Adevěrul Literar şi Artistic, august 1936 (Anul 17, nr. 817-821)

1936-08-02 / nr. 817

Anul XV — Serica II — Nr. 817 Duminică 2 August 1936 Literen* mmmtmmwmmwmwmem:. msM FONDATOR AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT IN »899 si Artistic 5 Lei Exemplarul în țară 10 Lei Exemplarul în străinătate Tradiție clasică și tradiție națională din pi ■ [UNK]im in­ «■ .­jBumBMwjwinLgmg« Dragostea de literaturile na­ționale este un fenomen recent în istoria literaturilor europene. Ea a apărut odată cu romantis­mul, la începutul veacului al XIX-lea.­­ Literaturi naționale existaseră, bine înțeles și până la acea e­­pocă. Insă conștiința literară națională nu se afirmase nici­odată cu puterea cu care s’a afir­mat în perioada de înflorire ro­mantică. Romanticii, mai ales romanticii germani, au pornit curentul de deșteptare a tradiției literare naționale, ca o reacțiune împotriva unei tradiții literare plastice de origine greco-latină, tradiție care, prin acceptarea u­­nanimă, devenise internațio­nală, patrimoniu comun tuturor literaturilor. Timp de două secole tradiția clasică greco-latină, stăpânise cu strășnicie literatura Europei. De fapt această tradiție nu o­ adap­tase perfect decât la o singură li­teratură: cea franceză. Și aici se adaptase atât de bine încât tradi­ția clasică se confunda în multe puncte cu tradiția franceză. Fu­sese o adaptare adâncă, înteme­iată pe o asemănare de spirit și pe o potrivire de gusturi care a făcut din poporul francez moște­nitorul strălucit al clasicismului antic. Potrivirea aceasta nu se putea întâmpla în altă parte de­cât în țara lui Descartes, și în­tr’o literatură care, prin firea ei, era dominată de analiză limpe­de, de ordine, de bun simț și de gust mărginit poate, dar sigur întotdeauna. Toată literatura cla­sică franceză tinde către o emo­ție estetică ordonată, către o plă­cere filtrată prin inteligență. Iată de ce această literatură caută întotdeauna să exprime ceia ce e general, sacrificând in­dividualul în favoarea tipicului. Și tocmai din cauza potrivirii dintre sufletul francez și caracte­rele clasicismului, acesta din urmă a înflorit in Franța în chip natural și spontan. In alte literaturi fenomenul însă a avut altă înfățișare. Acolo clasicismul s’a introdus ca o modă, ca o ma­nieră impusă din afară. Acest lucru este vizibil mai ales la lite­raturile germanice care nicioda­tă, nici chiar în perioada cea mai acută de imitație clasică, n’au a­­juns să se supună pe deantregul tradiției clasice franceze. In ori­ce scriitor francez se ascunde un clasic. Intre Mallarmé și Racine este o afinitate mai mare decât între ceia ce este clasic în Goethe și clasicismul francez. (E drept de altfel, că Goethe, pe urmele lui Lessing, depășește în ceia ce e clasic în el clasicismul francez și se inspiră direct din izvorul antic). Vezi și deosebirile atât de mari dintre romantismul francez și cel german, cel dintâi mai mult formal și de suprafață, frondeur dar luminos și plin de atâtea apucături clasice de care zadarnic vrea să se lepede — iar cel de-al doilea, ideolog, reacțio­nar, naționalist și nebulos. Totuș ar fi greu de explicat numai prin imitația modei for­ța de expansiune a tradiției cla­sice în haina ei franceză. Flra desigur în esența acestui clasi­cism, care a ajuns repede eu­ropean, și un element capabil să rodească la tot felul de popoare, depășind o anumită epocă și un anumit fond etnic, un factor ge­neral omenesc, o scânteie de ab­solut uman în stare să aprindă creația literară în toate tim­purile și locurile. Este în fi­rea oricărui clasicism să tindă spre universalitate și să devină un patrimoniu internațional de valori intelectuale, sufletești, li­terare, alcătuind un mănunchi de modele și un îndreptar vala­bil mereu. t.fie oare epuizabil acest patri­moniu? întrebarea nici n’ar tre­bui să se mai pună dacă n’am trăi într’o epocă de exasperat culbecism național și de protec­­ționism cultural extrem. Mulți Vezi „Adevărul Literar” din 26 Iu­lie, contemporani (conaționali și străini) nu sunt departe de­ a crede că rostul culturilor națio­nale este să fie complet închise unele față de altele, fără comu­nicație între ele, înăbușindu-se geloase înlăuntrul granițelor lor numai pentru a-și păstra nealte­rată valoarea lor specifică. Oa­menii care gândesc astfel se o­­pun oricărui schimb internațio­nal literar, neagă, evită și dis­­prețuesc jocul influențelor și al împrumuturilor și nu-și dau sea­ma că disprețuesc, evită și nea­gă rolul enorm de progres și de fructificare pe care îl joacă în cultură curiozitatea de ce face e străin, asimilarea influențelor și comunicabilitatea valorilor cul­turale. Mai ales în literatură lu­crul acesta este necesar. O lite­ratură moare de prea multă izo­lare. Ea moare și atunci când nu poate depăși stadiul în care influențele din afară se manife­stă numai prin imitații sterpe. Dar este logic să presupunem că în acest caz o literatură care n’are destulă putere ca să-și asi­mileze influențele n’are nici de­stulă putere ca să trăiască sin­gură. Mai mult, o literatură ca­re nu poate înfrunta influențele străine și care nu se naționali­zează nici nu merită să existe. Ea va deveni o simplă literatură de imitație. Este absurd însă să creadă cineva că primejdia des­­naționalizării literare (și pe un plan mai larg și culturale în ge­nere) poate fi ocolită prin închi­derea în curtecul național și prin disprețuirea valorilor străi­ne. Adevărata primejdie nu stă în afară. Ea stă într’o lipsă de forță creatoare înăuntru, așadar într’o eventuală inferioritate a li­teraturii naționale. Valorile unei literaturi tre­­buesc mereu controlate și com­parate cu valorile altor litera­turi și mai ales dacă e posibil, cu un tezaur de valori literare uni­versale, care reprezintă o expe­riență literară cristalizată de multe secole, încercată și proba­tă până acum în nenumărate cazuri. Acest tezaur există. Este acel patrimoniu clasic interna­țional, fix în trăsăturile lui fun­damentale dar veșnic pe cale de­ a se îmbogăți. A fost o vre­me când acest tezaur clasic era în păstrarea exclusivă a litera­turii franceze. Deșteptarea națio­­nalismelor literare în pragul veacului trecut a dus la o reac­ție violentă împotriva acestei exclusivități. La un moment dat s-a ajuns chiar să se pună la în­doială valoarea clasicismului. Perioada aceasta a trecut de­mult. Și pe de altă parte deș­teptarea literaturilor naționale n’a fost fără folos. Roman­tismul, în chip curios, a dus nu numai la descoperirea izvo­rului literar național (prin pu­nerea în valoare a poeziei popu­lare) ci și la exotism, la curio­zitatea de literaturile străine. Toată literatura veacului al XIX-lea este însuflețită de ace­ste două mari curente: acela al naționalismului literar și acela al schimbului literar interna­țional. Bine­înțeles foloasele au fost enorme, nenumărate perspective s-au deschis și ținu­turi inexplorate au apărut la o­­rizont. Dar în acelaș timp în­dreptarul clasic a fost lăsat de-o­­parte, valorile naționale au fost tot mai mult luate de model în dauna valorilor universale, iar influențele și compararea litera­turilor între ele, lucru rodnic în multe privințe, a dat loc, din pricină că măsurătorile univer­sale au fost uitate, la un haos pitoresc și la crearea atâtor tra­diții literare naționale. Peste tot a domnit principiul diversității și al diferențierii. Idealul lite­rar clasic a făcut loc idealurilor literare naționale. Totuș îndreptarul vechi apare din nou ori de câte ori este vor­ba de­ a hotărî valoarea absolu­tă a unei opere literare. Tradi­țiile literare naționale sânt con­­trolate mereu cu tradiția clasică europeană, de origine greco-la­tină, păstrată odinioară de Francezi și de care niciun mare creator literar european nu se poate lipsi. Procesul de reacțiune romanti­că, a fost trăit acum un secol de literaturile Europei care timp de secole suferiseră luminoasa tira­nie a clasicismului. Erau toate literaturii vechi, cu rădăcini în veacul de mijloc și isvorîte din culturi bine fixate în timp și în spațiu. A fost o reacție nece­sară. Tradițiile literare naționa­le au fost astfel într’adevăr de­șteptate. Ele existau în stare la­tentă. N’au avut nevoie să fie in­ventate dintr’odată. Aceste lite­raturi aveau fiecare o artă poeti­că națională, neformulată și la­tentă, privind ca orice artă poe­tică națională, doar anumite apucături specifice, individua­le, valori de amănunt pitoresc și de uzaj local, valori de ,cu­loare locală” de care romantis­mul a fost atât de îndrăgostit. Altceva trebuia să se întâm­ple însă cu acele literaturi care au luat naștere sau au început să se desvolte în totalitatea lor chiar în acea epocă de răsturnări (ce s’au dovedit dealtfel mai târziu că n’au fost decât aparen­te) ale tradiției clasice. Din a­­ceastă categorie fac parte litera­tura română și literatura rusă. Trebue de pe acum să spunem că o literatură născută și cres­cută în asemenea împrejurări și pusă în situația aproape ab­surdă de a-și inventa o tradiție cu mult înainte de­ a fi ajuns la maturitate, trebue neapărat să prezinte aspecte ciudate și anar­hice. Este un nou capitol final al chestiunii tradiției literare pe care îl voiu schița în curând. AL. PHILIPPIDE AL. PHILIPPIDE T. Ispas Expoziții retrospective S’ar părea că vesela și primi­toarea sală din Orangerie a de­venit u­n adevărat tribunal de revizuire a marilor artiști cu re­putație. Arta veche alternează cu cea modernă, și verdictul care ho­tărăște trecerea la nemurire a atâtor morți cu mare nume, este pronunțat de un tribunal invi­zibil, care nu îngădue nici o fal­sificare, nici o minciună. Expozițiile lui Renoir și Ma­net au obținut toată aprobarea publicului. Proba lui Monet și Pissaro nu a fost decisivă. Cât despre Cezanne, după închiderea expoziției sale, când au plecat ultimii vizitatori, pare că el însuși, omul din Aix, cu chipul său aspru și posomorit, nu este încă dumerit asupra a­­devăratei valori a operei sale. Fi­ va el admis printre zei sau i se vor da numai cunune de mu­cenic. Unul din marile merite­­ ale lui Cezanne a fost că a știut să fie măreț chiar în bătăliile cu sfârșit îndoelnic și chiar în în­frângeri. Ceia ce contează la el este, mai ales, atitudinea, nobleță, tensiu­nea din fiece minut, de o viață întreagă de a fi EL chiar când a fost sub stăpânirea unui Dau­mier, Courbet sau Manet, Pis­saro. Chiar când pare cuprins de panică, descurajat pentru o cli­pă, își reia, după o ezitare, lupta spre același obiectiv precis. Tușe mărunte, strânse unele în altele, se aruncă asupra „motivelor” ca niște valuri de asalt împotriva unor cetăți întărite, cucerind până la urmă munții, fructele, arborii și chipul omului. Léo Larguier a scris despre el „Paul Cezanne sau drama picturii”. Puțini artiști au cucerit atât de greu ca dânsul meșteșugul și stăpânirea artei. Nu avea imaginație, era lipsit chiar de memoria, în care se a­­dună viziunile și care este ma­terialul de rezervă al pictorului, lipsit mai ales de orice expe­riență umană. Tăria lui era puterea covârși­toare a senzației, dorința lui ar­zătoare de a cimenta pentru veșnicie legătura obiectului cu spațiul, de a face solid din ce­iace e fugar, de a strânge la un loc structura geologică cu orga­nizarea picturală și numai prin focul propriei sale pasiuni. E li­mit în fața naturii ca un primi­tiv care-i simte puterea covâr­șitoare. Iată ce scrie el către sfârșitul vieții (1905): In cugetul meu, nu găsesc cu putință să se substitue cineva, trecutului. Adăugăm­ cel mult un lănțișor. Cu un temperament de pictor și un ideal de artă, a­­dică o concepție a naturii, ar mai trebui și mijloace de­ expresie suficiente spre a fi inteligibil publicului mijlociu și a ocupa un rang în istoria artelor”. Totuși, după expoziția de la Orangerie, pare că opera sa, care a trezit mult entuziasm, nu poate atinge decât senzibilitatea celor inițiați. Desigur a creia în suferință, d înfrunta înfrângerea — este o atitudine nobilă. Dar Cezam­e n­u înțelege să exploateze această atitudine, de care au abuzat ne­numărații săi comentatori. Pu­­blicul parizian a admirat desi­gur scrupulul, economia în în­trebuințarea mijloacelor teh­­­nice, aceea sete neostoită de perfecțiune a artistului și chiar asiduitatea operei în așteptarea chinuită a prea fericitei reali­zări. Dar nu s’a lăsat amăgit de ar­tificialul și violența celor ce au abuzat de el. r.­r PAUL CEZANNE Viile S’au agățat de deal, ca să nu cadă In mare-albastră, colo, lângă plajă — Mereu le susură, le-aruncă vrajă Spumegătoarea râului cascadă — Din frunze verzi ele-au întins o mreajă Sărutului de soare ca să vadă Cum cântă a ciorchinelor grămadă Când toamna lângă ele stă de strajă. Sunt gospodine, pline de temei. Se-adună ’n jurul casei, fiecare Chiar de n’ar fi,decât un biet bordei. Stăpânul lor, cu fesul roș, se pare Că face parte din bătrânii zei Ce-au răsărit cândva, de mult,­­din zare... ALEXANDRINA CRĂCIUN FOSTINI Din sonetele Boieriului Salcie MAXIME Tot ce atinge iubirea, e scăpat de moarte. Iubirea! Cel mai divin dintre bunurile omenești, când te dă­­ruești într’un sacrificiu ameți­tor. Cel mai prostesc și mai amă­gitor, când este o goană după fe­ricire. Cât valorează acel care iubeș­te, atât, valorează iubirea? Totul e curat la cei curați, totul e cu­rat la cei tari și la cei sănătoși. Iubirea, care împodobește­­ unele păsări cu cele mai frumoase cu­lori, face să reiasă din sufletele cinstite, ceiace­ ele au mai nobil. Dorința de a nu arăta celuilalt nimic care să nu fie demn de el, face să nu mai simtă­m plăcerea decât la gândurile și la faptele în armonie cu frumoasa imagine ce a sculptat iubirea. Și baia de tinerețe în care se scaldă sufle­tul, strălucirea sacră a forței și a bucuriei, sânt frumoase și bi­nefăcătoare și înalță mai sus inima. 9 Esența muzicii este atât de mult iubire, că nu o gustăm complet decât prin altul; la un concert, căutăm instinctiv din o­­chi, în mijlocul mulțimii, un prieten cu care să îm­părțim o bucurie prea mare pentru noi singuri. ® Sânt clipe când muzica face să apară toată melancolia țesută în jurul destinului unei ființe. O, muzică, tu care deschizi lai­­nnțile sufletului! Tu ruinezi echi­librul obicinuit al spiritului. In viața ordinară, sufletele ordina­re sânt camere închise; înăun­tru forțele se ofilesc fără între­buințare, virtuțile și viciile al că­ror uzaj ne supără, înțeleaptă rațiune practică, lașul bun simț, țin cheile camerei. Ei nu arată decât câteva pacarde aranjate burghez. Dar muzica are floarea magică ce descrie toate zăvoa­rele. Porțile se deschid. Demonii inimii apar. Și vedem pentru în­tâia oară sufletul gol. (Din volumul „L’humble viehéroique” de Romain Rolland), • • •

Next