Adevěrul Literar şi Artistic, august 1936 (Anul 17, nr. 817-821)
1936-08-02 / nr. 817
Anul XV — Serica II — Nr. 817 Duminică 2 August 1936 Literen* mmmtmmwmmwmwmem:. msM FONDATOR AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN »899 si Artistic 5 Lei Exemplarul în țară 10 Lei Exemplarul în străinătate Tradiție clasică și tradiție națională din pi ■ [UNK]im in «■ .jBumBMwjwinLgmg« Dragostea de literaturile naționale este un fenomen recent în istoria literaturilor europene. Ea a apărut odată cu romantismul, la începutul veacului al XIX-lea. Literaturi naționale existaseră, bine înțeles și până la acea epocă. Insă conștiința literară națională nu se afirmase niciodată cu puterea cu care s’a afirmat în perioada de înflorire romantică. Romanticii, mai ales romanticii germani, au pornit curentul de deșteptare a tradiției literare naționale, ca o reacțiune împotriva unei tradiții literare plastice de origine greco-latină, tradiție care, prin acceptarea unanimă, devenise internațională, patrimoniu comun tuturor literaturilor. Timp de două secole tradiția clasică greco-latină, stăpânise cu strășnicie literatura Europei. De fapt această tradiție nu o adaptase perfect decât la o singură literatură: cea franceză. Și aici se adaptase atât de bine încât tradiția clasică se confunda în multe puncte cu tradiția franceză. Fusese o adaptare adâncă, întemeiată pe o asemănare de spirit și pe o potrivire de gusturi care a făcut din poporul francez moștenitorul strălucit al clasicismului antic. Potrivirea aceasta nu se putea întâmpla în altă parte decât în țara lui Descartes, și într’o literatură care, prin firea ei, era dominată de analiză limpede, de ordine, de bun simț și de gust mărginit poate, dar sigur întotdeauna. Toată literatura clasică franceză tinde către o emoție estetică ordonată, către o plăcere filtrată prin inteligență. Iată de ce această literatură caută întotdeauna să exprime ceia ce e general, sacrificând individualul în favoarea tipicului. Și tocmai din cauza potrivirii dintre sufletul francez și caracterele clasicismului, acesta din urmă a înflorit in Franța în chip natural și spontan. In alte literaturi fenomenul însă a avut altă înfățișare. Acolo clasicismul s’a introdus ca o modă, ca o manieră impusă din afară. Acest lucru este vizibil mai ales la literaturile germanice care niciodată, nici chiar în perioada cea mai acută de imitație clasică, n’au ajuns să se supună pe deantregul tradiției clasice franceze. In orice scriitor francez se ascunde un clasic. Intre Mallarmé și Racine este o afinitate mai mare decât între ceia ce este clasic în Goethe și clasicismul francez. (E drept de altfel, că Goethe, pe urmele lui Lessing, depășește în ceia ce e clasic în el clasicismul francez și se inspiră direct din izvorul antic). Vezi și deosebirile atât de mari dintre romantismul francez și cel german, cel dintâi mai mult formal și de suprafață, frondeur dar luminos și plin de atâtea apucături clasice de care zadarnic vrea să se lepede — iar cel de-al doilea, ideolog, reacționar, naționalist și nebulos. Totuș ar fi greu de explicat numai prin imitația modei forța de expansiune a tradiției clasice în haina ei franceză. Flra desigur în esența acestui clasicism, care a ajuns repede european, și un element capabil să rodească la tot felul de popoare, depășind o anumită epocă și un anumit fond etnic, un factor general omenesc, o scânteie de absolut uman în stare să aprindă creația literară în toate timpurile și locurile. Este în firea oricărui clasicism să tindă spre universalitate și să devină un patrimoniu internațional de valori intelectuale, sufletești, literare, alcătuind un mănunchi de modele și un îndreptar valabil mereu. t.fie oare epuizabil acest patrimoniu? întrebarea nici n’ar trebui să se mai pună dacă n’am trăi într’o epocă de exasperat culbecism național și de protecționism cultural extrem. Mulți Vezi „Adevărul Literar” din 26 Iulie, contemporani (conaționali și străini) nu sunt departe de a crede că rostul culturilor naționale este să fie complet închise unele față de altele, fără comunicație între ele, înăbușindu-se geloase înlăuntrul granițelor lor numai pentru a-și păstra nealterată valoarea lor specifică. Oamenii care gândesc astfel se opun oricărui schimb internațional literar, neagă, evită și disprețuesc jocul influențelor și al împrumuturilor și nu-și dau seama că disprețuesc, evită și neagă rolul enorm de progres și de fructificare pe care îl joacă în cultură curiozitatea de ce face e străin, asimilarea influențelor și comunicabilitatea valorilor culturale. Mai ales în literatură lucrul acesta este necesar. O literatură moare de prea multă izolare. Ea moare și atunci când nu poate depăși stadiul în care influențele din afară se manifestă numai prin imitații sterpe. Dar este logic să presupunem că în acest caz o literatură care n’are destulă putere ca să-și asimileze influențele n’are nici destulă putere ca să trăiască singură. Mai mult, o literatură care nu poate înfrunta influențele străine și care nu se naționalizează nici nu merită să existe. Ea va deveni o simplă literatură de imitație. Este absurd însă să creadă cineva că primejdia desnaționalizării literare (și pe un plan mai larg și culturale în genere) poate fi ocolită prin închiderea în curtecul național și prin disprețuirea valorilor străine. Adevărata primejdie nu stă în afară. Ea stă într’o lipsă de forță creatoare înăuntru, așadar într’o eventuală inferioritate a literaturii naționale. Valorile unei literaturi trebuesc mereu controlate și comparate cu valorile altor literaturi și mai ales dacă e posibil, cu un tezaur de valori literare universale, care reprezintă o experiență literară cristalizată de multe secole, încercată și probată până acum în nenumărate cazuri. Acest tezaur există. Este acel patrimoniu clasic internațional, fix în trăsăturile lui fundamentale dar veșnic pe cale de a se îmbogăți. A fost o vreme când acest tezaur clasic era în păstrarea exclusivă a literaturii franceze. Deșteptarea naționalismelor literare în pragul veacului trecut a dus la o reacție violentă împotriva acestei exclusivități. La un moment dat s-a ajuns chiar să se pună la îndoială valoarea clasicismului. Perioada aceasta a trecut demult. Și pe de altă parte deșteptarea literaturilor naționale n’a fost fără folos. Romantismul, în chip curios, a dus nu numai la descoperirea izvorului literar național (prin punerea în valoare a poeziei populare) ci și la exotism, la curiozitatea de literaturile străine. Toată literatura veacului al XIX-lea este însuflețită de aceste două mari curente: acela al naționalismului literar și acela al schimbului literar internațional. Bineînțeles foloasele au fost enorme, nenumărate perspective s-au deschis și ținuturi inexplorate au apărut la orizont. Dar în acelaș timp îndreptarul clasic a fost lăsat de-oparte, valorile naționale au fost tot mai mult luate de model în dauna valorilor universale, iar influențele și compararea literaturilor între ele, lucru rodnic în multe privințe, a dat loc, din pricină că măsurătorile universale au fost uitate, la un haos pitoresc și la crearea atâtor tradiții literare naționale. Peste tot a domnit principiul diversității și al diferențierii. Idealul literar clasic a făcut loc idealurilor literare naționale. Totuș îndreptarul vechi apare din nou ori de câte ori este vorba de a hotărî valoarea absolută a unei opere literare. Tradițiile literare naționale sânt controlate mereu cu tradiția clasică europeană, de origine greco-latină, păstrată odinioară de Francezi și de care niciun mare creator literar european nu se poate lipsi. Procesul de reacțiune romantică, a fost trăit acum un secol de literaturile Europei care timp de secole suferiseră luminoasa tiranie a clasicismului. Erau toate literaturii vechi, cu rădăcini în veacul de mijloc și isvorîte din culturi bine fixate în timp și în spațiu. A fost o reacție necesară. Tradițiile literare naționale au fost astfel într’adevăr deșteptate. Ele existau în stare latentă. N’au avut nevoie să fie inventate dintr’odată. Aceste literaturi aveau fiecare o artă poetică națională, neformulată și latentă, privind ca orice artă poetică națională, doar anumite apucături specifice, individuale, valori de amănunt pitoresc și de uzaj local, valori de ,culoare locală” de care romantismul a fost atât de îndrăgostit. Altceva trebuia să se întâmple însă cu acele literaturi care au luat naștere sau au început să se desvolte în totalitatea lor chiar în acea epocă de răsturnări (ce s’au dovedit dealtfel mai târziu că n’au fost decât aparente) ale tradiției clasice. Din această categorie fac parte literatura română și literatura rusă. Trebue de pe acum să spunem că o literatură născută și crescută în asemenea împrejurări și pusă în situația aproape absurdă de a-și inventa o tradiție cu mult înainte de a fi ajuns la maturitate, trebue neapărat să prezinte aspecte ciudate și anarhice. Este un nou capitol final al chestiunii tradiției literare pe care îl voiu schița în curând. AL. PHILIPPIDE AL. PHILIPPIDE T. Ispas Expoziții retrospective S’ar părea că vesela și primitoarea sală din Orangerie a devenit un adevărat tribunal de revizuire a marilor artiști cu reputație. Arta veche alternează cu cea modernă, și verdictul care hotărăște trecerea la nemurire a atâtor morți cu mare nume, este pronunțat de un tribunal invizibil, care nu îngădue nici o falsificare, nici o minciună. Expozițiile lui Renoir și Manet au obținut toată aprobarea publicului. Proba lui Monet și Pissaro nu a fost decisivă. Cât despre Cezanne, după închiderea expoziției sale, când au plecat ultimii vizitatori, pare că el însuși, omul din Aix, cu chipul său aspru și posomorit, nu este încă dumerit asupra adevăratei valori a operei sale. Fi va el admis printre zei sau i se vor da numai cunune de mucenic. Unul din marile merite ale lui Cezanne a fost că a știut să fie măreț chiar în bătăliile cu sfârșit îndoelnic și chiar în înfrângeri. Ceia ce contează la el este, mai ales, atitudinea, nobleță, tensiunea din fiece minut, de o viață întreagă de a fi EL chiar când a fost sub stăpânirea unui Daumier, Courbet sau Manet, Pissaro. Chiar când pare cuprins de panică, descurajat pentru o clipă, își reia, după o ezitare, lupta spre același obiectiv precis. Tușe mărunte, strânse unele în altele, se aruncă asupra „motivelor” ca niște valuri de asalt împotriva unor cetăți întărite, cucerind până la urmă munții, fructele, arborii și chipul omului. Léo Larguier a scris despre el „Paul Cezanne sau drama picturii”. Puțini artiști au cucerit atât de greu ca dânsul meșteșugul și stăpânirea artei. Nu avea imaginație, era lipsit chiar de memoria, în care se adună viziunile și care este materialul de rezervă al pictorului, lipsit mai ales de orice experiență umană. Tăria lui era puterea covârșitoare a senzației, dorința lui arzătoare de a cimenta pentru veșnicie legătura obiectului cu spațiul, de a face solid din ceiace e fugar, de a strânge la un loc structura geologică cu organizarea picturală și numai prin focul propriei sale pasiuni. E limit în fața naturii ca un primitiv care-i simte puterea covârșitoare. Iată ce scrie el către sfârșitul vieții (1905): In cugetul meu, nu găsesc cu putință să se substitue cineva, trecutului. Adăugăm cel mult un lănțișor. Cu un temperament de pictor și un ideal de artă, adică o concepție a naturii, ar mai trebui și mijloace de expresie suficiente spre a fi inteligibil publicului mijlociu și a ocupa un rang în istoria artelor”. Totuși, după expoziția de la Orangerie, pare că opera sa, care a trezit mult entuziasm, nu poate atinge decât senzibilitatea celor inițiați. Desigur a creia în suferință, d înfrunta înfrângerea — este o atitudine nobilă. Dar Cezame nu înțelege să exploateze această atitudine, de care au abuzat nenumărații săi comentatori. Publicul parizian a admirat desigur scrupulul, economia în întrebuințarea mijloacelor tehnice, aceea sete neostoită de perfecțiune a artistului și chiar asiduitatea operei în așteptarea chinuită a prea fericitei realizări. Dar nu s’a lăsat amăgit de artificialul și violența celor ce au abuzat de el. r.r PAUL CEZANNE Viile S’au agățat de deal, ca să nu cadă In mare-albastră, colo, lângă plajă — Mereu le susură, le-aruncă vrajă Spumegătoarea râului cascadă — Din frunze verzi ele-au întins o mreajă Sărutului de soare ca să vadă Cum cântă a ciorchinelor grămadă Când toamna lângă ele stă de strajă. Sunt gospodine, pline de temei. Se-adună ’n jurul casei, fiecare Chiar de n’ar fi,decât un biet bordei. Stăpânul lor, cu fesul roș, se pare Că face parte din bătrânii zei Ce-au răsărit cândva, de mult,din zare... ALEXANDRINA CRĂCIUN FOSTINI Din sonetele Boieriului Salcie MAXIME Tot ce atinge iubirea, e scăpat de moarte. Iubirea! Cel mai divin dintre bunurile omenești, când te dăruești într’un sacrificiu amețitor. Cel mai prostesc și mai amăgitor, când este o goană după fericire. Cât valorează acel care iubește, atât, valorează iubirea? Totul e curat la cei curați, totul e curat la cei tari și la cei sănătoși. Iubirea, care împodobește unele păsări cu cele mai frumoase culori, face să reiasă din sufletele cinstite, ceiace ele au mai nobil. Dorința de a nu arăta celuilalt nimic care să nu fie demn de el, face să nu mai simtăm plăcerea decât la gândurile și la faptele în armonie cu frumoasa imagine ce a sculptat iubirea. Și baia de tinerețe în care se scaldă sufletul, strălucirea sacră a forței și a bucuriei, sânt frumoase și binefăcătoare și înalță mai sus inima. 9 Esența muzicii este atât de mult iubire, că nu o gustăm complet decât prin altul; la un concert, căutăm instinctiv din ochi, în mijlocul mulțimii, un prieten cu care să împărțim o bucurie prea mare pentru noi singuri. ® Sânt clipe când muzica face să apară toată melancolia țesută în jurul destinului unei ființe. O, muzică, tu care deschizi lainnțile sufletului! Tu ruinezi echilibrul obicinuit al spiritului. In viața ordinară, sufletele ordinare sânt camere închise; înăuntru forțele se ofilesc fără întrebuințare, virtuțile și viciile al căror uzaj ne supără, înțeleaptă rațiune practică, lașul bun simț, țin cheile camerei. Ei nu arată decât câteva pacarde aranjate burghez. Dar muzica are floarea magică ce descrie toate zăvoarele. Porțile se deschid. Demonii inimii apar. Și vedem pentru întâia oară sufletul gol. (Din volumul „L’humble viehéroique” de Romain Rolland), • • •