Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1935 (Anul 16, nr. 752-755)

1935-05-05 / nr. 752

Adevărul ANUL XIV - SERIA II-A NR 752 DUMINICA 5 M­A­I 1935 FONDATOR Literen* si Artistic 5 LE! EXMPL­ARUL IN TARA IO LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1 1897—1920 FONDAT IN 1893 Neguțătorul de măști Poate că Esop ar fi putut să scrie povestirea următoare. Un mare învățat însă mare nevoiaș avea de prieten un ma­re neguțător. El n’ar fi cutezat să și-l socotească prieten, dacă Neguțătorul nu l-ar fi silit stă­ruitor. — Ești mare și grandios. Vir­tuțile îți sunt sublime și însuși­rile tale sunt fără pereche. Nu e mai mare mângâiere decât fe­ricirea că trăiesc în timpul pe care îl trăiești și tu. Lumina zi­lei și aerul sunt pline de tine, și mă bucur că mă acopăr cu ele și eu. Spune-mi ce te aduce la reședința mea. Introducerea putea să-l mire pe învățat din partea unui om atât de bogat, făcută unui om atât de sărac dar nu l-a mirat pentru că era de felul lui încre­zător și naiv. — îmi trebuie, Doamne, o pereche de pantaloni noi căci, să mă ierți, cei vechi mi s’au rupt, i-a răspuns. Nevastă-mea a făcut tot ce s’a putut, i-a câr­pit și pe dos și pe față și numă­rul peticelor e mai întins decât stofa de la început... Dacă vrei să te uiți, uite... învățatul se întoarse cu spa­tele și se îndoi demonstrativ pâ­nă la pământ. Negustorul închise ochii și zise: — Am văzut. Poate că era mai bine să nu mi-i mai arăți. Dar înainte de toate te rog un lucru. Intre noi nu trebuie să existe „Doamne”. Asta e pen­tru proști. Zi-mi, frate și soco­­tește-mă ca pe un frate. Uimit, învățatul bâlbâi ceva, din care se înțelegea neputința Ilii. Nu era un învățat îndrăs­­neț, ciuu se găsesc. 1— Apoi, ce faci cu un singur pantalon? Ține, ia două rânduri de haine și patru pantaloni. Din sertarul ce-i sta subt cot,­­Neguțătorul care se îmbogățise vânzând fizionomii, scoase un pumn cu aur. Era cu mult mai mult și decât trebuia și de cât făgăduise. — Ce să fac cu atâtea para­le? Lasă-mi cât îmi trebuie și ia restul îndărăt..Nu mai am pe mine niciun buzunar... — Nu numai atât, zise Negu­țătorul, cu o generozitate cum­plită. Vreau să te procopsesc, ca să-ți vezi de treaba dumi­­tale. Un așa învățat nu se poate pierde în neînsemnatele deta­lii ale existenței. Fiindcă n’am vreme nici încredere în altci­neva, du-te și caută o moșie de 2.000 de hectare înzestrată cu tot inventariul și care să aibă o pădure, un heleșteu și un cas­tel cu 125 de odăi. Să nu fie mai puține. Am un mobilier pe ca­re vreau să ți-l dăruiesc și care intră numai în 125 de încăperi. Alege-l cu o sufragerie de 300 de persoane, am toată argintăria, cristalele, porțelanele și albitura puse de o parte pentru tine. In 2 săptămâni să te întorci cu răs­punsul — și în tr­ei săptămâni ești instalat. — Nu știu cum să-ți mulțu­mesc, Stăpâne, zise savantul. — Un om ca dumneata nu mulțumește. Mulțumirile tre­­buesc aduse de mine, pentru că ai binevoit să-mi faci marea cinste să primești. Savantul se duse acasă, cu aurul în pălărie și povestea lui minunată aduse fericirea în ca­sa lui grea, cu 7 copii greu în­cercați de foame. După plecarea savantului, Negustorului i se sui însă sân­gele la cap, de mânie. El sufe­rea de slăbiciunea nemerniciei. In fața învățatului era stăpânit de faima acestuia și simțea în sinea lui că datorește din uria­­șa lui avere, câștigată din înles­nirile pe cari i le făcea împără­ția, da­r din cerească. — Am rămas acelaș tâmpit de totdeauna, zicea el. Când îl văd pe acest individ, i-aș da toate lucrurile mele... Cum a putut intra el până la mine? Ușier ! răcni stăpânul. De ce l-ai lăsat să intre? Și iar! două palme. Negustorul împărți în dimi­neața de care vorbim câte două palme de fiecare slujitor. — Să nu vă mai prind că-i dați drumul înăuntru! — Halul de stăpân, care se pierde dinaintea unui golan! își zise bogatul, învățatul nu-și mai cumpără pantaloni. Se duse de-a dreptul să caute moșia cu castelul și cheltuindu-și toți banii se în­toarse cu un pomelnic de 28 de moșii și castele. O să aibă cu ce să-și ia mii de pantaloni, nu o singură pereche. Și dacă se face boier nici nu o să mai aibă ne­voie de pantaloni. La el acasă, prin 125 de odăi, omul poate să umble și în cămașe. Se duse la neguțător. Nu era acasă. Era foarte ocupat. Nu mai știa unde-i e capul. Lasă, va înștiința el pe învățat când îl poate primi. Trecea timpul, treceau lunile, a trecut un an și jumătate. In sfârșit învățatul a fost primit. Ca să aibe înfățișa­re mai buna, învățatul veni fă­ră pantaloni. — Păi nu ți-ai cumpărat? zi­se mirat negustorul. — Am cheltuit banii să caut moșia și castelul... Știi, moșia și castelul cu 125 de odăi... Argin­tăria... sufrageria de 300 de ta­câmuri... Neguțătorul se uită la el. — N’ai nădragi și umbli după Spiritism castele? Pe semne ai înebunit, învățatului i se puse un nod în gât. Neguțătorul avea drep­tate. — Nu se poate să n’ai în tine vreo stricăciune, zise neguțăto­rul. Bei? — Nu beau, răspunse învăța­tul. — Joci? — Nu joc. Ce să joc? — Atunci? — Cred, Domnule! Cred și rabd. Și îmi închipui că răb­­dând, credințele mele se împli­nesc. Te-am crezut și pe Dum­neata, de cinci ori te-am crezut și de cinci ori m’ai mințit. — Ușier! dă-l afară pe acest om în ismene. S’a obrăznicit. Esop ar fi avut și o morală la această povestire: „Nu-i pri­mejdios omul care te urăște și se războiește cu tine; pe el știi de unde să-l apuci și primejdii­le luptei sunt împărtășite. Pri­mejdia vine de la omul care te iubește afară din cale de mult și care la înmormântare îți tri­mite o coroană de orh­idee. T. ARGHEZI S. Mü­tzner > ...­ Din viața... și din cărți La revista spiritistă „Astralis” colaborează toate talentele și geniile moarte, atât din țară cât și din străinătate. Cetindu-le producțiile trans­mise prin mese, ne vine să fa­cem o exclamație: „Cum se tâmpesc oamenii când mor!” La sfârșitul revistei, găsim instrucțiuni relative la punerea în scenă a unei ședințe spiri­tiste. „Dacă sunt și femei la ședin­ță, — ne explică „Astralis”, — ele se intercalează între băr­bați”. (Vra­ să­ zică — și pentru cele spirituale întrebuințăm ma­nierele lumești...). Iar mai departe: „Toți se așează pe scaune, fiecare la locul lor, atingând cu vârful picioarelor vârful picio­rului vecinului din dreapta și din stânga — și punând, fie­care, ambele mâni pe platoul mesuței”. Ședința se ține, bineînțeles, noaptea — cu ferestrele perfect astupate. Stând între două femei, lipit de ele cu picioarele — cum să nu vezi chiar pe dracu', dar încă spiritele ?!... despre editori . Intervievat asupra editorilor, de către revista „Reporter”, — d. E. Lovinescu, printre altele, spune următoarele: „E vorba de un editor care, după toate probabilitățile, nu va mai fi editorul meu și mici al altcuiva; despre dânsul pot vorbi deci dezinteresat. Țin să declar — și nu pentru intâiași dată, — că în viața mea litera­ră am avut marele noroc de a întâlni un editor adevărat, în­țelegător, iubitor de literatură, și prieten adevărat, care m­i-a înlesnit timp de­­ zece ani în­treaga mea activitate; acest om rar este d. S. Benvenisti, căruia ași trebui să-i dedic cele vreo treizeci de volume, pe care mi­le-a tipărit cu o fervoare, pen­tru care îi sunt recunoscător”. Păcat numai că norocul a fost unilateral! *Căci d. S. Benvenisti — ca urmare — a trebuit să închidă prăvălia... Soluția •• j ■ : « . Față de redusele venituri ale comitetelor școlare, — liceul de fete din Călărași a rezolvat foarte simplu chestia, organi­zând ceaiuri dansante pentru strângerea fondurilor. Ziarele locale nu ne spun dacă elevele, îndemnând pe parteneri la băutură, nu câști­gă o parte din venitul bufetu­lui în folosul materialului di­dactic. Dar măsura de la Călărași a­­vantajează numai pe fete. Ce se vor face devii? Să deschidă ceaiuri dansante pentru balop? Altfel, liceele de băeți urmea­ză a fi închise — externatele de fete luându-le locul... ceia ce va face să crească simțitor numă­rul balerinelor... . Acum o suta de ani Revista „Libertatea” are prin­tre altele o atrăgătoare rubrică, intitulată „Acum o sută de ani”, rubrică foarte bine redac­tată de d. C. Gane — care ale­ge totdeauna faptul caracteris­tic epocii, fapt ce poate intere­sa și astăzi, îmbrăcându-l în a­­celași timp într’o formă adec­vată lumii vechi. Iată o istorioară din ultimul număr al „Libertății”: „In anul 1821, pe vremea za­verei, dumneaei cucoana sluge­reasa Zinca se împrumută dela biv. vel căminarul Ștefănică O­grăzeanu cu 50 lei noi ama­­netându-și pentru datoria acea­sta, prin zapis, o vie a dumi­­sale de lângă București. Și nu avea, biata, altă avere decât nu­mai, via aceasta, pe care mări­­tându-și mai apoi fata, i-o dete ei de zestre. Ginerele — gine­re­­—îi tot cerea actele de pro­prietate, pe care coana Zinca nu i le putea da, că se aflau doar în mâinile căminarului Ogrăzeanu, iar în cursul anilor nu se îndemânase slugereasa, din pricina sărăciei, a plăti nici măcar dobânda, necum cape­tele. Și așa, după 14 ani, acum în primăvara 1835, se duse a­­mărâta femee la Logofeția Bi­sericească să i se facă ajutor 500 de lei. La 27 April căminarul Ștefă­­nică fu poftit la Logofeția, un­de i se făcu propunerea de a primi capitalul de 500 lei ce-i datora dumneaei slugereasa, iar de dobânda ce i se cuvine pe 14 ani s’o ierte, că e femee săracă, îndată s’a pătruns că­minarul de milostivire și cu o simțitoare durere a sufletului s’a mulțumit de a primi numai capetele, iertând dobânda și varul înapoi și x­­ rn­tarile acelei vii. „Dar ceea ce poate umplea de mirare sufletele cele iubitoa­re de oameni este că dumni­a­­lui căminarul privind cu milă la starea numitei slugerese, s’a întors îndată către dumneaei și, cu o nemărginită bunătate, i-a dat și acei 500 de lei...” Care faptă, cu mulțumiri și cuvinte de laudă, o însemnează Marele Logofăt al Bisericii în Buleti­nul Oficial din 28 April, să știe toți”. Acest „document omenesc” merită să fie reprodus — ca veșnică aducere aminte M. SEVASXOS - Compoziție Pașaportul După o noapte în care de a­­­­bia spre ziuă ațipise câteva clipe,­­ inginerul Ledwinka se trezi în puf­ui­tul mașinei ce păr­ea a urca greoiu un deal. Ca să nu deștepte călătorii, trase încet perdeaua și printre picătu­rile de ploaie ce se adunau și se prelingeau pe geam, văzu o co­lină înfiptă de arbuști uscați. Ledwiica își reluă locul­ și, re­zemat cu capul de spătarul ca­­napelei, se gândi iar la împre­jurările neașteptate care —du­pă un lung șomaj —­­îl adu­ceau în România, chemat de un prieten, să ocupe în întreprin­derea unui ministru un post im­portant. Cerul se întunecă. Pale de apă cad pe ferestre; și el, amintin­­du-ți de încercările prin care trecuse și de neputința exis­tenței în patria sa, își simte gân­durile înlănțuindu-se și îngră­­mădindu-se în minte, ca pică­turile grele de pe geam. Se duce într’o țară străină a cărei limbă n’o cunoaște... sta­vilă grea, în viitoarea-i ocupa­ție, — și pe care în bucuria și graba plecării, n’o văzuse în gând. Grija îl neliniștește și po­topul de afară parcă-l îneacă o­­dată cu nădejdea ce pusese în întreprinderea din țara străină, a cărei viață era slăvită de unii și ponegrită de alții, până ’n fund. Călătorii se trezesc. Câțiva, tăcuți și morocănoși, se ’ntind, tac, s’așează mai în voie pe lo­cul lor și adorm, pe când alții, cu ochii umflați de somn, ru­meni și odihniți, își cercetează ceasul, și, cu trusa la subsuoară, dispar, ca s’aducă apoi, în com­partiment parfumul unei mix­turi, pe care nimeni n’ar mai putea-o ghici... — Mai avem două stații, — spune unul, căscând. — Drumul cel lung și plicti­cos a trecut, — răspunde altul nu nemțește. De cum ajung în țară, mi se pare că, pornind de la frontieră, distanța e mai mi­că decât exact aceiași, făcută prin pustă. Aici, la noi, mai vezi dealuri, văi, păduri, și ochii nu se obosesc, ca în întinsul câm­piei ungurești. — Da’ de oamenii aceia, de funcționarii unguri, ce-ai să-mi spui? — întreabă un al trei­lea călător, cu un stricat accent german. — Parcă-s de lemn. Au toți a­­celași chip, aceleași mișcări; și, ca păpușile, spun aceleași cu­vinte, cu aproape acelaș glas. La noi oamenii nu s’aseamănă și-i niști palavragii, șireți... — Da, dana, mai ales la va­mă sunt vigilenți, când mâna călătorului s’afundă în buzu­­nar.... Pe coridor, începe să circule „schimbul” și-i amintește lui Ledwinka, pe acel pe care-l fă­cuse la Viena în bani românești; o mie de lei, unica sumă ce mai avea; și, prevăzător, o mută din pungă, între actele și pașaportul din portofoliul mai sigur pă­zit. Trenul se oprește într’o stație și de pe coridor’, s’aude amin­tind: „Controlul pașapoartelor­”. Doi funcționari, urmați de șeful trenului, intră în compar­timent. Unul culege hârtiile, pă­­turile, le trece celuilalt, care le desface, se uită, indiferent, la fiece călător și cu un gest me­canic, le pune în tolba de la șold. Mai apropiat de acesta, Ledwinka îi întinde, singur pa­șaportul, pe care vameșul îl ce­­tește, par­că mai atent și mai greu. Scrutează pasagerul și-i mulțumește cu un adânc salut. — Drept e că oamenii, de pe aici nu seamănă cu ai noștri. Sunt mai negri, mai iuți. Și, con­trar celor ce mi s’au relatat — foarte politicoși, își spune el impresia, după ce controlorul închisese ușa, cu precauție ’n mișcări. ■­­ y — Dacă-i vorba de iuțeală.... numai franțuzii ne ’ntrec. Ro­­mânii vorbesc și mănâncă vi­­e. Aleargă după câștig. Și trafi­­cul vamal îi preface ades­en prestidigitatori. Ploaia încetează și printre pi­cturile ce mai lunecă încet pe geam, se vede o geană albastră, deschizându-se în norul de fum. ^edwinka aprinde o țigară și, urmărindu-i rotocoalele reia — în obsesia lui — șirul gându­rilor întrerupt un moment: „Ce importă că nu ’nțeleg nici un cuvânt românesc? în poliglotismul țării românești, nu-i ca aiurea”. — In România se vorbește mult, limba germană? — în­treabă el pe vecinul de cana­pea. — De ce doriți să știți? — Mă duc în țară și m’ar in­teresa. — Da. Se vorbește nemțește în hoteluri, restaurante, în fa­brici — unde mulți mecanici sunt nemți — în librării și ’n toate magazinele din București și ’n întinsul țării, cam tot așa. — Dar n’ați observat o prohi­biție curioasă și tacită — natu­rală aș putea zice — de când cu revolta ce-a produs-o hitleris­­mul? — spune un român. — Adevărat. De un timp nu te mai simți în Lipscani, ca pe Leipzigerstrasse, la Berlin. Dacă vorbiți franțuzește însă sunteți la noi ca la dumneavoastră a­­casă.... — Vorbesc curent, franceza și italiana. Trenul se oprește la vamă și aceiași funcționari anunță iar pe coridor: „Revizia bagajelor”. Geamantane și valize, mici și mari, în forme deosebite și cele mai multe acoperite, ca de un mozaic stricat, în reclamele ho­telurilor străine — se rostogo­­lesc în brațele călătorilor, im­pacienți și nervoși care, deși nu se simt în fraudă, ideia contro­lului însuși îi indispune, vădit. Vameșul cercetează la rând și amănunțit; și când vre­un pasa­ger încearcă să păstreze ordinea lucrurilor, e îndepărtat cu o privire piezișă, ori cu un gest ușor. Ajunși la coletele lui Ledwin­ka, vameșul salută reverențios, face un semn grăbit ce spune că bagajul nu-i de controlat; pune ca pe celălalt, pecetea cre­ionului albastru, și, înmânân­­du-i pașaportul, odată cu al ce­lorlalți călători, îl sapu­n reve­rențios. Pasagerii se privesc cu înțeles și Ledwinka, nedumerit, cău­­tând să-și lămurească purtarea-i deosebită, aprinde și stinge o țigară și se uită afară, pe geam. „Românii sunt cu adevărat deștepți și observatori. Eu nu le-am fost suspect. Chipul, tă­­­tura hainei mele, ținuta mea, nu îi a tuturor și.... le-o fi impus. Oh­, cine știe? M’o fi asemuit, poate, cu un alt călător, cu vre-un nobil ungur care trece pe aici...” și, gândind, observă mai de aproape și mai bine îm­brăcămintea celorlalți tovarăși de drum. „Unii dintre aceștia sunt bine îmbrăcați dar, totuși, le lipsește acel ceva care complectează, în ținuta lui, omul de neam, omul ales. Aceștia n’au eleganța și e­­lasticitatea gestului; au mâni, late și roșii; cel de colo... ține degetele răsfirate pe genunchi; burtosul are ceas pe lanț și-și trimite picioarele sub cealaltă canapea... Bagajul e comun și-i suspect”. In cercetare ochii îi alunecă spre coletele sale, îmbrăcate ’n piele, de ale căror mânere atâr­nă un bilet înrămat. Și în acest control intim, e surprins de pri­virea pasagerului vecin, care-i spune cu perceptibilă ironie ’n glas: — Dacă ’n voiajul dumnea­voastră aduceți blană în bagaj, și sunteți îngrijorat de cum stă, vă sfătuesc s’o scoateți din pla­­rmara în pag, îl­a , de Constanța Marino «Moscu 1É

Next