați, se constitue comitetul provizoriu al Dumei și Sovietul delegaților. Nicolae al II-lea și Țareviciul sunt siliți să abdice. Guvernul provizoriu procla­mă independența Poloniei, ho­tărăște reforma agrară, dă drepturi politice femeii, mono­polizează comerțul grâului și suprimă pedeapsa cu moartea. Congresul partidului consti­tuțional democrat cere instau­rarea republicii. Revenirea lui Lenin în Rusia, la 17 Aprilie 1917, avea să schimbe mersul evenimentelor. Scopul lui era să dezavueze procedeele Internaționalei a doua, să combată democrația și să obțină puterea pentru so­vietele de muncitori, reali­zând revoluția proletară inter­națională. El voia să organizeze masele aparținând claselor oprimate în așa fel încât să rezolve în­tre« ansamblul de probleme mi­cl- economice, naționale, pol­tice și sociale. Ia contact atât cu bolșevicii cât și cu menșevicii. Plekha­nov și Kamenev îl combat. Dar Lenin stătue în convingerile sale. Cere încheerea păcii și supri­marea proprietății private de pământuri. Singurele organe de acțiune rămân Sovietele. Manifestația din 18 Iunie mă­ri influența concepțiilor leni­niste. Ea se producea tocmai în momentul când guvernul pro­vizoriu ordona ofensiva. Dezordinile printre unitățile de pe front, începute în Apri­lie, se înmulțesc necontenit. Kerenski ia ministerul de răz­boi. Brusilov devine generali­sim. Flota de pe Marea Neagră se revoltă. Armata a VIII-a, sub comanda lui Kornilov, ia o­­fensiva, dar crizele se succed în sânul guvernului provizoriu. Bolșevicii provoacă o răsvră­­tire la Petrograd. Kerenski or­donă arestarea conducătorilor, Republica Roșie Frontul însă cedează pretu­tindeni. Lenin e dat în judeca­tă. Kornilov pornește împotri­va guvernului provizoriu, care pierde din ce în ce frânele din r­­mână. La 14 Septembrie se proclamă Republica. Urmare în pag. II-a Straja Kremlinului Statuia lui Lenin Cupolele Kremlinului Muinl d 9 artă staattfiff à JL

Next