Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1936 (Anul 17, nr. 791-794)

1936-02-02 / nr. 791

Ade vér ul —rsrMZuZ Anul XV — Seria II — Nr. 791 ß umin­i­ec 2 Fe­b­r­u­arie 1­936 FONDATOR­­ AL“ V> BELDIMAN 1888 1897 I FONDAT IN 1899 CONST­ MIN­E 1897-1920 [ 5 Lei Exemplarul in fata 10 Lei Exemplarul în străinătate Porunca Papei Cu adâncă emoție am cetit porunca pe care sfântul scaun o trimite preoților catolici din întreaga lume și chiar tuturor credincioșilor acestei confesiu­ni: să se roage lui Dumnezeu pentru înlăturarea răsboiului, „oamenii de orice culoare fiind frați”!... Este un lucru dovedit astăzi, că de aceia creștinismul a fost respins de către evreii din Pa­lestina — afară de un foarte mic număr — fiindcă această religiune era vădit internațio­­nalistă, propaga înfrățirea nea­murilor în sinul Bisericii, pe când mozaismul ajunsese emi­namente naționalist și răsboinic așteptând un messia din nea­mul lui David, cu ajutorul că­ruia să îngenunche pe dușma­nii lui Israel. Hristos, el însuși, a șovăit în oarecare măsură, căci a spus femeii canaaniene: „eu nu sânt trimis decât la oile pierdu­te ale casei lui Israel; nu este bine să iei pâinea copiilor și s’o arunci la căței”. Dar apoi, vă­zând marea ei credință, a zis: „facă-ți-se cum voești”. Și fiica ei s’a tămăduit chiar în ceasul acela”. In orice caz însă, Isus se pre­ocupa mai­ de grabă de mântui­rea sufletului fiecărui evreu în parte, decât de soarta și viito­rul națiunii întregi: „Dați Ceza­rului ce-i al Cezarului”, „împă­răția mea nu-i din lumea acea­sta”. Iată de ce învățătura lui a fost primită de un mare nu­măr­ de evrei din diaspra — pe cari naționalismul îi obseda mai puțin—și de prozeliții lor, foarte numeroși pe vremea a­postolilor. Formând 8 la sută din populația imperiului roman și fiind aproape toți orășeni, a­­desea bogați, iudeii exercitau o influență decisivă, din care pricină mozaismul ajunsese la modă, în deosebi printre femei­le demnitarilor înalți. Fără e­­vreii din diaspora, fără prozeli­ții lor, fără influența ebraică în împărăție, creștinismul n’ar fi ajuns poate să cucerească lu­mea. Drept este că și gândirea filozofică a vremii ajunsese la monoteism. Tocmai apostolul Pavel, care a rupt creștinismul de mozaism a accentuat și caracterul lui in­ternațional : „Căci așa ne-a poruncit Dom­nul: „Te-am pus ca să fii Lumi­na Neamurilor, ca să duci mân­tuirea până la marginile pă­mântului”. „V’ați desbrăcat de omul cel vechiu, cu faptele lui, și v'ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se învește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut: aici nu mai este nici Grec, nici iu­­deu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți. Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-văi cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeță, cu înde­lungă răbdare. Îngăduiți-vă u­­nii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum va iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai pre­sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragos­tea, care este legătura desăvâr­șită. Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți recu­noscători”. Greu se împacă creștinismul cu războiul! Preotul creștin în­suflețit de duhul apostolilor ar avea datoria să propage învăță­tura lui Iisus tuturor neamuri­lor și să nu ațâțe contra nici u­­nuia dintre ele; să lupte în contra războiului, și de nu reu­șește, și războiul isbucnește, să se dea în lături!... Să fie oare îngăduit unui creștin să implore în războiu a­­jutorul Părintelui Ceresc, care în nețărmurita lui iubire pentru copiii săi, s’a întrupat în om și s’a jertfit pentru păcatele tutu­ror?!... In acest spirit, cu adevărat a­­postolic, e redactată porunca Papei!... m H. SANIELEVICI Aurelia Vasiliu-Ghiață Voevozl SERGHEI ESENIN LEM­NUL Prin văile albastre răcoare și tăcere, Doar limpedele tropot în depărtări răsfrânt. Și iarba ofilită culege ’n palme miere, Când slabele răchite bălăbănesc în vânt, • Buclata pâclă toarsă de mușchiuri moi sihastre, Se târâie boltită subt delurosul brâu. Și seara atârnându-și picioarele albastre, pe degete se spală în apa din pârâu. « Mi De frigul toamnei aspre nădejdea-i desfrunzită, Ca liniștita soartă pășește calul meu, De marginele hainei de umblet fâlfâită, Cu umedele-i buze prinzându-mă mereu. Dar nu mă duc spre lupte sau spre-un tihnit cocl aur, Ci pe ascunse urme colind, când ziua lui, Se stinge licărindu-și călcâiul ei de aur. Și n coșul vremii mele strâng faptele ce vin. In calea mea rugina roșcată se năzare, Pe culmile pleşuve și colburi ce plutesc. Amurgul joacă ’n iureș de stânci forfotitoare Și iicovoaie luna cum cornul păstoresc. Lăptosul fum cu vântul cătunele veghează, Dar nu e vânt, e numai o zvoană pe furiș. In veselă tristețe Rusia dormitează, Cu brațele înfipte în galben povârniș. E pe aproape casa și bun popas mă cere. "■" Grădina mirezmează cu pătrunjel,mărunt, ° e straturile verzei in sură iindd­ere, < tiA' . • De sus din cornul lunii cad picături de unt: ';». '» 1‘, ■­­ r • r H­r Căldura mă momește, simt miros alb de hulea, In gând musc castraveții cu miez cronțăitor: < Din zări tresare cerul pe câmpul’ce se culcă ■ Și de căpăstru scoate din staniște'uh nor'. '­­ i . * . , ‘ t ț» ! î f. , f': ' Popas, popas, știută m­i-i surda­ți vâlvăt­ai­e, ' In sânge moleșirea ta călătoare-o tac. Stăpâna casei doarme, iar proaspetele paie,'­­ De văduvele coapse mototolite zac. Mijește. Din mocnita culoare gândăcie, încet se lămurește icoana din ungher. Iar ploaia cu mărunta ei rugă timpurie, Mai ciocănește geamul cu tulburi stropi de cer Câmpiile albastre le am din nou în față Și legănat de iazuri e soarele acum. Noui bucurii și chinuri azi inima-mi învață, Cuvinte noui de limbă mi se lipesc duium. Ca apa tremurândă în ochi seninul tace. Lăsând dârlogii, calul pășește mai vioi. Și utimele frunze smolite și buimace. Din poalele lui vântul se zvârle după noi. Din rusește de GEORGE LESNEA Poetului MAXIMOV EVFIMIE f ;• Isprăvind volumul­­,ln ajun” al d-luii C. Stere, —­ suntem ur­măriți, nu numai de tipurile vii din roman, dar și de descrip­țiile de interior, și­­ natură. ■. Redăm un interior­: / „Ie­e acord cu acest gând artis­tic, stucul păreților, plecând de­ la­ arabescuri bizantine aurite, ,pe un fond de sânge închegat, se topea în linii argintii tortu­rate, printre tonurile verzi-al­băstrii din stânga” (pag. 8). Dar dela aceste amănunte de­ interior, prinse cu un fin spirit de observație și zugrăvite cu multă artă, — d. Stere trece la grandioase spectacole de na­tură. ■­­­ 5 /, 1 . . Iată o scenă, pe Ceahlău: „Abia ajuns pe coamă Răutu rămase ca țintuit pe loc! .­­"■ Era spre seară, când soarele se gătea să se afunde în dosul brazilor șerpuiți de coastele mai joase dinspre Apus. Spre Răsărit însă, sub un cer fără nici un pic de nor spre um­bră, se și așternuse o nesfârșită simfonie de tonuri albastre. Dintre valuri de aburiri de a­­metist, cari acopereau dealurile verzi-al­bastrii, răsăreau încă, în pete cenușii, siluetele­ orașelor ce ^ettopeau în arming, începând de la familiarul, Ciubărești până la Iași spre Nord și până la Ga­lați, spre Sud. De sus cu încetul se lăsa dra­peria vânătă și înstelată, cu dunga ei de argint viu a căii lactee. Iar văile și coastele în­conjurătoare, căzute în fundul prăpăstiei negre, se ștergeau sub un văl de nori fumeganți.... După o scurtă răsuflare a nopții de vară, spre dimineață, de pe un vârf de stâncă solitară, ca în mijlocul unui pustiu vră­jit, se desfășură un spectacol și mai groaznic prin măreția lui. Soarele încă nu răsărise, dar și invizibil încă, gonise umbra tremurată. Sub picioare se întindea până la zările cele mai îndepărtate ale orizontului, osmanul spumat de nori albi, pe care plutea nu­mai spinarea întunecată a stră­­jerului sihastru al munțilo­r Mol­dovei. ... . [ " ‘ Cil încetul, nemărginirea de spumă [albă­, porni 'să ,scânteeze dinspre Răsărit,în­­ ușoare­ luciri. Ce tot mai­ viu se aprindeau și se colorăui de tot mai calde reflexe de pur­pură. Și deodată, brusc, ca dintrun crater, din ruptura pânzei­ ima­culate țâșni în sus un snop de flăcări,­ care-și revărsă jarul pe volburile ce intrară în clocot. 1 Apoi, un­ alt crater se mai des­chise...­ și al treilea... al patru­lea... tot mai aproape și mai a­­proape... [. . ..­­... . Și iată!..­ Din volburi albe se naște un ocean de sânge în flă­cări..... . ■ • ....­­l­­ ■. Și o minune! . 1 ’■ La marginea de Răsărit iiiipe un singur punct strălucitor• Dar sub magia­ lui flăcările pălesc, se lasă, line, spre întinderile tot mai limpezi... Se topesc..., Spu­ma imaculată­ se subție, se ru­pe... abia rămâne în fumuri străvezii printre văi mai întune­cate. Și reapare ca prin farmec în toată gloria ei, fața dulce a Moldovei, scăldată de lumină printre dealuri blânde și văi li­ne, tăiate de ape înscânteiate.... Iar spre Apus stau în zările încă aprinse, ca licăriri de nă­dejde, siluetele Carpaților Ar­dealului...” (pag. 352). Acest peisagiu, omul pe mun­te, la picioarele lui nourii, și soarele — răsărind prin spărtu­rile nourilor de jos în sus ■— nu are pereche în literatura noa­stră­­ v M, S. f continuare în pag.­­T.fi“ * RUDYARD KIPLING Din Cartea Junglei ANRUSUL REGELUI Mowgli împreună cu Kaa Pi­ 1 tonul se duc într’o grotă unde­­ este o comoară păzită de un co­­bra­ alb. Acolo Mowgli găsește un anirus prețios — o armă de ucis elefanți — pe care-l ia. Co­­­­bra, furios, îl amenință că aces­­­­ta aduce moartea. (Vezi numărul precedent) Când se văzură din nou la lu­­­­mina zilei răsuflară ușurați; și când se simțiră iarăși în jungla lor și Mowgli își scânteia aniru­­sul în soarele dimineții, simți a­­proape aceeași mulțumire ca a­­tunci când găsea vreun buchet de flori proaspete să și-l anine în plete. — Strălucește mai tare ca o­­chii Bagheerei, — se minună el, făcând să sclipească rubinul. Am să i-l arăt, dar ce vroia să spue Thuu, vorbind de moarte? — Nu știu. Sunt supărat până în vârful cozii că nu l-ai făcut să-ți simtă tăiușul cuțitului. Tot­deauna a pândit nenorocirea la Grotele-Reci, și deasupra și sub pământ. Acum mi-e foame. Vâ­nezi cu mine în dimineața asta? zise Kaa. — Nu, trebue să i-l arăt și Ba­gheerei. Vânătoare bună! Și Mowgli plecă țopăind și în­vârtind aniusul cel mare, o­­prindu-se din când în când să-l mai admire, până aj­unse în păr­țile Junglei unde obișnuia să umble Bagheera, pantera nea­gră, și-o găsi adăpându-se după o vânătoare grea. Mowgli îi po­vesti toată întâmplarea de la în­ceput până la sfârșit, iar Baghe­­­era din când în când, mirosea ankusul. Când Mowgli ajunse la ultimele vorbe ale Cobrei­ Albe, Bagheera începu să toarcă în semn de încuviințare. — Atunci Capușonul-Alb a spus adevărul? întrebă cu gra­bă, Mowgli. — M’am născut în cuștile re­gelui din Codeypore, și fără să mă laud, cum cunosc eu Oame­nii! Cei mai mulți dintre ei ar ucide de trei ori într’o noapte numai pentru piatra asta roșie. — Dar piatra îl face mai greu la mână. Cuțitașul meu lucios e mai bun; și uite! piatra roșie nu-i bună de mâncat. Atunci de ce să ucidă ? — Mowgli du-te și te culcă. Ai trăit între oameni și — — îmi aduc aminte. Oamenii ucid pentru că nu vânează. — din lene și din plăcere. Trezește­­re, Bagheera. La ce servește lu­crul cu vârf de spin ? Bagheera deschise ochii pe ju­mătate — cădea de somn — cli­pind șiret. — Oamenii l-au făcut ca să-l înfigă în capul feciorilor lui Hathi, ca să curgă sângele- Am văzut asta pe străzile din C­­odeypore, în fața cuștilor noa­stre. Lucrul acesta a gustat din sângele multor elefanți ca­pathi. — Dar pentru ce îl înfig în capul elefanților ? — Ca să-i învețe legea Oame­nilor. Neavând nici ghiare nici dinți își făuresc lucruri de aces­tea — și chiar mai grozave. — Numai de sânge dai cu cât te apropii de Clanul Oamenilor sau de"lucrurile lor" spuse cu desgust Mowgli. Greutatea ankusului începea să-l obosească. — Dacă ași fi știut asta, nu l-ași fi luat. Intâiu a fost sângele Messuei pe legăturile curelelor, și acum sângele lui Hathi. Nu­­ vreau să mă mai slujesc de el. Uite ! Ankusul sbură scânteind și se îngropă singur cu vârful în jos, la cincizeci de metri departe, printre copaci. — Așa mi-am curățit mânile de moarte, spuse Mowgli, fre­­cându-și palmele de pământul umed și moale. Thun a spus că Moartea are să mă urmărească­ E bătrân, alb și nebun. — Alb ori negru, moarte ori viață, mă duc să dorm, Frățioa­­re. Eu nu pot vâna noaptea în­treagă și apoi toată ziua să urlu, ca unii. Bagheera plecă spre o vizui­nă de pândă, pe care o știa ea, ia vreo două mile departe. Mowgli își ochi un copac bun în care se cățăra cu ușurință, se apucă să înoade vreo trei, patru liane in­tre ele, și cât ai bate în palme, se legăna într’un hamac la cinci­zeci de picioare înălțime. Cu­ toate că n’avea nimic împotrivă luminii de zi, Mowgli urma o­­biceiul prietenilor lui, și se fo­losea de ea cât mai puțin. Când se trezi în mijlocul lumii zgo­motoase care trăiește prin co­paci, se lăsa din nou amurgul, și își aduse aminte că visase pie­trele lucitoare pe care le az­vârlise. — Tot m’ași mai uita odată la ele, își mărturisi el. Și alunecă dealungul unei liane până la pământ, dar Bagheera i-o luase înainte. Mowgli o au­zea adulmecând, în lumina scă­zută. — Unde-i lucrul cu vârf de spin? strigă Mowgli. — L-a luat un om. Uite-i urma. — Vom vedea acum dacă Thuu a spus adevărat. Dacă lu­crul ascuțit e Moartea, omul tre­bue să moară. Hai să-l urmărim. — Să ucidem, mai întâiu, spu­se Bagheera. Burtă goală, ochi leneș. Oamenii se mișcă foarte încet și Jungla are îndeajuns umezeală ca să păstreze cea mai ușoară urmă. Se grăbiră să vâneze, totuși se scurseseră aproape trei ore până să-și umple burta, să-și potolească setea și s-o apuce a­­dulmecând pe urme. Poporul Junglei știe că nimic nu-i mai rău ca graba la mâncare. — Crezi că lucrul cel as­cuțit are să se întoarcă singur în mâna omului ca să-l omoare ? întrebă Mowgli. Thun a spus că-i Moartea. — Avem să vedem când ajun­gem, spuse Bagheera, luând-o la trap cu capul în pământ- Se ve­de că-i un singur picior (vroia să spue un singur om), și greu­tatea lucrului i-a afundat adânc călcâiul in pământ. — Da ! Acum e limpede ca lu­mina zilei,­ răspunse Mowgli. Și o luară în trap mărunt și sute de vânătoare sub petele de umbră și lumină ale lunei, ur­mărind semnele celor două pi­cioare goale. — Acum o ia la fugă, zise Mowgli. Degetele picioarelor , sunt rășchirate. Alergau acum prin niște lo­curi glodoase. —Aici de ce se întoarce deodată? — Așteaptă! zise Bagheera. Și se aruncă înainte, cât putu ■ mai departe, în cel mai măreț ■ salt ce-l făcuse vreodată. Lucrul e cel mai bun de făcut, când o ur­­­­mă nu se mai arată limpede, e­u să sari înainte, dintr’un singur salt, ca să n’o încurci mai tare ■ cu propriile-ți urme. Baghe era cum atinse pământul, se întoar­se spre Mowgli, strigând: — Uite alte urme care vin în întâmpinarea celor dintâi. Urma­­ asta de-a doua e un picior mai mic cu degostie mari întoarse înăuntru. Mowgli alergă să se uite­— E picior de vânător Gond, zise el. Privește! Aici și-a târît arcul pe iarbă. Asta arată de ce întâia urmă se întorsese deoda­tă. Piciorul cel mare vroia să se ascundă de Piciorul cel Mic. •— Ai dreptate, spuse Baghee­ra. Acum, ca să nu încurcăm ur­mele, revenind asupra pașilor, să urmăm fiecare o pistă. Eu sunt Piciorul cel Mare, Frăți­­­­oare, și tu ești Piciorul cel Mic,­­ Gândul. Bagheera se întoarse dintr’un salt la pista dintâiu, lăsând pe Mowgli aplecat asupra ciudate­lor urme de degete strâmbe ale omulețului acela sălbatec din ■ păduri. 4 Ä. Ș 1

Next