Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1936 (Anul 17, nr. 809-812)

1936-06-07 / nr. 809

* Adevărul = ITÁnim Anul XV — II — Nr. 8­09 duminică Iunie 1936 FONDATOR­I AL I V BELDIMAN 1888-1897 | FONDAT IN 1899 I CONST­ MINLE 1897-1920 J 5 Lei Exemplarul in țara 10 Lei Exemplarul in străinătate Premiaea d-lui G.Călinescu Academia Romă a decernat lui G. Căli­­scu premiul la hangium de 10.000 lei pen­n­ critica lite­­ară. Juriul, and acest pre­­m­u, a avut în­c­redere lucrarea­­ relativă la via­­­ța și opera lui ■ Emin­escu. Extrem de mucitor și ordonat, spirit limpede și analiză și de sinteză, perfect e bine pregătit științificește, înzetrat cu un just gust artistic, a­nd în cel mai înalt grad simți de răspundere față de alții ca și față de sine însuși. — d. Ciinescu a știut, cu competință, olectivitate și cu căldură sufleteacă pentru scri­itorul studiat, s treacă în re­vistă aproape et ce s’a scris la noi în cursul ultimilor ani. A arătat înțelaere și îngădu­ință pentru scriitorii tineri, încu­­rajându-i și îndrumându-i — când era vorba de talent și de sinceritate artistică. Cabotinul însă și cabotinatul găsesc într’însul cel mai hotărît adversar. Fie prieten sau vrăjmaș, ori indiferent, scriitorul recenzat este privit de d. Călinescu cu a­­celaș spirit de dreptate. Buna-i credință și sinceritatea lui în a­­fară de orice bănuială, fac ca autorii care n’au parte de­ o cri­tică favorabilă, să nu se supere — decât cei ce sufăr de megalo­manie și cei lipsiți de inteligență. Dealtfel forma urbană a dis­cuțiilor purtate de d. Călinescu nu exclude relatile pciacinaîe cu scriitorul cel mai sever criticat. Studiind omul și opera — cu legăturile lor psihologice și soci­ale — analizând meșteșugul ar­tistic până în cele mai fine resor­turi... d. Călinescu face, din fie­care articol, o construcție deli­cată și complicată de horlogenie literară, animată însă de un su­flu fierbinte al vieții. Iar forma în care d-sa își scrie articolele este clară, precisă, plină de concizie, de­ o factură clasică — fără să fie lipsită de grația și de supleța modernă, de faldul ușor care exprimă cele mai complicate neliniști și cel mai fin rafinament al senza­țiilor. Diversele și marile calități ale d-lui Călinescu s’au realizat în monumentala operă asupra lui Eminescu, de care d-sa s’a apro­piat cu tot arsenalul științific al criticului modern. Vorbind de d. Călinescu,­­ G. Ibrăileanu spunea că toți criticii anteriori au fost simpli precursori, mai mari sau mai mici. Cu d. Călinescu începe faza criticii științifice moderne. După nivelarea făcută de criticii dinainte, — d-sa, având la în­demână posibilitățile de infor­mație exactă, pe lângă pregăti­rea generală — este sortit să dea lucrări definitive. Opera asupra lui Eminescu este o dovadă că prevederile lui G. Ibrăileanu, exprimate după primul volum al d-lui Călinescu, s-au realizat în totul. Iar recunoașterea publică și oficială au întărit afirmația celei mai ascuțite minți care a luminat o întreagă epocă lite­rară. D. Călinescu este, totuși, la în­ceputul carierei de critic. Aștep­tăm dela entuziasmu­l pentru li­teratură și pentru lucru încă multe opere de seamă. El crede în scrisul altora — în consecință, și în scrisul său. Are un fel de fanatism al cărții, care ne im­presionează și ne umilește pe noi care, — în dosul cărții — nu ne putem opri de a vedea omul întreg din scriitor, cu toate tur­pitudinile lui, nu numai partea bună, de esență divină... unica de altfel care interesează eterni­tatea. Noi însă care sântem terori­zați de zădărnicia curentă și veșnică, venerăm pe cei dominați de religiozitatea artei. M. SEVASTOS ACADEMIA DE MEDICINĂ COMUNICAREA D-NEI DR. MARTHA TRANCU-RAINER In ultima ședință a Academiei de Medicină,­­ d-na dr. Martha Trancu-Rainer, prima femee membră a acestei instituții, a făcut o interesantă comunicare. După o lungă serie de lucrări care au necesitat observații cli­nice și multe cercetări de labo­rator, încadrate într’un studiu temeinic și ținut la curent, — d-na dr. Rainer a făcut descope­riri de o mare însemnătate ști­ințifică, cu aplicații practice in­calculabile. In domeniul glandelor cu se­creție internă în genere și în spe­cial în cadrul problemelor hor­monale, d-sa a mai făcut — nu de mult — o comunicare, care a apărut într-o revistă de speciali­tate din străinătate. D-na dr. Rainer a dus cerce­tările mai departe, ajungând as­tăzi la descoperiri nouă. In comunicarea de deunăzi, d-sa a prezentat rezultatul lu­crărilor — făcute în colaborare cu d. dr. C. Vladuțiu. Această comunicare privește cazul oamenilor, la care mem­brele au încetat foarte de tim­puriu a crește în lungime, pe când trunchiul — sprijinit de picioare extrem de scurte — s’a desvoltat în­ mod normal. Există de altfel un portret fă­cut de Velasquez al unui ase­menea pitic, bufonul lui Fi­lip IV. Cauza acestei tulburări speci­ale a creșterii nu e stabilită. Dar fiind dat că glandele cu secreție internă conduc desvol­­tarea organismului, era indicat să se stabilească cum reacțio­nează ele. Deaceia, continuând alte cer­cetări similare urmărite în curs de ani de zile, — d-na dr. Rai­ner, în colaborare cu d. dr. Vla­duțiu, a cercetat și la un pitic de această speță prezența — în sânge și în anumite substanțe eliminate din corp — între altele a hormonilor, prin mijlocirea cărora hipofiza provoacă matu­rarea glandelor germinale, care secretă la rândul lor hormonele ce modifică tractul genital. Cercetările experimntale ale d-nei dr. Rainer și ale d-lui dr. Vladuțiu au arătat că acel hor­mon de maturare al glandelor germinale există în organismul piticului și se și elimină din or­ganism. Această comunicare a fost ur­mărită cu interes de asistența, formată în cea mai mare parte din reprezentanții științei româ­nești. u. S. DR. MARTHA TRÂKCU-RAINER Din ,,Jurnalul" lui Jules Renard Prefer să fiu nepoliticos decât banal, , Puii in jurul mamei lor. Par­că e o ramură încărcată de fructe. Sânt momente când viața e­­xagerează. Arta insă trebue să se ferească de orice exagerare. © La ziua nașterii unei fetițe. — Eu, zice ea, m’am născut mâne. Nu pot privi o frunză de co­pac fără să fiu copleșit de între­gul univers. Pasărea nu simte nimic când îi tai penele aripilor, dar nu mai poate să sboare. © Femeie tulburătoare, pe care numai te-am întrevăzut și nă­­dăjduesc să nu te mai revăd nici­odată! X ''■ [UNK] [UNK] y A» ’ : ••­­ Bunătatea noastră este răuta­tea noastră adormită. E încă fericit omul care poate să spună: „Odinioară am fost un om fericit!”­­ • Paul Adam scrie tot ce ne trece prin cap. • Aș dori să am numai atâta talent ca să­ pot să nu am invidii. • Bucuriile mele, fără să-mi fa­că mie prea pitit bine, fac des­tul rău celorlalți. • Lamartine visează cinci mi­nute și scrie o oră. Arta este tocmai contrariul. Ne gândim la moarte, întru­cât nădăjduim să scăpăm de ea.­­ O Dați-mi viața. Cu „partea li­terară”, mă însărcinez eu. • Am încredere în steaua mea pală. 9 Numai egoistul suferă cu ade­vărat și întotdeauna. De atâtea ori se spune „în­drăzneț” acolo unde ar trebui să se spună „obscen”. « Dacă aș fi făcut altceva decât ceea ce puteam să fac, ați fi vă­zut cât de rău ar fi fost! » Misogin, adică îndrăgostit de prima femeie întâlnită. Nu trebue să spui adevărul întreg, dar nu trebue să spui de­cât adevărul­ set. Femeia: un suflet întrun cor­.­­• Să nu te plângi nici­odată și să nu mângâi întotdeauna. Din tot ceea ce scriem, poste­ritatea nu va păstra decât o pa­gină cel mult. Aș vrea să i-o a­­leg eu însumi.­­v Când două case nu se ating, strada e gata. Țipă ca și când nu ai voi să a­­tentezi la pudoarea ei. • Am impresia că sânt într’o mină de aur și că nu râcâi de­cât pământ. Omul se naște cu viciile lui, virtuțile și le capătă. © Măgarul, care încearcă să plângă și care nu poate decât să ragă. • Sensibil față de orice, am luat prostul obiceiu să spun: „Mi-e egal!” Nu disprețuim cum se cuvi­ne decât ceea ce iubim în taină.­­ Stilul este obișnuință a doua natură a gândirii. Dacă omul ar avea puterea sa completeze natura, șarpelui i-ar adăuga spini.• Viața noastră face impresia unei încercări. Odată hotărîrea luată, mai ră­mân puțin nehotărît. ■ • Să gândești nu-i de ajuns: tre­bue să te gândești la ceva. Nimic nu-i mai murdar decât un crin murdar. Trad. de L. Sb.­­ ' • • • © • © • • © • • • • B=»i RraíorliiB N. lOTțp Interi o r de Of ilia Cazimir Cutia cu nimicuri De obiceiu, „cutia cu nimi­curi” e o cutie veche de pălării care poartă, ca pe o cingătoare demodată, o bandă de hârtie cu numele unei modiste franceze de pe vremuri: Irene, sau He­lene, sau Madeleine. E o cutie de carton decolo­rat, înaltă și cu fundul mic, — sau plată cu fundul vast, după cum găteala cu care și-a făcut intrarea în casă a fost o tocă minusculă, cu armatură solidă de sârmă, — sau un plériot cu aripi uriașe, care trebuia țin­tuit pe cap cu ace de câte jumă­tate metru lungime. Alteori, cutia cu nimicuri e o besad­ea rămasă de la bunici, din lemn de nuc, de trandafir ori de palisandru. De pe capa­cul încrustat, bucățelele de si­def au sărit demult, ori le-au scobit, pe rând, generații de băeți cu briceagul, — și gravu­ra veche nu mai are nici un în­țeles. Oricum va fi fost la înce­put, dublura de catifea are a­­cum aceeași culoare neutră a frunzelor moarte de anul trecut. Cutia e despărțită în comparti­­mente inegale, al cărui rost ni­meni nu-l mai știe. Și în oglinda vânătă, obrazul cel fraged se vede speriat și trist. Cutia cu nimicuri e totdeauna plină, dar pururi primitoare pentru noile mărunțișuri inuti­le. Găsești în ea panglici ieșite de soare, mănuși despărechiate, dantele distrămate, franjuri de ibrișin, „balene” de corset, bucă­țele de mătasă dintr’o rochie ca­­re-ți amintește de­ o zi pe care nu vrei s’o uiți și pe care altfel ai fi uitat-o, — paftale cu emaiul pleznit, mărțișoare oxidate din primăverile copilăriei, centuri cât niște coliere și coliere cât ni­ște brățări. Găsești acolo flori de catifea exfoliate, atât de ve­chi încât încep a sămăna cu ce­le naturale. Un stang de beteală, de la nu mai știi ce nuntă, mi­roase a coclit. La fund, printre frunze de pad­uri sfărâmate, gă­sești mărgele risipite, inele fără piatră și sperii de bagă, de-atâ­­ta vreme fără rost. Acolo, la fund, învelite într’o foiță de mă­tasă, ai strâns cozile, așa cum le-ai împletit, cu melancolie, pentru cea din urmă oară, în ziua când te-ai dus la tuns. In cutia cu nimicuri cauți u­­­neori un guleraș de­­ valencienă, — și găsești o fotografie ștearsă care te privește adânc, cu ochi­i dureroși, de dincolo de moarte,­­ — din uitare. Cutia cu nimicuri, în care se înfundă colbul și se aciuază mo­liile, te încurcă totdeauna la scu­turat. La Crăciun, la Paști, la­­’vremea marilor reforme gospo­dărești din toamnă, o muți de­­ pe un dulap pe altul, o exilezi i în camară, o sui în pod. Dar nu te poți hotărî să te desparți de ea. E moștenirea pe care ai pri­­mit-o de la o bunicuță cochetă, — și o păstrezi, ca s’o lași moș­tenire nepoatelor. Și într’o zi, când parcă ți-e dor de tine singură, cauți un pretext și-o aduci iarăș în odaie. O deschizi cu sentimentul cu ca­re ai răsfoi o carte cu gravuri vechi, ori un teanc de scrisori îngălbenite, cutia cu nimicuri e albumul cu amintiri al femeilor care n’au avut, ori n’au păstrat, scrisori de dragoste... Cutia în care dorm generații de parfumuri laolaltă demo­date și îndărătnice, lăcrița cu e­­moții estompate și dulci, e și un amuzant album retrospectiv de mode. Și uneori e indiscretă: îți destăinuește, fără s’o întrebi, vârsta adevărată a stăpânei ei de azi. Am surprins odată pe o femee cochetă lângă cutia ei cu ni­micuri, cântărind în palmă, cu cronică melancolie, o pălărioară de paiete cât un cuib de presu­ră, din cele care numai Dumne­zeu știe cum se țineau deasupra pieptănăturilor cu trupe­. Am întrebat-o: — Ai purtat tu asta? Ea a zvârlit în cutie găteala ridicolă, a ridicat din umeri și a răspuns, nepăsătoare dar cam grăbită. — Ce-ți vine în minte! E o a­­mintire de la bunică­ mea... La peglinde Oglinzi reci de cristal, care te cuprind fără prietenie în lumi­na lor prea nouă... Oglinzioare intime de poșetă, în care-ți cer­cetezi pe furiș obrazul... Oglinzi în rame grele de nuc și de ma­­hon, în care lumina a putrezit și care-ți arată, prin abuzul vre­mii, ce bine samănă tinereța ta de azi cu tinereța bunicelor moarte... Ciob de oglindă cu po­leiala desprinsă în solzi zburliți, în care numai gândul tău își ve­de imaginea uitată... Oglinzi venețiene, goale, cu soare plum­buriu in adânc, care te fac să-ți cauți pe umeri șalul de dantelă pe care nu l-ai avut niciodată... Oglinzi cu sticla verzuie încreți­­tă în valuri, pe care le cumpă­ră fetele de la țară când se mă­rită și le duc acasă în căruță, ținându-le cu sfințenie pe ge­nunchi, ca să se uite în ele, dea­­lungul drumului, tot cerul și toți norii... Oglinda familiară din o­­daia ta, căreia-i cunoști pata al­băstrie din colț și sgârietura im­perceptibilă din mijloc, și care te cunoaște atât de bine încât te sfiești când un străin se uită în ea, ca și cum acolo, în fund, ar stărui încă umbra ta de taină, — oglinzi ale tuturor, oglinzi ale nimănui, toate ascund în apa lor descântată un zâmbet și o minciună. Care femee nu-și trimite, prin lumina încremenită a oglinzii, priviri îngăduitoare? Care ac­ceptă să se vadă așa cum este, nu așa cum ar dori să fie? — In definitiv, nu-s chiar așa de urîtă... Și-și retușează imaginea cu mici pete de iluzii, ca un foto­­graf-artist care face, din cele mai banale chipuri, „capete de expresie” pentru vitrină. Dar cele mai limpezi și mai neiertătoare oglinzi sunt ochii celorlalte femei. In ei, o femee își citește buletinul zilnic, atât de variabil, al tinereții și al fru­museții. Admirația îndrăzneață a fetițelor care încep să fie co­chete, gestul discret al unei străi­ne care întoarce capul cu sur­prindere, — care femee nu se pândește, nu le așteaptă și nu le culege din treacăt cu bucurie, ca pe niște flori? Oglingioarele mici din ochii necunoscutelor de pe stradă nu știu nici să mintă, —­ nici să cruțe. « • • — Te-am cunoscut de depar­te, după mers... Mersul, ni-i cunoaște orice strain. Dar cine-și cunoaște pro­priul său mers? Când vrei să ți-1 surprinzi în luciul vitrinelor,’pe stradă, calci dintr’odată rigid și stângaci, cum merg pe pânză, când sânt singuri, actorii de ci­nematograf. Ochii noștri ne in­timidează, parcă, mai mult de­cât ai­­ străinilor. De altfel, e de­stul să te gândești „cum mergi”, ca să te simți stingherit. Și doar mersul, mai ales la femei, e mai personal chiar de­cât surâsul care, cu răbdare, se poate modela după plac. Cunosc mersul distrat și con­centrat al îndrăgostitei, mersul serios. Spre anumită destinație, al gospodinei; mersul elastic și alintat al femeii care se știe iu­­bită; mersul aferat, grăbit și rnn­fírmars ST sajj, ?»a * 1 f

Next