Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1936 (Anul 17, nr. 809-812)
1936-06-07 / nr. 809
* Adevărul = ITÁnim Anul XV — II — Nr. 809 duminică Iunie 1936 FONDATORI AL I V BELDIMAN 1888-1897 | FONDAT IN 1899 I CONST MINLE 1897-1920 J 5 Lei Exemplarul in țara 10 Lei Exemplarul in străinătate Premiaea d-lui G.Călinescu Academia Romă a decernat lui G. Căliscu premiul la hangium de 10.000 lei penn critica liteară. Juriul, and acest premu, a avut încredere lucrarea relativă la viața și opera lui ■ Eminescu. Extrem de mucitor și ordonat, spirit limpede și analiză și de sinteză, perfect e bine pregătit științificește, înzetrat cu un just gust artistic, and în cel mai înalt grad simți de răspundere față de alții ca și față de sine însuși. — d. Ciinescu a știut, cu competință, olectivitate și cu căldură sufleteacă pentru scriitorul studiat, s treacă în revistă aproape et ce s’a scris la noi în cursul ultimilor ani. A arătat înțelaere și îngăduință pentru scriitorii tineri, încurajându-i și îndrumându-i — când era vorba de talent și de sinceritate artistică. Cabotinul însă și cabotinatul găsesc într’însul cel mai hotărît adversar. Fie prieten sau vrăjmaș, ori indiferent, scriitorul recenzat este privit de d. Călinescu cu acelaș spirit de dreptate. Buna-i credință și sinceritatea lui în afară de orice bănuială, fac ca autorii care n’au parte de o critică favorabilă, să nu se supere — decât cei ce sufăr de megalomanie și cei lipsiți de inteligență. Dealtfel forma urbană a discuțiilor purtate de d. Călinescu nu exclude relatile pciacinaîe cu scriitorul cel mai sever criticat. Studiind omul și opera — cu legăturile lor psihologice și sociale — analizând meșteșugul artistic până în cele mai fine resorturi... d. Călinescu face, din fiecare articol, o construcție delicată și complicată de horlogenie literară, animată însă de un suflu fierbinte al vieții. Iar forma în care d-sa își scrie articolele este clară, precisă, plină de concizie, de o factură clasică — fără să fie lipsită de grația și de supleța modernă, de faldul ușor care exprimă cele mai complicate neliniști și cel mai fin rafinament al senzațiilor. Diversele și marile calități ale d-lui Călinescu s’au realizat în monumentala operă asupra lui Eminescu, de care d-sa s’a apropiat cu tot arsenalul științific al criticului modern. Vorbind de d. Călinescu, G. Ibrăileanu spunea că toți criticii anteriori au fost simpli precursori, mai mari sau mai mici. Cu d. Călinescu începe faza criticii științifice moderne. După nivelarea făcută de criticii dinainte, — d-sa, având la îndemână posibilitățile de informație exactă, pe lângă pregătirea generală — este sortit să dea lucrări definitive. Opera asupra lui Eminescu este o dovadă că prevederile lui G. Ibrăileanu, exprimate după primul volum al d-lui Călinescu, s-au realizat în totul. Iar recunoașterea publică și oficială au întărit afirmația celei mai ascuțite minți care a luminat o întreagă epocă literară. D. Călinescu este, totuși, la începutul carierei de critic. Așteptăm dela entuziasmul pentru literatură și pentru lucru încă multe opere de seamă. El crede în scrisul altora — în consecință, și în scrisul său. Are un fel de fanatism al cărții, care ne impresionează și ne umilește pe noi care, — în dosul cărții — nu ne putem opri de a vedea omul întreg din scriitor, cu toate turpitudinile lui, nu numai partea bună, de esență divină... unica de altfel care interesează eternitatea. Noi însă care sântem terorizați de zădărnicia curentă și veșnică, venerăm pe cei dominați de religiozitatea artei. M. SEVASTOS ACADEMIA DE MEDICINĂ COMUNICAREA D-NEI DR. MARTHA TRANCU-RAINER In ultima ședință a Academiei de Medicină, d-na dr. Martha Trancu-Rainer, prima femee membră a acestei instituții, a făcut o interesantă comunicare. După o lungă serie de lucrări care au necesitat observații clinice și multe cercetări de laborator, încadrate într’un studiu temeinic și ținut la curent, — d-na dr. Rainer a făcut descoperiri de o mare însemnătate științifică, cu aplicații practice incalculabile. In domeniul glandelor cu secreție internă în genere și în special în cadrul problemelor hormonale, d-sa a mai făcut — nu de mult — o comunicare, care a apărut într-o revistă de specialitate din străinătate. D-na dr. Rainer a dus cercetările mai departe, ajungând astăzi la descoperiri nouă. In comunicarea de deunăzi, d-sa a prezentat rezultatul lucrărilor — făcute în colaborare cu d. dr. C. Vladuțiu. Această comunicare privește cazul oamenilor, la care membrele au încetat foarte de timpuriu a crește în lungime, pe când trunchiul — sprijinit de picioare extrem de scurte — s’a desvoltat în mod normal. Există de altfel un portret făcut de Velasquez al unui asemenea pitic, bufonul lui Filip IV. Cauza acestei tulburări speciale a creșterii nu e stabilită. Dar fiind dat că glandele cu secreție internă conduc desvoltarea organismului, era indicat să se stabilească cum reacționează ele. Deaceia, continuând alte cercetări similare urmărite în curs de ani de zile, — d-na dr. Rainer, în colaborare cu d. dr. Vladuțiu, a cercetat și la un pitic de această speță prezența — în sânge și în anumite substanțe eliminate din corp — între altele a hormonilor, prin mijlocirea cărora hipofiza provoacă maturarea glandelor germinale, care secretă la rândul lor hormonele ce modifică tractul genital. Cercetările experimntale ale d-nei dr. Rainer și ale d-lui dr. Vladuțiu au arătat că acel hormon de maturare al glandelor germinale există în organismul piticului și se și elimină din organism. Această comunicare a fost urmărită cu interes de asistența, formată în cea mai mare parte din reprezentanții științei românești. u. S. DR. MARTHA TRÂKCU-RAINER Din ,,Jurnalul" lui Jules Renard Prefer să fiu nepoliticos decât banal, , Puii in jurul mamei lor. Parcă e o ramură încărcată de fructe. Sânt momente când viața exagerează. Arta insă trebue să se ferească de orice exagerare. © La ziua nașterii unei fetițe. — Eu, zice ea, m’am născut mâne. Nu pot privi o frunză de copac fără să fiu copleșit de întregul univers. Pasărea nu simte nimic când îi tai penele aripilor, dar nu mai poate să sboare. © Femeie tulburătoare, pe care numai te-am întrevăzut și nădăjduesc să nu te mai revăd niciodată! X ''■ [UNK] [UNK] y A» ’ : •• Bunătatea noastră este răutatea noastră adormită. E încă fericit omul care poate să spună: „Odinioară am fost un om fericit!” • Paul Adam scrie tot ce ne trece prin cap. • Aș dori să am numai atâta talent ca să pot să nu am invidii. • Bucuriile mele, fără să-mi facă mie prea pitit bine, fac destul rău celorlalți. • Lamartine visează cinci minute și scrie o oră. Arta este tocmai contrariul. Ne gândim la moarte, întrucât nădăjduim să scăpăm de ea. O Dați-mi viața. Cu „partea literară”, mă însărcinez eu. • Am încredere în steaua mea pală. 9 Numai egoistul suferă cu adevărat și întotdeauna. De atâtea ori se spune „îndrăzneț” acolo unde ar trebui să se spună „obscen”. « Dacă aș fi făcut altceva decât ceea ce puteam să fac, ați fi văzut cât de rău ar fi fost! » Misogin, adică îndrăgostit de prima femeie întâlnită. Nu trebue să spui adevărul întreg, dar nu trebue să spui decât adevărul set. Femeia: un suflet întrun cor.• Să nu te plângi niciodată și să nu mângâi întotdeauna. Din tot ceea ce scriem, posteritatea nu va păstra decât o pagină cel mult. Aș vrea să i-o aleg eu însumi.v Când două case nu se ating, strada e gata. Țipă ca și când nu ai voi să atentezi la pudoarea ei. • Am impresia că sânt într’o mină de aur și că nu râcâi decât pământ. Omul se naște cu viciile lui, virtuțile și le capătă. © Măgarul, care încearcă să plângă și care nu poate decât să ragă. • Sensibil față de orice, am luat prostul obiceiu să spun: „Mi-e egal!” Nu disprețuim cum se cuvine decât ceea ce iubim în taină. Stilul este obișnuință a doua natură a gândirii. Dacă omul ar avea puterea sa completeze natura, șarpelui i-ar adăuga spini.• Viața noastră face impresia unei încercări. Odată hotărîrea luată, mai rămân puțin nehotărît. ■ • Să gândești nu-i de ajuns: trebue să te gândești la ceva. Nimic nu-i mai murdar decât un crin murdar. Trad. de L. Sb. ' • • • © • © • • © • • • • B=»i RraíorliiB N. lOTțp Interi o r de Of ilia Cazimir Cutia cu nimicuri De obiceiu, „cutia cu nimicuri” e o cutie veche de pălării care poartă, ca pe o cingătoare demodată, o bandă de hârtie cu numele unei modiste franceze de pe vremuri: Irene, sau Helene, sau Madeleine. E o cutie de carton decolorat, înaltă și cu fundul mic, — sau plată cu fundul vast, după cum găteala cu care și-a făcut intrarea în casă a fost o tocă minusculă, cu armatură solidă de sârmă, — sau un plériot cu aripi uriașe, care trebuia țintuit pe cap cu ace de câte jumătate metru lungime. Alteori, cutia cu nimicuri e o besadea rămasă de la bunici, din lemn de nuc, de trandafir ori de palisandru. De pe capacul încrustat, bucățelele de sidef au sărit demult, ori le-au scobit, pe rând, generații de băeți cu briceagul, — și gravura veche nu mai are nici un înțeles. Oricum va fi fost la început, dublura de catifea are acum aceeași culoare neutră a frunzelor moarte de anul trecut. Cutia e despărțită în compartimente inegale, al cărui rost nimeni nu-l mai știe. Și în oglinda vânătă, obrazul cel fraged se vede speriat și trist. Cutia cu nimicuri e totdeauna plină, dar pururi primitoare pentru noile mărunțișuri inutile. Găsești în ea panglici ieșite de soare, mănuși despărechiate, dantele distrămate, franjuri de ibrișin, „balene” de corset, bucățele de mătasă dintr’o rochie care-ți amintește de o zi pe care nu vrei s’o uiți și pe care altfel ai fi uitat-o, — paftale cu emaiul pleznit, mărțișoare oxidate din primăverile copilăriei, centuri cât niște coliere și coliere cât niște brățări. Găsești acolo flori de catifea exfoliate, atât de vechi încât încep a sămăna cu cele naturale. Un stang de beteală, de la nu mai știi ce nuntă, miroase a coclit. La fund, printre frunze de paduri sfărâmate, găsești mărgele risipite, inele fără piatră și sperii de bagă, de-atâta vreme fără rost. Acolo, la fund, învelite într’o foiță de mătasă, ai strâns cozile, așa cum le-ai împletit, cu melancolie, pentru cea din urmă oară, în ziua când te-ai dus la tuns. In cutia cu nimicuri cauți uneori un guleraș de valencienă, — și găsești o fotografie ștearsă care te privește adânc, cu ochii dureroși, de dincolo de moarte, — din uitare. Cutia cu nimicuri, în care se înfundă colbul și se aciuază moliile, te încurcă totdeauna la scuturat. La Crăciun, la Paști, la’vremea marilor reforme gospodărești din toamnă, o muți de pe un dulap pe altul, o exilezi i în camară, o sui în pod. Dar nu te poți hotărî să te desparți de ea. E moștenirea pe care ai primit-o de la o bunicuță cochetă, — și o păstrezi, ca s’o lași moștenire nepoatelor. Și într’o zi, când parcă ți-e dor de tine singură, cauți un pretext și-o aduci iarăș în odaie. O deschizi cu sentimentul cu care ai răsfoi o carte cu gravuri vechi, ori un teanc de scrisori îngălbenite, cutia cu nimicuri e albumul cu amintiri al femeilor care n’au avut, ori n’au păstrat, scrisori de dragoste... Cutia în care dorm generații de parfumuri laolaltă demodate și îndărătnice, lăcrița cu emoții estompate și dulci, e și un amuzant album retrospectiv de mode. Și uneori e indiscretă: îți destăinuește, fără s’o întrebi, vârsta adevărată a stăpânei ei de azi. Am surprins odată pe o femee cochetă lângă cutia ei cu nimicuri, cântărind în palmă, cu cronică melancolie, o pălărioară de paiete cât un cuib de presură, din cele care numai Dumnezeu știe cum se țineau deasupra pieptănăturilor cu trupe. Am întrebat-o: — Ai purtat tu asta? Ea a zvârlit în cutie găteala ridicolă, a ridicat din umeri și a răspuns, nepăsătoare dar cam grăbită. — Ce-ți vine în minte! E o amintire de la bunică mea... La peglinde Oglinzi reci de cristal, care te cuprind fără prietenie în lumina lor prea nouă... Oglinzioare intime de poșetă, în care-ți cercetezi pe furiș obrazul... Oglinzi în rame grele de nuc și de mahon, în care lumina a putrezit și care-ți arată, prin abuzul vremii, ce bine samănă tinereța ta de azi cu tinereța bunicelor moarte... Ciob de oglindă cu poleiala desprinsă în solzi zburliți, în care numai gândul tău își vede imaginea uitată... Oglinzi venețiene, goale, cu soare plumburiu in adânc, care te fac să-ți cauți pe umeri șalul de dantelă pe care nu l-ai avut niciodată... Oglinzi cu sticla verzuie încrețită în valuri, pe care le cumpără fetele de la țară când se mărită și le duc acasă în căruță, ținându-le cu sfințenie pe genunchi, ca să se uite în ele, dealungul drumului, tot cerul și toți norii... Oglinda familiară din odaia ta, căreia-i cunoști pata albăstrie din colț și sgârietura imperceptibilă din mijloc, și care te cunoaște atât de bine încât te sfiești când un străin se uită în ea, ca și cum acolo, în fund, ar stărui încă umbra ta de taină, — oglinzi ale tuturor, oglinzi ale nimănui, toate ascund în apa lor descântată un zâmbet și o minciună. Care femee nu-și trimite, prin lumina încremenită a oglinzii, priviri îngăduitoare? Care acceptă să se vadă așa cum este, nu așa cum ar dori să fie? — In definitiv, nu-s chiar așa de urîtă... Și-și retușează imaginea cu mici pete de iluzii, ca un fotograf-artist care face, din cele mai banale chipuri, „capete de expresie” pentru vitrină. Dar cele mai limpezi și mai neiertătoare oglinzi sunt ochii celorlalte femei. In ei, o femee își citește buletinul zilnic, atât de variabil, al tinereții și al frumuseții. Admirația îndrăzneață a fetițelor care încep să fie cochete, gestul discret al unei străine care întoarce capul cu surprindere, — care femee nu se pândește, nu le așteaptă și nu le culege din treacăt cu bucurie, ca pe niște flori? Oglingioarele mici din ochii necunoscutelor de pe stradă nu știu nici să mintă, — nici să cruțe. « • • — Te-am cunoscut de departe, după mers... Mersul, ni-i cunoaște orice strain. Dar cine-și cunoaște propriul său mers? Când vrei să ți-1 surprinzi în luciul vitrinelor,’pe stradă, calci dintr’odată rigid și stângaci, cum merg pe pânză, când sânt singuri, actorii de cinematograf. Ochii noștri ne intimidează, parcă, mai mult decât ai străinilor. De altfel, e destul să te gândești „cum mergi”, ca să te simți stingherit. Și doar mersul, mai ales la femei, e mai personal chiar decât surâsul care, cu răbdare, se poate modela după plac. Cunosc mersul distrat și concentrat al îndrăgostitei, mersul serios. Spre anumită destinație, al gospodinei; mersul elastic și alintat al femeii care se știe iubită; mersul aferat, grăbit și rnnfírmars ST sajj, ?»a * 1 f