Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1936 (Anul 17, nr. 800-803)

1936-04-05 / nr. 800

Adevărul —V&uWz mm Ami6 XV — Seria II — Nr. 800 Duminică 5 Aprilie 1936 FONDATOR AL. V BELDIMAN 1888-1897 CONST MIN­E 1897-1920 FONDAT­­II 1899 5 Lei Exemplarul In țara 10 Lei Exemplarul în străinătate Constantin Botez Moartea trece pe lângă noi. Deunăzi, la incinerarea lui G. Ibrăileanu, întorcând un moment privirea de la sicriu spre firidele crematoriului, când mi-am întors ochii — în ultimele acorduri ale marșului funebru — n’am mai văzut nimic. Coșciugul de lemn ca­feniu dispăruse undeva, sub pământ —fără să-l fi observat, într’o clipă de neatenție... Vra­ să­ zică, așa trece viața... Nu ni s’a liniștit sufletul du­pă moartea aceasta, și o tele­gramă din Iași ne anunță că a murit Constantin Botez. Mult mai tânăr decât Ibrăi­leanu, Constantin Botez — fost student strălucit la Școala Normală de pe lângă Univer­sitatea din Iași — și-a dat li­cența în litere în țară, magna cum laude. A ocupat catedre, în învățământul secundar, de română și latină. A urmat doc­toratul în filologie la Berlin, atrăgând atenția marilor somi­tăți germane — care de multe ori, la Seminar, i se adresau pentru confirmare. Lucrările lui de Seminar, puteau servi drept teză de doctorat în țară. Teza — o lucrare monumen­tală — îi fusese aprobată. Dar războiul a nimicit totul. Ma­nuscrisul s’a pierdut. Iar după încheierea păcii, " Constantin Botez n’a mai avut curajul să ia lucrarea da capo. Fost mulți ani profesor la li­ceul Național din Iași, el a fost stimat și iubit de multe gene­rații de elevi. Avea o uriașă pu­tere de muncă, ținea câte pa­truzeci de ore cursuri, săptă­mânal. A fost numit acum vreo ze­ce ani inspector al învățămân­tului secundar apoi — inspec­tor general. E autorul celor mai bune manuale de limba română. A debutat în publicistică printr-un studiu asupra lui Conache, și altul — despre traducerea Iliadei de d. Mur­­nu, studiu care vădește temei­­nica-i erudiție clasică. Cunoștea perfect limbile: franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, latina și greaca. Era un îndrăgostit al poe­ziei. Știa ne­de rost, mii și mii de versuri. Autori întregi îi recita pe dinafară. Heine, de pildă. Avea o sensibilitate femini­nă. (Rudele spuneau că semă­na leit cu mama lui). Era de-o delicateță și de-o fineță sufle­tească fără pereche. Gustul său artistic nu dădea greș nici­odată. Poate aceste calități l-au în­clinat spre opera lui Emines­­cu, dând prima ediție critică a Poeziilor, în editura „Cultura Națională”. Acum se pregătea pentru ediția critică a prozei lui Eminescu. Pe lângă contribuția­­ de re­cenzent asupra literaturii ger­mane, Constantin Botez a avut, — la revista „Viața Romî­­nească — rolul de animator. Părerile lui contau. Un manuscris era condam­nat dacă nu-i plăcea lui „Costi­­că Botez”. Ideile lui — pe care nu le realiza singur — le exe­cutau alții. Era un adevărat om de știin­ță. Nu se mărginea cu detecti­­vismul filologic, căutând di­versele etape ale unui cuvânt — ci umbla după sensul lucru­rilor. Il atrăgea filozofia lim­bajului. Avea și o vastă cultură gene­rală — pe lângă cea de specia­litate. Era causeur minunat. Avea spirit — ascuțit, dar fără rău­tate. S’a oprit inima cea mai bu­nă de om al familiei și al prie­tenilor. Te privea cu ochi duioși și blânzi. Asprimea vieții nu-i in­fluențase întru nimic tempe­ramentul. Il izolase numai — într’o demnă, dreaptă și afec­tuoasă ținută sufletească, îndrăgostit de viață, de na­tură, iubitor al cânilor și al pi­sicilor — trecea printre noi cu mâna întinsă a mângâiere. L-am cunoscut în 1914, și ne­am împrietenit. Am făcut, ani de zile, vânători împreună — cu alții, sau noi singuri. Pe volumul ediției critice a lui Eminescu, Constantin Bo­tez mi-a scris la 3 Noembrie 1933: „Celui mai drag prie­ten”. Eu m’am adresat lui altfel: „Singurului meu prieten”. Numai lui i-am arătat sufle­tul până în fund. Aveam ace­leași amintiri. Acum aminti­rile mi s’au împuținat parcă pe jumătate. Zilele noastre trăite împreu­nă au murit în ochii lui. Am un sentiment de părăsire și de singurătate. Simt moartea cum trece prin sufletul meu. M. SEVASTOS 1 Povestiri de vfnatoare Amintiri despre „Costică Botez" Reproducem din volumul „A­­venturile din Strada Grădini­lor” de d. M. Sevastos câteva pa­gini, în care-i vorba de Constan­tin Botez, trecut sub­ numele Mihail Frunzeti, și de G. Ibrăi­leanu (Vârnav). Odată, Iancu Cercel se înfier­bântase rău de tot. Eram la Băl­­țați — cu dânsul și cu Mihai Frunzeti, profesor, om deștept foc, învățat, spiritual și de-o de­licateță feminină. In tovărășia lui am făcut nenumărate vână­tori — din 1914 și până acum. După o zi de vânătoare, am mas la niște cunoscuți ai lui cu­­conu Iancu. Gazda — o fenice de vreo șa­­sezeci de ani — ne-a poftit în „odaia cea mare”, o cameră cu două paturi și cu o taiță. La ca­pătul patului era zestrea nepoa­tei, o fetiță de vre­o treisprezece ani. Pe taiță erau puși prapurii bisericii, arse de linși. Prapurii se rezervau cu bățul pe scându­ră și cu capătul celălalt: crucea, felinarul sau steagul — pe elitul de scorțuri. Am băut săcărică. Am mâncat ouă de rață și lapte acru de oi cu mămăliguță. Apoi — nu mai știu ce-am mâncat. Am căzut în catalepsie — vorba lui Frunzeti. M’am culcat pe taiță subt pra­puri. Când m’am trezit, un ca­­naf dela prapuri mă gâdila la nas. Am eșit in ogradă și am cău­tat gazdele ca să ne dea de spă­lat. N’am găsit pe nimeni. Intr’un târziu­ a venit baba, din sat. — Da’ unde ai fost, mătușă, așa de dimineață? — o întrebai eu. — Apoi... de răul lui conu Ian­cu, care s’a dat azi noapte la mi­ne și la nepoată­ m­­ea... ne-am­ luat lumea în cap și am dormit în sat. Când se­­ trezi, Cercel, — Frun­­zeli începu să-l tachineze.­­ —’Mare hârb­ar mai ești, bre landu­le. Din pricina ta, om­ bă­trân, nu poate fi în siguranță la casa omului parte femeiască in­tre treisprezece și șasezeci de ani... —­ lîaidem mai bine la vînat, —■ luă altă vorbă Cercel, — că-i soarele sus și am dormit ca niște bradi puși... Odată, am pățit la vânat o mare rușine. Era imediat după războiu. Am angajat­­— împreună cu Frunzeti — o căruță din Tata­­rași și am bătut toate ogoarele dintre Abator și Holboca. Nu ne-a sărit nimic. Prepelițele ple­caseră, iar epuri nu se aflau prin partea locului. Erau alun­gați de vite și de formațiunile militare, care se adăpostiseră în bordeele de pe șes. „Seara, când ne-am întors a­­casă, și am vrut să plătim, — căruțașul nu. refuzat —­ Pentru cât ați vânat du— Frunzeti, aproape în silă, îi vârî banii în mână. Mie mi se întâmpla mai des să mă întorc cu geanta goală. Prietenului meu însă — rar de tot. Că era și bun țintaș, dar nici nu cunoștea hodina... înainte de războiu eram plă­pând. Nu puteam merge de di­mineața până seara. Mai luam o gustare... mai îndemnam to­varășul să fumeze o țigară. Gă­seam în cale o fântână? Nu pu­team trece așa, fără să facem cinste apei proaspete. Dacă nu găseam nici un pretext și dăcă câinia lui Frunzeti nu putea fi îmblânzită în nici un fel, — mă trânteam și eu în mijlocul ară­turii ca să-mi adun sufletul la loc. M’am antrenat, an cu an. Iar in ultimul timp, Frunzeti începe întâi să fumeze. Oftează și-și a­­duce aminte cu melancolie de vremurile când eu rămâneam în urmă. Asta-i răzbunarea lui: să mă pună în inferioritate — retrospectiv... Eram într’o primăvară, la si­tari, îmi rămăsese din războiu un dolman cu fața decolorată și cu blana joasă. Mâneca era pu­țin crestată de­ un cățelandru, pe care-l mâncau gingiile, întind dolmanul jos și ne ase­ Urmase la pag. Una ANTOINE DE SAINT EXUPERY, PIONIER Și POETAL VĂZDUHULUI Când, peste cincizeci sau pe­ste o sută de ani, criticul lite­rar al vremii va porni să scrie istoria literaturii epocii de fa­ță, el va simți fără îndoială ne­voia să introducă în lucrarea sa un capitol cu desăvârșire nou: capitolul consacrat unei forme de literatură ce-a luat ființă sub ochii noștri, datorită condițiilor de viață impuse fi­inței umane de către una din cele mai minunate izbânzi ale teh­nicei moderne: aviația. Și vorbind despre începuturile li­teraturii aviatice, criticul vii­torului nu va lipsi desigur să se oprească îndelung asu­pra acestui ciudat Antoine de Saint-Exupéry, cel dintâi aed­­pilot al văzduhului. Pilot de linie, cea ce înseam­nă întotdeauna pilot de mare clasă, Saint Exupéry — Saint Ex cum îi spun mai pe scurt prietenii—a făcut odinioară par­te din cea mai glorioasă echi­pă de zburători a pământului, echipa de sacrificiu a Aeropo­­stalei. In condiții în care astăzi nimeni n’ar îndrăzni să mai zboare, cu aparate la bordul cărora astăzi n’ar consimți să se urce decât un om bine hotă­­rît să se sinucidă, piloții Aero­­postalei au creiat și au servit ani dearândul cea dintâia și cea mai însemnată linie aeria­nă a globului, linia Americii latine. Ani dearândul, la fieca­re cursă, fiecare din ei a avut de luptat împotriva piedicilor pe care natura li le ridica în față cu vrăjmășie și cu arta a­­ceea perfidă cu care știe să lupte împotriva celor care nă­zuiesc s’o înfrângă și s’o supu­nă. Furtunile de nisip de pe coasta Mauretaniei și din săl­batecul Rio de Oro, gloanțele Maurilor din zona dizidentă, cețurile de pe întinsul Oceanu­lui ce nu obișnuește să-și ierte victimele, viscolele din prăpăs­tiile Anzilor, alcătuiau tot atâ­ția vrăjmași apocaliptici cu care zburătorii acestei vremi de pomină trebuiau să ducă lupta grea, luptă pe viață și pe moarte. Unii dintre ei au că­zut înfrânți, și trupurile lor o­­dihnesc și astăzi acolo, în mar­ginea oceanului și a deșertu­lui, însemnând cu scheletele lor albe drumul pentru a cărui cucerire luptaseră. Mai no­rocoși, alții au izbutit să în­vingă de fiecare dată și să se întoarcă. Saint-Exupéry face parte dintre aceștia din urmă. In opt ani de zbor pe linia Americii, Saint Exupéry a a­­vut de înfruntat de zeci, de sute de ori, toate aceste încer­cări și primejdii, ba încă și al­tele pe care Destinul i le hără­zise parcă dinadins numai lui spre a-i cântări puterile. Și to­tuși nimic nu l-a făcut să se înspăimânte, să dea îndărăt sau să renunțe. Faptul acesta n’are în el ni­mic care ar putea să ne ui­mească. Căci dacă pentru ori­ce adevărat pilot, zborul nu în­seamnă numai o meserie, ci și un instinct, o pasiune, pentru Saint Exupéry el înseamnă mult mai mult, căci echivalea­ză cu viața însăși. Ba ceva mai mult încă, el înseamnă singu­ra formă de viață demnă de a­­cest nume cum și de ființa u­­mană, singura care merită să fie trăită și pentru care ești îndreptățit să faci orice sacri­ficiu, să consimți la orice re­nunțare. Căci bucuriile pe ca­re ea ți le oferă sânt atât de a­­dânci, de desăvârșite, încât ele răscumpără cu prisosință moartea care le curmă, oricât de repede ar veni și oricât de cruntă ar fi dânsa. Dar iată în această privință propriile cuvinte ale lui Saint-Exupéry, cuvinte cu atât mai mișcătoare în simplicitatea lor desgolită de orice patetism, cu cât au fost scrise în clipe tragi­ce, atunci când, pierdut de pa­tru zile în pUtetiul Libiei după un acident nenorocit survenit în timpul ultimt­ului său raid spre Saigon, marele pilot își prevedea și-și aștepta fără nici o părere de rău sfârșitul: „Avionul îți îngăduie să să­vârșești o muncă demnă de fi­ința­ umană și te face să ai griji omenești. Ești în atingere cu vântul, cu stelele, cu noap­tea, cu nisipul, cu marea. Te întreci în șiretenie cu puterile firii. Aștepți zorile cum aș­teaptă grădinarul primăvara. Aștepți escala ca un pământ al făgăduinții și-ți cauți ade­vărul în stele. „Există îndeletniciri umane și îndeletniciri care nu sânt demne de ființa omenească. A­­ceasta e singura graniță pe ca­re o recunosc. Nu pot face de­osebire între meditația pilotu­lui și cea a astronomului. Un om scrie, altul zboară iar gră­­dinarul își îngrijește trandafi­rul pentru a-i înlesni înflori­rea. Dar aceștia sunt oameni. „Eu sunt fer­­cit cu meseria mea. Mă simt țăran al escalelor. In trenul care mă duce către cartierele mărginașe ale­ ora­șului, aș simți agonia cu totul altfel decât aici în mijlocul de­șertului. Aici, reflectând bine, câtă bogăție...­ „Cei care au gustat odată din această hrană nu o mai uită. Nu-i așa, camarazi? Și nu vor­besc de beția primejdiei. Eu nu înțeleg această formu­lă. Nu-mi plac câtuși de puțin toreadorii și nu iubesc perico­lul. Știu ce iubesc. Viața!” Iată-ne astfel ajunși la cea­laltă ipostază a acestei ului­toare personalități, la Saint-E­xupéry scriitorul. De fapt acea­stă ipostază își datorește totul celeilalte, reprezentată prin Saint-Exupéry pilotul. Căci e mai presus de orice îndoială că de n’ar fi îmbrățișat mese­ria de zburător, Saint-Exupéry, n’ar fi devenit niciodată lite­rat. De altfel, împerechiat cu numele său, cuvântul acestă sună rău ca o monedă falsă. Saint Exupéry e literatul cel mai puțin „scriitor” din în­treaga literatură contimpora­nă. Oricât te-ai trudi, n’ai­­ să găsești la el nimic din tipul o­­bișnuit al omului de litere ca­re se documentează cu teancuri de note și fișe și care-și inven­tează pe d­eantregul sau măcar în parte atmosfera, persona­­giile și intriga operei sale. Cărțile lui Saint-Exupéry nu au fost scrise la masa de lucru, ci la bordul avionului în cursă de noapte, în acele ore de calm și meditație când, între două escale cunoscute și sigure, pi­lotul poate să se aplece deasu­pra gândurilor sale și sa le des­trame unul câte unul, pentru­­că știe că înaintea lui văzdu­hul nu-i pregătește nici o piedi­că, iar noaptea nici o primejj­­ie. Atât­ Courrier-Sud cât și moi de mult nu cuprind decât senzații încercate, bucurii și primejdii trăite și figuri ome­nești unice poate, dar adevă­rate. Riviere din Voi de imit, acest uluitor conducător de oa­meni care pătrunzându-se de adevărul că fericirea omului nu este în libertate ci în accepr­tarea unei datorii știe să-l in­sufle piloților săi schimbân­du-i astfel în supra­oameni, a­­cest Riviere, zic, nu este un mit și nici un simbol, ci cea mai pură realitate. Simțimân­­tul datoriei care îl însuflețește, „al unei datorii mai înalte de­cât aceea de a iubi”, poate să ne silească a-l admira, poate să ne uimească, dar nu poate să ne facă să contestăm veva-Continuare în pag. II-a ® 9

Next