Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1935 (Anul 16, nr. 752-755)
1935-05-05 / nr. 752
Adevărul ANUL XIV - SERIA II-A NR 752 DUMINICA 5 MAI 1935 FONDATOR Literen* si Artistic 5 LE! EXMPLARUL IN TARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1 1897—1920 FONDAT IN 1893 Neguțătorul de măști Poate că Esop ar fi putut să scrie povestirea următoare. Un mare învățat însă mare nevoiaș avea de prieten un mare neguțător. El n’ar fi cutezat să și-l socotească prieten, dacă Neguțătorul nu l-ar fi silit stăruitor. — Ești mare și grandios. Virtuțile îți sunt sublime și însușirile tale sunt fără pereche. Nu e mai mare mângâiere decât fericirea că trăiesc în timpul pe care îl trăiești și tu. Lumina zilei și aerul sunt pline de tine, și mă bucur că mă acopăr cu ele și eu. Spune-mi ce te aduce la reședința mea. Introducerea putea să-l mire pe învățat din partea unui om atât de bogat, făcută unui om atât de sărac dar nu l-a mirat pentru că era de felul lui încrezător și naiv. — îmi trebuie, Doamne, o pereche de pantaloni noi căci, să mă ierți, cei vechi mi s’au rupt, i-a răspuns. Nevastă-mea a făcut tot ce s’a putut, i-a cârpit și pe dos și pe față și numărul peticelor e mai întins decât stofa de la început... Dacă vrei să te uiți, uite... învățatul se întoarse cu spatele și se îndoi demonstrativ până la pământ. Negustorul închise ochii și zise: — Am văzut. Poate că era mai bine să nu mi-i mai arăți. Dar înainte de toate te rog un lucru. Intre noi nu trebuie să existe „Doamne”. Asta e pentru proști. Zi-mi, frate și socotește-mă ca pe un frate. Uimit, învățatul bâlbâi ceva, din care se înțelegea neputința Ilii. Nu era un învățat îndrăsneț, ciuu se găsesc. 1— Apoi, ce faci cu un singur pantalon? Ține, ia două rânduri de haine și patru pantaloni. Din sertarul ce-i sta subt cot,Neguțătorul care se îmbogățise vânzând fizionomii, scoase un pumn cu aur. Era cu mult mai mult și decât trebuia și de cât făgăduise. — Ce să fac cu atâtea parale? Lasă-mi cât îmi trebuie și ia restul îndărăt..Nu mai am pe mine niciun buzunar... — Nu numai atât, zise Neguțătorul, cu o generozitate cumplită. Vreau să te procopsesc, ca să-ți vezi de treaba dumitale. Un așa învățat nu se poate pierde în neînsemnatele detalii ale existenței. Fiindcă n’am vreme nici încredere în altcineva, du-te și caută o moșie de 2.000 de hectare înzestrată cu tot inventariul și care să aibă o pădure, un heleșteu și un castel cu 125 de odăi. Să nu fie mai puține. Am un mobilier pe care vreau să ți-l dăruiesc și care intră numai în 125 de încăperi. Alege-l cu o sufragerie de 300 de persoane, am toată argintăria, cristalele, porțelanele și albitura puse de o parte pentru tine. In 2 săptămâni să te întorci cu răspunsul — și în trei săptămâni ești instalat. — Nu știu cum să-ți mulțumesc, Stăpâne, zise savantul. — Un om ca dumneata nu mulțumește. Mulțumirile trebuesc aduse de mine, pentru că ai binevoit să-mi faci marea cinste să primești. Savantul se duse acasă, cu aurul în pălărie și povestea lui minunată aduse fericirea în casa lui grea, cu 7 copii greu încercați de foame. După plecarea savantului, Negustorului i se sui însă sângele la cap, de mânie. El suferea de slăbiciunea nemerniciei. In fața învățatului era stăpânit de faima acestuia și simțea în sinea lui că datorește din uriașa lui avere, câștigată din înlesnirile pe cari i le făcea împărăția, dar din cerească. — Am rămas acelaș tâmpit de totdeauna, zicea el. Când îl văd pe acest individ, i-aș da toate lucrurile mele... Cum a putut intra el până la mine? Ușier ! răcni stăpânul. De ce l-ai lăsat să intre? Și iar! două palme. Negustorul împărți în dimineața de care vorbim câte două palme de fiecare slujitor. — Să nu vă mai prind că-i dați drumul înăuntru! — Halul de stăpân, care se pierde dinaintea unui golan! își zise bogatul, învățatul nu-și mai cumpără pantaloni. Se duse de-a dreptul să caute moșia cu castelul și cheltuindu-și toți banii se întoarse cu un pomelnic de 28 de moșii și castele. O să aibă cu ce să-și ia mii de pantaloni, nu o singură pereche. Și dacă se face boier nici nu o să mai aibă nevoie de pantaloni. La el acasă, prin 125 de odăi, omul poate să umble și în cămașe. Se duse la neguțător. Nu era acasă. Era foarte ocupat. Nu mai știa unde-i e capul. Lasă, va înștiința el pe învățat când îl poate primi. Trecea timpul, treceau lunile, a trecut un an și jumătate. In sfârșit învățatul a fost primit. Ca să aibe înfățișare mai buna, învățatul veni fără pantaloni. — Păi nu ți-ai cumpărat? zise mirat negustorul. — Am cheltuit banii să caut moșia și castelul... Știi, moșia și castelul cu 125 de odăi... Argintăria... sufrageria de 300 de tacâmuri... Neguțătorul se uită la el. — N’ai nădragi și umbli după Spiritism castele? Pe semne ai înebunit, învățatului i se puse un nod în gât. Neguțătorul avea dreptate. — Nu se poate să n’ai în tine vreo stricăciune, zise neguțătorul. Bei? — Nu beau, răspunse învățatul. — Joci? — Nu joc. Ce să joc? — Atunci? — Cred, Domnule! Cred și rabd. Și îmi închipui că răbdând, credințele mele se împlinesc. Te-am crezut și pe Dumneata, de cinci ori te-am crezut și de cinci ori m’ai mințit. — Ușier! dă-l afară pe acest om în ismene. S’a obrăznicit. Esop ar fi avut și o morală la această povestire: „Nu-i primejdios omul care te urăște și se războiește cu tine; pe el știi de unde să-l apuci și primejdiile luptei sunt împărtășite. Primejdia vine de la omul care te iubește afară din cale de mult și care la înmormântare îți trimite o coroană de orhidee. T. ARGHEZI S. Mützner > ... Din viața... și din cărți La revista spiritistă „Astralis” colaborează toate talentele și geniile moarte, atât din țară cât și din străinătate. Cetindu-le producțiile transmise prin mese, ne vine să facem o exclamație: „Cum se tâmpesc oamenii când mor!” La sfârșitul revistei, găsim instrucțiuni relative la punerea în scenă a unei ședințe spiritiste. „Dacă sunt și femei la ședință, — ne explică „Astralis”, — ele se intercalează între bărbați”. (Vra să zică — și pentru cele spirituale întrebuințăm manierele lumești...). Iar mai departe: „Toți se așează pe scaune, fiecare la locul lor, atingând cu vârful picioarelor vârful piciorului vecinului din dreapta și din stânga — și punând, fiecare, ambele mâni pe platoul mesuței”. Ședința se ține, bineînțeles, noaptea — cu ferestrele perfect astupate. Stând între două femei, lipit de ele cu picioarele — cum să nu vezi chiar pe dracu', dar încă spiritele ?!... despre editori . Intervievat asupra editorilor, de către revista „Reporter”, — d. E. Lovinescu, printre altele, spune următoarele: „E vorba de un editor care, după toate probabilitățile, nu va mai fi editorul meu și mici al altcuiva; despre dânsul pot vorbi deci dezinteresat. Țin să declar — și nu pentru intâiași dată, — că în viața mea literară am avut marele noroc de a întâlni un editor adevărat, înțelegător, iubitor de literatură, și prieten adevărat, care mi-a înlesnit timp de zece ani întreaga mea activitate; acest om rar este d. S. Benvenisti, căruia ași trebui să-i dedic cele vreo treizeci de volume, pe care mile-a tipărit cu o fervoare, pentru care îi sunt recunoscător”. Păcat numai că norocul a fost unilateral! *Căci d. S. Benvenisti — ca urmare — a trebuit să închidă prăvălia... Soluția •• j ■ : « . Față de redusele venituri ale comitetelor școlare, — liceul de fete din Călărași a rezolvat foarte simplu chestia, organizând ceaiuri dansante pentru strângerea fondurilor. Ziarele locale nu ne spun dacă elevele, îndemnând pe parteneri la băutură, nu câștigă o parte din venitul bufetului în folosul materialului didactic. Dar măsura de la Călărași avantajează numai pe fete. Ce se vor face devii? Să deschidă ceaiuri dansante pentru balop? Altfel, liceele de băeți urmează a fi închise — externatele de fete luându-le locul... ceia ce va face să crească simțitor numărul balerinelor... . Acum o suta de ani Revista „Libertatea” are printre altele o atrăgătoare rubrică, intitulată „Acum o sută de ani”, rubrică foarte bine redactată de d. C. Gane — care alege totdeauna faptul caracteristic epocii, fapt ce poate interesa și astăzi, îmbrăcându-l în același timp într’o formă adecvată lumii vechi. Iată o istorioară din ultimul număr al „Libertății”: „In anul 1821, pe vremea zaverei, dumneaei cucoana slugereasa Zinca se împrumută dela biv. vel căminarul Ștefănică Ogrăzeanu cu 50 lei noi amanetându-și pentru datoria aceasta, prin zapis, o vie a dumisale de lângă București. Și nu avea, biata, altă avere decât numai, via aceasta, pe care măritându-și mai apoi fata, i-o dete ei de zestre. Ginerele — ginere—îi tot cerea actele de proprietate, pe care coana Zinca nu i le putea da, că se aflau doar în mâinile căminarului Ogrăzeanu, iar în cursul anilor nu se îndemânase slugereasa, din pricina sărăciei, a plăti nici măcar dobânda, necum capetele. Și așa, după 14 ani, acum în primăvara 1835, se duse amărâta femee la Logofeția Bisericească să i se facă ajutor 500 de lei. La 27 April căminarul Ștefănică fu poftit la Logofeția, unde i se făcu propunerea de a primi capitalul de 500 lei ce-i datora dumneaei slugereasa, iar de dobânda ce i se cuvine pe 14 ani s’o ierte, că e femee săracă, îndată s’a pătruns căminarul de milostivire și cu o simțitoare durere a sufletului s’a mulțumit de a primi numai capetele, iertând dobânda și varul înapoi și x rntarile acelei vii. „Dar ceea ce poate umplea de mirare sufletele cele iubitoare de oameni este că dumnialui căminarul privind cu milă la starea numitei slugerese, s’a întors îndată către dumneaei și, cu o nemărginită bunătate, i-a dat și acei 500 de lei...” Care faptă, cu mulțumiri și cuvinte de laudă, o însemnează Marele Logofăt al Bisericii în Buletinul Oficial din 28 April, să știe toți”. Acest „document omenesc” merită să fie reprodus — ca veșnică aducere aminte M. SEVASXOS - Compoziție Pașaportul După o noapte în care de abia spre ziuă ațipise câteva clipe, inginerul Ledwinka se trezi în pufuitul mașinei ce părea a urca greoiu un deal. Ca să nu deștepte călătorii, trase încet perdeaua și printre picăturile de ploaie ce se adunau și se prelingeau pe geam, văzu o colină înfiptă de arbuști uscați. Ledwiica își reluă locul și, rezemat cu capul de spătarul canapelei, se gândi iar la împrejurările neașteptate care —după un lung șomaj —îl aduceau în România, chemat de un prieten, să ocupe în întreprinderea unui ministru un post important. Cerul se întunecă. Pale de apă cad pe ferestre; și el, amintindu-ți de încercările prin care trecuse și de neputința existenței în patria sa, își simte gândurile înlănțuindu-se și îngrămădindu-se în minte, ca picăturile grele de pe geam. Se duce într’o țară străină a cărei limbă n’o cunoaște... stavilă grea, în viitoarea-i ocupație, — și pe care în bucuria și graba plecării, n’o văzuse în gând. Grija îl neliniștește și potopul de afară parcă-l îneacă odată cu nădejdea ce pusese în întreprinderea din țara străină, a cărei viață era slăvită de unii și ponegrită de alții, până ’n fund. Călătorii se trezesc. Câțiva, tăcuți și morocănoși, se ’ntind, tac, s’așează mai în voie pe locul lor și adorm, pe când alții, cu ochii umflați de somn, rumeni și odihniți, își cercetează ceasul, și, cu trusa la subsuoară, dispar, ca s’aducă apoi, în compartiment parfumul unei mixturi, pe care nimeni n’ar mai putea-o ghici... — Mai avem două stații, — spune unul, căscând. — Drumul cel lung și plicticos a trecut, — răspunde altul nu nemțește. De cum ajung în țară, mi se pare că, pornind de la frontieră, distanța e mai mică decât exact aceiași, făcută prin pustă. Aici, la noi, mai vezi dealuri, văi, păduri, și ochii nu se obosesc, ca în întinsul câmpiei ungurești. — Da’ de oamenii aceia, de funcționarii unguri, ce-ai să-mi spui? — întreabă un al treilea călător, cu un stricat accent german. — Parcă-s de lemn. Au toți același chip, aceleași mișcări; și, ca păpușile, spun aceleași cuvinte, cu aproape acelaș glas. La noi oamenii nu s’aseamănă și-i niști palavragii, șireți... — Da, dana, mai ales la vamă sunt vigilenți, când mâna călătorului s’afundă în buzunar.... Pe coridor, începe să circule „schimbul” și-i amintește lui Ledwinka, pe acel pe care-l făcuse la Viena în bani românești; o mie de lei, unica sumă ce mai avea; și, prevăzător, o mută din pungă, între actele și pașaportul din portofoliul mai sigur păzit. Trenul se oprește într’o stație și de pe coridor’, s’aude amintind: „Controlul pașapoartelor”. Doi funcționari, urmați de șeful trenului, intră în compartiment. Unul culege hârtiile, păturile, le trece celuilalt, care le desface, se uită, indiferent, la fiece călător și cu un gest mecanic, le pune în tolba de la șold. Mai apropiat de acesta, Ledwinka îi întinde, singur pașaportul, pe care vameșul îl cetește, parcă mai atent și mai greu. Scrutează pasagerul și-i mulțumește cu un adânc salut. — Drept e că oamenii, de pe aici nu seamănă cu ai noștri. Sunt mai negri, mai iuți. Și, contrar celor ce mi s’au relatat — foarte politicoși, își spune el impresia, după ce controlorul închisese ușa, cu precauție ’n mișcări. ■ y — Dacă-i vorba de iuțeală.... numai franțuzii ne ’ntrec. Românii vorbesc și mănâncă vie. Aleargă după câștig. Și traficul vamal îi preface adesen prestidigitatori. Ploaia încetează și printre picturile ce mai lunecă încet pe geam, se vede o geană albastră, deschizându-se în norul de fum. ^edwinka aprinde o țigară și, urmărindu-i rotocoalele reia — în obsesia lui — șirul gândurilor întrerupt un moment: „Ce importă că nu ’nțeleg nici un cuvânt românesc? în poliglotismul țării românești, nu-i ca aiurea”. — In România se vorbește mult, limba germană? — întreabă el pe vecinul de canapea. — De ce doriți să știți? — Mă duc în țară și m’ar interesa. — Da. Se vorbește nemțește în hoteluri, restaurante, în fabrici — unde mulți mecanici sunt nemți — în librării și ’n toate magazinele din București și ’n întinsul țării, cam tot așa. — Dar n’ați observat o prohibiție curioasă și tacită — naturală aș putea zice — de când cu revolta ce-a produs-o hitlerismul? — spune un român. — Adevărat. De un timp nu te mai simți în Lipscani, ca pe Leipzigerstrasse, la Berlin. Dacă vorbiți franțuzește însă sunteți la noi ca la dumneavoastră acasă.... — Vorbesc curent, franceza și italiana. Trenul se oprește la vamă și aceiași funcționari anunță iar pe coridor: „Revizia bagajelor”. Geamantane și valize, mici și mari, în forme deosebite și cele mai multe acoperite, ca de un mozaic stricat, în reclamele hotelurilor străine — se rostogolesc în brațele călătorilor, impacienți și nervoși care, deși nu se simt în fraudă, ideia controlului însuși îi indispune, vădit. Vameșul cercetează la rând și amănunțit; și când vreun pasager încearcă să păstreze ordinea lucrurilor, e îndepărtat cu o privire piezișă, ori cu un gest ușor. Ajunși la coletele lui Ledwinka, vameșul salută reverențios, face un semn grăbit ce spune că bagajul nu-i de controlat; pune ca pe celălalt, pecetea creionului albastru, și, înmânându-i pașaportul, odată cu al celorlalți călători, îl sapun reverențios. Pasagerii se privesc cu înțeles și Ledwinka, nedumerit, căutând să-și lămurească purtarea-i deosebită, aprinde și stinge o țigară și se uită afară, pe geam. „Românii sunt cu adevărat deștepți și observatori. Eu nu le-am fost suspect. Chipul, tătura hainei mele, ținuta mea, nu îi a tuturor și.... le-o fi impus. Oh, cine știe? M’o fi asemuit, poate, cu un alt călător, cu vre-un nobil ungur care trece pe aici...” și, gândind, observă mai de aproape și mai bine îmbrăcămintea celorlalți tovarăși de drum. „Unii dintre aceștia sunt bine îmbrăcați dar, totuși, le lipsește acel ceva care complectează, în ținuta lui, omul de neam, omul ales. Aceștia n’au eleganța și elasticitatea gestului; au mâni, late și roșii; cel de colo... ține degetele răsfirate pe genunchi; burtosul are ceas pe lanț și-și trimite picioarele sub cealaltă canapea... Bagajul e comun și-i suspect”. In cercetare ochii îi alunecă spre coletele sale, îmbrăcate ’n piele, de ale căror mânere atârnă un bilet înrămat. Și în acest control intim, e surprins de privirea pasagerului vecin, care-i spune cu perceptibilă ironie ’n glas: — Dacă ’n voiajul dumneavoastră aduceți blană în bagaj, și sunteți îngrijorat de cum stă, vă sfătuesc s’o scoateți din plarmara în pag, îla , de Constanța Marino «Moscu 1É