Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1936 (Anul 17, nr. 800-803)
1936-04-05 / nr. 800
Adevărul —V&uWz mm Ami6 XV — Seria II — Nr. 800 Duminică 5 Aprilie 1936 FONDATOR AL. V BELDIMAN 1888-1897 CONST MINE 1897-1920 FONDATII 1899 5 Lei Exemplarul In țara 10 Lei Exemplarul în străinătate Constantin Botez Moartea trece pe lângă noi. Deunăzi, la incinerarea lui G. Ibrăileanu, întorcând un moment privirea de la sicriu spre firidele crematoriului, când mi-am întors ochii — în ultimele acorduri ale marșului funebru — n’am mai văzut nimic. Coșciugul de lemn cafeniu dispăruse undeva, sub pământ —fără să-l fi observat, într’o clipă de neatenție... Vra să zică, așa trece viața... Nu ni s’a liniștit sufletul după moartea aceasta, și o telegramă din Iași ne anunță că a murit Constantin Botez. Mult mai tânăr decât Ibrăileanu, Constantin Botez — fost student strălucit la Școala Normală de pe lângă Universitatea din Iași — și-a dat licența în litere în țară, magna cum laude. A ocupat catedre, în învățământul secundar, de română și latină. A urmat doctoratul în filologie la Berlin, atrăgând atenția marilor somități germane — care de multe ori, la Seminar, i se adresau pentru confirmare. Lucrările lui de Seminar, puteau servi drept teză de doctorat în țară. Teza — o lucrare monumentală — îi fusese aprobată. Dar războiul a nimicit totul. Manuscrisul s’a pierdut. Iar după încheierea păcii, " Constantin Botez n’a mai avut curajul să ia lucrarea da capo. Fost mulți ani profesor la liceul Național din Iași, el a fost stimat și iubit de multe generații de elevi. Avea o uriașă putere de muncă, ținea câte patruzeci de ore cursuri, săptămânal. A fost numit acum vreo zece ani inspector al învățământului secundar apoi — inspector general. E autorul celor mai bune manuale de limba română. A debutat în publicistică printr-un studiu asupra lui Conache, și altul — despre traducerea Iliadei de d. Murnu, studiu care vădește temeinica-i erudiție clasică. Cunoștea perfect limbile: franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, latina și greaca. Era un îndrăgostit al poeziei. Știa nede rost, mii și mii de versuri. Autori întregi îi recita pe dinafară. Heine, de pildă. Avea o sensibilitate feminină. (Rudele spuneau că semăna leit cu mama lui). Era de-o delicateță și de-o fineță sufletească fără pereche. Gustul său artistic nu dădea greș niciodată. Poate aceste calități l-au înclinat spre opera lui Eminescu, dând prima ediție critică a Poeziilor, în editura „Cultura Națională”. Acum se pregătea pentru ediția critică a prozei lui Eminescu. Pe lângă contribuția de recenzent asupra literaturii germane, Constantin Botez a avut, — la revista „Viața Romînească — rolul de animator. Părerile lui contau. Un manuscris era condamnat dacă nu-i plăcea lui „Costică Botez”. Ideile lui — pe care nu le realiza singur — le executau alții. Era un adevărat om de știință. Nu se mărginea cu detectivismul filologic, căutând diversele etape ale unui cuvânt — ci umbla după sensul lucrurilor. Il atrăgea filozofia limbajului. Avea și o vastă cultură generală — pe lângă cea de specialitate. Era causeur minunat. Avea spirit — ascuțit, dar fără răutate. S’a oprit inima cea mai bună de om al familiei și al prietenilor. Te privea cu ochi duioși și blânzi. Asprimea vieții nu-i influențase întru nimic temperamentul. Il izolase numai — într’o demnă, dreaptă și afectuoasă ținută sufletească, îndrăgostit de viață, de natură, iubitor al cânilor și al pisicilor — trecea printre noi cu mâna întinsă a mângâiere. L-am cunoscut în 1914, și neam împrietenit. Am făcut, ani de zile, vânători împreună — cu alții, sau noi singuri. Pe volumul ediției critice a lui Eminescu, Constantin Botez mi-a scris la 3 Noembrie 1933: „Celui mai drag prieten”. Eu m’am adresat lui altfel: „Singurului meu prieten”. Numai lui i-am arătat sufletul până în fund. Aveam aceleași amintiri. Acum amintirile mi s’au împuținat parcă pe jumătate. Zilele noastre trăite împreună au murit în ochii lui. Am un sentiment de părăsire și de singurătate. Simt moartea cum trece prin sufletul meu. M. SEVASTOS 1 Povestiri de vfnatoare Amintiri despre „Costică Botez" Reproducem din volumul „Aventurile din Strada Grădinilor” de d. M. Sevastos câteva pagini, în care-i vorba de Constantin Botez, trecut sub numele Mihail Frunzeti, și de G. Ibrăileanu (Vârnav). Odată, Iancu Cercel se înfierbântase rău de tot. Eram la Bălțați — cu dânsul și cu Mihai Frunzeti, profesor, om deștept foc, învățat, spiritual și de-o delicateță feminină. In tovărășia lui am făcut nenumărate vânători — din 1914 și până acum. După o zi de vânătoare, am mas la niște cunoscuți ai lui cuconu Iancu. Gazda — o fenice de vreo șasezeci de ani — ne-a poftit în „odaia cea mare”, o cameră cu două paturi și cu o taiță. La capătul patului era zestrea nepoatei, o fetiță de vreo treisprezece ani. Pe taiță erau puși prapurii bisericii, arse de linși. Prapurii se rezervau cu bățul pe scândură și cu capătul celălalt: crucea, felinarul sau steagul — pe elitul de scorțuri. Am băut săcărică. Am mâncat ouă de rață și lapte acru de oi cu mămăliguță. Apoi — nu mai știu ce-am mâncat. Am căzut în catalepsie — vorba lui Frunzeti. M’am culcat pe taiță subt prapuri. Când m’am trezit, un canaf dela prapuri mă gâdila la nas. Am eșit in ogradă și am căutat gazdele ca să ne dea de spălat. N’am găsit pe nimeni. Intr’un târziu a venit baba, din sat. — Da’ unde ai fost, mătușă, așa de dimineață? — o întrebai eu. — Apoi... de răul lui conu Iancu, care s’a dat azi noapte la mine și la nepoată mea... ne-am luat lumea în cap și am dormit în sat. Când se trezi, Cercel, — Frunzeli începu să-l tachineze. —’Mare hârbar mai ești, bre landule. Din pricina ta, om bătrân, nu poate fi în siguranță la casa omului parte femeiască intre treisprezece și șasezeci de ani... — lîaidem mai bine la vînat, —■ luă altă vorbă Cercel, — că-i soarele sus și am dormit ca niște bradi puși... Odată, am pățit la vânat o mare rușine. Era imediat după războiu. Am angajat— împreună cu Frunzeti — o căruță din Tatarași și am bătut toate ogoarele dintre Abator și Holboca. Nu ne-a sărit nimic. Prepelițele plecaseră, iar epuri nu se aflau prin partea locului. Erau alungați de vite și de formațiunile militare, care se adăpostiseră în bordeele de pe șes. „Seara, când ne-am întors acasă, și am vrut să plătim, — căruțașul nu. refuzat — Pentru cât ați vânat du— Frunzeti, aproape în silă, îi vârî banii în mână. Mie mi se întâmpla mai des să mă întorc cu geanta goală. Prietenului meu însă — rar de tot. Că era și bun țintaș, dar nici nu cunoștea hodina... înainte de războiu eram plăpând. Nu puteam merge de dimineața până seara. Mai luam o gustare... mai îndemnam tovarășul să fumeze o țigară. Găseam în cale o fântână? Nu puteam trece așa, fără să facem cinste apei proaspete. Dacă nu găseam nici un pretext și dăcă câinia lui Frunzeti nu putea fi îmblânzită în nici un fel, — mă trânteam și eu în mijlocul arăturii ca să-mi adun sufletul la loc. M’am antrenat, an cu an. Iar in ultimul timp, Frunzeti începe întâi să fumeze. Oftează și-și aduce aminte cu melancolie de vremurile când eu rămâneam în urmă. Asta-i răzbunarea lui: să mă pună în inferioritate — retrospectiv... Eram într’o primăvară, la sitari, îmi rămăsese din războiu un dolman cu fața decolorată și cu blana joasă. Mâneca era puțin crestată de un cățelandru, pe care-l mâncau gingiile, întind dolmanul jos și ne ase Urmase la pag. Una ANTOINE DE SAINT EXUPERY, PIONIER Și POETAL VĂZDUHULUI Când, peste cincizeci sau peste o sută de ani, criticul literar al vremii va porni să scrie istoria literaturii epocii de față, el va simți fără îndoială nevoia să introducă în lucrarea sa un capitol cu desăvârșire nou: capitolul consacrat unei forme de literatură ce-a luat ființă sub ochii noștri, datorită condițiilor de viață impuse ființei umane de către una din cele mai minunate izbânzi ale tehnicei moderne: aviația. Și vorbind despre începuturile literaturii aviatice, criticul viitorului nu va lipsi desigur să se oprească îndelung asupra acestui ciudat Antoine de Saint-Exupéry, cel dintâi aedpilot al văzduhului. Pilot de linie, cea ce înseamnă întotdeauna pilot de mare clasă, Saint Exupéry — Saint Ex cum îi spun mai pe scurt prietenii—a făcut odinioară parte din cea mai glorioasă echipă de zburători a pământului, echipa de sacrificiu a Aeropostalei. In condiții în care astăzi nimeni n’ar îndrăzni să mai zboare, cu aparate la bordul cărora astăzi n’ar consimți să se urce decât un om bine hotărît să se sinucidă, piloții Aeropostalei au creiat și au servit ani dearândul cea dintâia și cea mai însemnată linie aeriană a globului, linia Americii latine. Ani dearândul, la fiecare cursă, fiecare din ei a avut de luptat împotriva piedicilor pe care natura li le ridica în față cu vrăjmășie și cu arta aceea perfidă cu care știe să lupte împotriva celor care năzuiesc s’o înfrângă și s’o supună. Furtunile de nisip de pe coasta Mauretaniei și din sălbatecul Rio de Oro, gloanțele Maurilor din zona dizidentă, cețurile de pe întinsul Oceanului ce nu obișnuește să-și ierte victimele, viscolele din prăpăstiile Anzilor, alcătuiau tot atâția vrăjmași apocaliptici cu care zburătorii acestei vremi de pomină trebuiau să ducă lupta grea, luptă pe viață și pe moarte. Unii dintre ei au căzut înfrânți, și trupurile lor odihnesc și astăzi acolo, în marginea oceanului și a deșertului, însemnând cu scheletele lor albe drumul pentru a cărui cucerire luptaseră. Mai norocoși, alții au izbutit să învingă de fiecare dată și să se întoarcă. Saint-Exupéry face parte dintre aceștia din urmă. In opt ani de zbor pe linia Americii, Saint Exupéry a avut de înfruntat de zeci, de sute de ori, toate aceste încercări și primejdii, ba încă și altele pe care Destinul i le hărăzise parcă dinadins numai lui spre a-i cântări puterile. Și totuși nimic nu l-a făcut să se înspăimânte, să dea îndărăt sau să renunțe. Faptul acesta n’are în el nimic care ar putea să ne uimească. Căci dacă pentru orice adevărat pilot, zborul nu înseamnă numai o meserie, ci și un instinct, o pasiune, pentru Saint Exupéry el înseamnă mult mai mult, căci echivalează cu viața însăși. Ba ceva mai mult încă, el înseamnă singura formă de viață demnă de acest nume cum și de ființa umană, singura care merită să fie trăită și pentru care ești îndreptățit să faci orice sacrificiu, să consimți la orice renunțare. Căci bucuriile pe care ea ți le oferă sânt atât de adânci, de desăvârșite, încât ele răscumpără cu prisosință moartea care le curmă, oricât de repede ar veni și oricât de cruntă ar fi dânsa. Dar iată în această privință propriile cuvinte ale lui Saint-Exupéry, cuvinte cu atât mai mișcătoare în simplicitatea lor desgolită de orice patetism, cu cât au fost scrise în clipe tragice, atunci când, pierdut de patru zile în pUtetiul Libiei după un acident nenorocit survenit în timpul ultimtului său raid spre Saigon, marele pilot își prevedea și-și aștepta fără nici o părere de rău sfârșitul: „Avionul îți îngăduie să săvârșești o muncă demnă de ființa umană și te face să ai griji omenești. Ești în atingere cu vântul, cu stelele, cu noaptea, cu nisipul, cu marea. Te întreci în șiretenie cu puterile firii. Aștepți zorile cum așteaptă grădinarul primăvara. Aștepți escala ca un pământ al făgăduinții și-ți cauți adevărul în stele. „Există îndeletniciri umane și îndeletniciri care nu sânt demne de ființa omenească. Aceasta e singura graniță pe care o recunosc. Nu pot face deosebire între meditația pilotului și cea a astronomului. Un om scrie, altul zboară iar grădinarul își îngrijește trandafirul pentru a-i înlesni înflorirea. Dar aceștia sunt oameni. „Eu sunt fercit cu meseria mea. Mă simt țăran al escalelor. In trenul care mă duce către cartierele mărginașe ale orașului, aș simți agonia cu totul altfel decât aici în mijlocul deșertului. Aici, reflectând bine, câtă bogăție... „Cei care au gustat odată din această hrană nu o mai uită. Nu-i așa, camarazi? Și nu vorbesc de beția primejdiei. Eu nu înțeleg această formulă. Nu-mi plac câtuși de puțin toreadorii și nu iubesc pericolul. Știu ce iubesc. Viața!” Iată-ne astfel ajunși la cealaltă ipostază a acestei uluitoare personalități, la Saint-Exupéry scriitorul. De fapt această ipostază își datorește totul celeilalte, reprezentată prin Saint-Exupéry pilotul. Căci e mai presus de orice îndoială că de n’ar fi îmbrățișat meseria de zburător, Saint-Exupéry, n’ar fi devenit niciodată literat. De altfel, împerechiat cu numele său, cuvântul acestă sună rău ca o monedă falsă. Saint Exupéry e literatul cel mai puțin „scriitor” din întreaga literatură contimporană. Oricât te-ai trudi, n’ai să găsești la el nimic din tipul obișnuit al omului de litere care se documentează cu teancuri de note și fișe și care-și inventează pe deantregul sau măcar în parte atmosfera, personagiile și intriga operei sale. Cărțile lui Saint-Exupéry nu au fost scrise la masa de lucru, ci la bordul avionului în cursă de noapte, în acele ore de calm și meditație când, între două escale cunoscute și sigure, pilotul poate să se aplece deasupra gândurilor sale și sa le destrame unul câte unul, pentrucă știe că înaintea lui văzduhul nu-i pregătește nici o piedică, iar noaptea nici o primejjie. Atât Courrier-Sud cât și moi de mult nu cuprind decât senzații încercate, bucurii și primejdii trăite și figuri omenești unice poate, dar adevărate. Riviere din Voi de imit, acest uluitor conducător de oameni care pătrunzându-se de adevărul că fericirea omului nu este în libertate ci în acceprtarea unei datorii știe să-l insufle piloților săi schimbându-i astfel în supraoameni, acest Riviere, zic, nu este un mit și nici un simbol, ci cea mai pură realitate. Simțimântul datoriei care îl însuflețește, „al unei datorii mai înalte decât aceea de a iubi”, poate să ne silească a-l admira, poate să ne uimească, dar nu poate să ne facă să contestăm veva-Continuare în pag. II-a ® 9