Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1936 (Anul 17, nr. 826-829)
1936-10-04 / nr. 826
Anul XV — Seria II — No. 826 Duminică 4 Octombrie 19*$ Literar _____si Artistic FONDATOR j AL. V. BELDIMAN 1888-1897 | FONDAT IN 1899 [ CONSTINE 1897-1920 | 5 Lei 10 Lei exemplarul în țara exemplarul in străinătate Școala și tineretul Intr’o publicație săptămânală, d. Nichifor Crainic — profesor universitar — explică de ce „tineretul și elevii fac politică”... „adică fug de carte și se fac legionari”. „Răspunsul e simplu, — crede d-sa: „Fiindcă școala, care ar trebui să formeze ea spiritul timpului, a rămas cu mult în urmă, iar spiritul timpului i-a luat-o înainte. Tinerii și copiii încadrați în învățământ se simt scoși în afară de vremea lor, se simt înfundați în anacronism ca într'un fund de sac. Negăsind în școală ceea ce visează tinerele lor făpturi, caută dincolo de școală și li se pare că au găsit. In fiecare copil e un mugure de erou, fiindcă fiecare vine pe lume cu un potențial de generositate. Nu-l cultivă școala? 11 cultivă legionarismul, care e de o mie de ori mai în spiritul timpului decât ea”. Vina principală ar consta în faptul, că „școala noastră e mai mult instrucție și aproape deloc educație”. Iar vina secundară ar fi... manualele didactice, „decăzute în unealtă de corupție intelectuală și morală” și pornografia... Dacă școala noastră e „mai mult instrucție” și „aproape deloc educație”, — am înțelege ca școlarii să fie instruiți și needucați. Dar așa... ei nu-s nici una, nici alta. Sau d. Nichifor Crainic își închipue că tineretului — în lipsă de educație — i-i lehamite și de instrucție... Școala a rămas în urmă? Desigur! Dar ce să faci, dacă fiecare lucru trebue să-l iai de la început? Limbile clasice și moderne nu se pot învăța prin educație, ci prin instrucție — deasemeni și aritmetica, geometria, etc. Nu te poți mărgini numai la istoria actuală. E nevoe de evurile din urmă. Științele Naturale trebuesc învățate așa cum sânt — indiferent de părerile politice ale autorilor de manuale didactice... Buna instrucție are un efect educativ prin sine însăși. Nu-i indispensabil să ții, de pe catedră, bombastice discursuri patriotarde. E destul ca în școală să se muncească serios. Atunci tineretul capătă dragoste de muncă — ordonată, disciplinată. Acel care a căutat mii și mii de cuvinte în dicționarele grecești, latine, germane, — chiar dacă uită, în cele din urmă, aceste limbi, — rămâne cu o putere de răbdare, cu o meticulozitate care nu-i esă din deprinderi o viață întreagă. Teoremele geometrice se uită. Persistă însă în spirit o agilitate — în urma gimnasticei rațiamentului. Fără cuvântări cu caracter civic și patriotard — figurile întâlnite în istorie, în literatură, etc., scoase de dascăl în relief, fac cel mai bun oficiu educativ prin ele visele. Lucrurile vechi nu-s de aruncat la coș. Degeaba d. Nichifor Crainic le lipește eticheta „anacronism” și trece mai departe. D-sa crede că tineretul, negăsind în școală obiectul visurilor sale, îl caută dincolo de școală. Dar școala nu-i loc de petrecere și de satisfacere a capriciilor. E loc de muncă și de trudă, printre unele distracții. Iar plăcerea complectă vine după aceia. E în fiecare copil un „mugure de erou”? Copilul n’are decât să citească „Odiseea”, mitologia, istoria... De ce numaidecât să intre în tabăra legionarilor? „Fiecare copil vine pe lume cu un potențial de generozitate” — spune d. Nichifor Crainic. Și acest „potențial de generozitate” își găsește descărcarea în taberele de legionari, odată cu jocurile de revolver? Se încep școlile. Acesta-i oare cuvântul potrivit, pe care-l găsește un profesor universitar pentru tineret? Rezultatul este, că tineretul nu știe nimic. Nu cunoaște nici limbi străine, nu știe nici istorie. Știința i-i străină. E familiarizat doar cu câteva noțiuni tehnice... Nu poate face o frază corect, n’are habar de ortografie și de punctuație. Printr’un biurou de redacție trec mii și mii de manuscrise ale tinerilor, întâlnim subiectul la plural și predicatul la singular. Cele mai elementare regule de ortografie sânt nesocotite. Simțim o durere în fața acestor dovezi de incultură. Și atunci când tineretul n’are cunoștințele elementare, când n’are instrucția de căpetenie — de ce mai umblăm cu mofuri, vorbind de lipsurile educației? Instrucția în sine are un rol educativ. Apoi instrucția deschide drum educației. Sfaturile educative — dacă-i nevoe numaidecât de sfaturi — trebue să se bazeze pe un minimum de cunoștințe. Altfel, tânărul nici nu poate scoate sensul educativ al unui fapt, sau al unei idei... Nu-i în stare sa înțeleagă chiar un sfat, spus pe șleau, începe acum un nou an școlar. Părinții care vor să aibă fii buni, n’au decât să-și cheme copiii la carte din lagărele politice — supuse influenței agitatorilor și aventurierilor. Să se întoarcă tineretul la școala „veche” — care nu-i învechită deloc! „Uiada” și „Odiseia” au lalucruri nouă, care satisfac foarte bine, — prin omenescul lor, prin poezia plastică și prin tragica filozofie a morții, — cele mai variate și mai complicate nevoi sufletești ale omului modern. Nu-i vorba de-o întoarcere la trecut, de-o încadrare spirituală în formulele de em — ci de-o însușire de cunoștințe, de-o ventilare a ideilor și a sentimentelor de odinioară, pentru a mări rezonanța inimii noastre. O carte bună nu îmbătrânește niciodată. Un tânăr instruit de azi va auzi în sufletul său ecouri profunde, ascultând glasul aproape stins al celui mai vechiu scriitor. Numai să încerce... M. SEVASTOS Vârsta inocenței 1 Din viata... si din cârti ■ _________■__________■ | Ursul de la Miereu-A'’--' ! '■-V ,t. , ' ' '• reci-Ciucului Intrun sat de lângă Miercurecii,Ciucului s’a petrecut un fapt puțin banal. ’ Un preot prinsese în pădure un pui de urs și-l adusese acasă Jf. . Iv. •' . ‘ NI crescuse ca pe un copil. Mâncau la aceiași masă. Dormecui în aceiași cameră. Ursișorul se ținea, ca un câne, de stăpân, și îl iubea cu dragoste filială.. . Preotul îi dresase. Il învățase să bată în ușă și să nu intre în casă , decât după ce era poftit. Puiul, ajunsese urs mare. Mergea prin sat cu preotul, intrau impreună în ■ [UNK]prăvălii. Dacă ursul întindea botul și lua ceva preotul plătea imediat. . Uneori ursul, scăpând de acasă, intra singur în prăvălii, lua ce vroia. Iar ailăuazi,negustorul prezintă preotului contul. Odată, ursul bătu în ușa unui om. „Intră” — zise cineva din casă. Ursul apăru spre spaima tuturora. Pe când toți zbucniră pe ușă, ursul se sui în part se cuibări și adormi adânc. Ue abea îl trezi preotul, chemat de gazdele fără voe ale ursului. In altă zi, când diaconul slujea — in porțile împărătești — intră ursul în biserică. Lumea eși în goană afară. Preotul încremeni pe loc. Ursul păși în altar și, ridicându-se in picioare, puse prietenos labele de dinnainte pe umerii diaconului — care, cu părul vâlvoiu, ceti până la sfârșit rugăciunea în același loc, după canoane... simțind la ureche respirația veselă a ursului. Ursul era blând ca un miel. N’a făcut nimănui, niciodată, nimic... Forma lui însă speria oamenii, care se hotărîră să-l ucidă. Ursul muri otrăvit. Preotul îl plânse ca pe un copil. Ursul acela era de-o blândeță și de-o delicateță rară, vroia să se joace și să fie în bune relații cu toată lumea, dorea să-și rezurve copiii pe genunchii oamenilor, îi îmbrățișa cu labele păroase, căuta mângâeri de la primul,copil întâlnit... ■ Nimeni însă — în afară de ■preot — nu-l înțelegea. Toți fugeau db. consul, înspăimântați. Și el‘abea dezmierdare în ochi și bunătate în glasul — pe care și-l făcea dulce, în legea lui... Umbla izolat prin sat. Nimeni nu-i punea, iubitor, mâna pe creștet. Nimeni nu-i întindea un fruct. Iată însă că un om i-a zvârlit ceva. De ce nu i-o fi întins mâna, ca unui copil — când îi pui în gură o bomboană? Ursul s’a apropiat cu încredere, a privit recunoscător spre omul care avea grijă de dânsul — și a înghițit otrava, lingându-și de plăcere buzele. Puțin timp după aceia ursul muri, cu laba în mâna preotului, ca maimuța lui Axel Murithe. In ochii solitarului se stânse, odată cu lumina, și veșnică-i întrebare: de ce nu-mi primesc oamernii, iubirea? J. Reynolds ?j 1 & î • ■ : M. s. Antoine Meillet Despre metoda gramaticei comparate Săptămâna trecută a murit savantul francez Antoine Meillet, recunoscut în general ca cel mai mare lingvist al vremii noastre. Dăm cititorilor noștri în traducere un fragment dintr’un articol intitulat Sur la méthode de la grammaire comparée și publicat de Miellet în volumul Linguistique historique et linguistique générale. Scopul științei care s’a convenit să se numească gramatică comparată este să facă istoricul dezvoltărilor lingvistice cu ajutorul apropierilor între limbi diferite. Comparatistul trebue să determine în fiecare caz pe care-l studiază ceia ce, printre faptele examinate, presupune existența unui singur idiom comun la origine, și ceia ce rezultă din diferențierea progresivă a unei limbi care la început a fost vorbită în chip unitar. Trebue deci să facă o deosebire între asemănările pe care le observă și să nu țină seama decât de acelea care ne obligă să admitem o stare de lucruri identică la un moment dat a trecutului unui grup de limbi comparate. Problema de metodă consistă deci, date fiind faptele lingvistice, în a cerceta cum se pot recunoaște faptele care impun, pentru a fi explicate, ipoteza unui punct de plecare identic. Se întrevăd imediat cele două tipuri de probleme care se pun oricărui istoric: pe de o parte stabilirea unui anumit fapt sau a unei anumite stări de lucruri într-un moment dat al trecutului, pe de altă parte găsirea raportului care există între fapte de dată diferită. In cazul nostru, aceste două tipuri de probleme nu se pot despărți unul de altul. Ceia ce ne propunem aici este să descriem procedeul de raționament al comparatiștilor și să cercetăm care este valoarea probantă a acestui raționament. Raționamentul se prezintă astfel: se observă în cutare și cutare limbă cutare și cutare feluri de a se exprima, mai mult sau mai puțin concordante; aceste concordanțe nu s’ar putea explica dacă n’ar fi fost la o anumită dată o formă comună, ale cărei continuări sunt toate formele asemănătoare — dar iu parte diferite. Iată de exemplu pronumele personal subiect în limbile neo-latine: Nu există nici un motiv general pentru ca persoana care vorbește să se designeze prin forme ca eu, io, jo yo, chiar fără să ne adresăm unor limbi foarte diferite sau foarte îndepărtate, vedem că persoana care vorbește se numește cu totul altfel, în germană, ich, în rusă, ia, în persană, man. Tot așa nu este nici un motiv pentru ca persoana căreia i se vorbește să fie designată prin tu; dacă diversele limbi indo-europene au păstrat în această privință forme destul de asemănătoare (germ. du. rusty), e destul să eșim din grupul indo-european, ca să vedem că persoana căreia i se vorbește se numește sen în turcește, anta în arabă, ooe în samoană, etc. Așadar, dacă într’un grup de limbi avem forme concordante pentru a numi persoana care vorbește și cea căreia i se vorbește, motivul este că aceste forme sunt continuarea uneia și aceleiași forme întrebuințate mai de mult, și că între ele există o relațiune a cărei natură rămâne să fie determinată. In cazul limbilor citate, italiana, spaniola, franceza, concordanțele observate se explică ușor: aceste limbi aparțin populațiilor care ocupă țări cuprinse multă vreme în imperiul roman, a cărui limbă a fost latina. Dar latina este atestată prin numeroase texte și bine cunoscută. Toate concordanțele semnalate se explică prin faptul că formele în chestiune sunt continuarea formelor latine: ego „eu”, tu „tu”. Demonstrarea originii comune a formelor considerate, care a fost obținută prin comparație, este verificată prin datele istorice. Este o întâlnire fericită, care a ușurat stabilirea teoriei, dar care, in fond, nu aduce nici o probă in plus. Căci, pe de o parte, demonstrația este suficientă și fără aceasta, și, pe de altă parte, nimic nu se opune ca, acolo unde se vorbea latinește în timpul imperiului roman, să se vorbească astăzi o limbă care nu e neolatină; astfel în Iliria, unde, sub imperiul roman, latina a fost limba curentă și unde au subsistat multă vreme graiuri neolatine, nu se mai întrebuințează astăzi decât graiuri slave; franceza și italiana vorbite actualmente în Tunis nu sunt continuări ale latinei care se vorbea acolo sub imperiul roman. Dovada înrudirii limbilor pe care ne-o procură metoda comparativă este de sine stătătoare, și este singura valabilă. Dovada rezultă în întregime din faptul că este neprobabil ca anumite concordanțe să existe acolo unde nu este o tradiție istorică comună. Problema se restrânge deci astfel: care sânt tipurile de concordanță care presupun această comunitate de tradiție? Concordanțele care recunosc cauze generale, valabile pentru totalitatea limbilor, sânt lipsite de valoare probantă pentru comparatistul istoric. De exemplu prezența unui tip de consoane care se găsește peste tot, cum e t și k, nu stabilește câtuși de puțin că două limbi sunt înrudite; întrebuințarea universală a lui t și a lui k ține de faptul că structura organelor articulatorii face ușoară realizarea acestei tipuri fonetice. Din potrivă, prezența în două limbi vecine a unui sunet de tipul particular și rar în limbile umane, cum e ievul rusesc și polonez, este un prim motiv de a crede în înrudirea acestor două limbi; mai exact, este o simplă indicație, căci nu pe un fenomen de felul acesta, de natură încă mult prea generală, se poate baza afirmarea unei rudenii. Urmare in nag. 2-a română eu tu italiană io tu veche franceză io tu spaniolă yo * tu