Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1936 (Anul 17, nr. 835-838)
1936-12-06 / nr. 835
^UÖTEC^^ I — ' J/S&g\ ,,>*• f f ' f‘ V ■■•' ' ■ Adevărul sf Arti S îng Anul XV — Seria II — No. 835 fondator I AL* vbeldiman 1888-1897 ! fondat in 1899 5 Lei exemplarul in lară Duminică 6 Decembrie 1936 const. muie 1897—1920 10 p„ei exemplarul în străinătate ■a<• a III I 'illli iWBa»anBea«BgBaaaaaBlBiaB!lmnilllnilf »■MMiniHMIIBHIliaMIIMIMWMWMIBMMiBaMPWnBMIIIlMMWaMMWMWIWBMlHIIUMWWMMMWWiMWnHIH»»»■ 'IWM'i'UHHili »li ........... "i Stelian Popescu-Ghimpați Compoziție Karl von Ossietzky Premiul Nobel pentru pace a fost decernat anul acesta scriitorului pacifist german Karl von Ossietzky, care, la instaurarea regimuluiui de al treilea Reich, a fost internat într-un lagăr de concentrare pentru ideile sale politice. Imbolnăvindu-se grav, în ultimul timp Ossietzky a fost transferat vremelnic într’un sanatoriu (spitalul Westend din Berlin). Acolo i s’a adus vestea care înseamnă veștejirea unui act arbitrar și încoronarea cea mai înaltă a unei activități omenești. Palid și istovit de suferință, încărunțit înainte de vreme, ajuns la 47 de ani în pragul epuizării fizice, Karl von Ossietzky a primit astfel, pe neașteptate, solidarizarea întregii omeniri jignite de pumnul sălbatec al nedreptății. Ziarele de pretutindeni subliniază valoarea simbolică a gestului academiei norvegiene. Vom cita un singur pasaj dintr’un mare cotidian francez: „Intr’o epocă în care noțiunea dreptului popoarelor pare să fi dispărut din vocabularul guvernelor, sau când ele vorbesc despre acest drept doar pentru a-1 putea viola mai în voe. Intr’o epocă în care politicianii, când se referă mai mult la pace, nu fac decât să pregătească mai temeinic războiul, înseamnă totuși o ușurare să poți constata că o țară a avut curajul să recunoască opera unui pacifist și pe acest pacifist în sine, — răzbunând astfel torturile ce suferit pentru eroismul lui le-a de a-și fi susținut vajnic ideile...” Intransigența lui Ossietzky în lupta ce ducea pentru triumful ideilor sale generoase, era întemeiată pe concepția fermă că pacea mondială nu se poate clădi decât pe dezarmare sau în orice caz pe limitarea înarmărilor. Regimurile autoritare însă, cum e cel din Germania de azi, se bizue totdeauna pe război:— eterna diversiune față de nemulțumirile interne. Cutezanța lui Ossietzky de a se ridica împotriva unei politici de Stat care se confunda cu însăși rațiunea de existență a regimului, nu putea fi tolerată. Replica nu a întârziat prea mult: închisoare, maltratări, umilințe fără număr. Dar primejdiosul adversar nu s’a lăsat convins. Rol de suferință, Karl von Ossietzky își aștepta resemnat și încrezător sfârșitul, când i s’a adus vestea că opera lui a găsit în granițele largi ale umanității înțelegerea pe care nu i-au acordat-o, între hotare strâmte, stăpânitorii vremelnici ai unui neam. E cea mai frumoasă satisfacție morală din câte se pot da unui om. H. BL. O faptă grozavă Subt această rubrică se adună, săptămână cu săptămână, întâmplări adevărate, dintre care unele mai de necrezut decât cele din cărți. Ele alcătuesc astfel un fel de istorie a timpului cu oameni, cu locuri și cu întâmplări, dar care, tocmai fiindcă sânt culese și adunate din viață, slujesc cu atât mai vârtos de învățătură. Și acum să vedeți ceiace s’a petrecut acum de curând, și care poate fi unora de necrezut. Duminica asta sânt trei săptămâni de când am fost cu d. Mihail Sadoveanu la o vânătoare în Cadrilater. Ne-am sculat cu noaptea în cap, la trei dimineața. Am sculat familia, am răvășit toată casa, și am ieșit pe ușă imbodoliți, cu arme și muniții, ca niște conspiratori. Sergentul de stradă ne-a privit bănuitor până ce-a înțeles despre ce este vorba. Am plecat cu automobilul noaptea pe-o ceață și pe-o burniță grozavă.,Geamul din față parcă ar fi fost mat, și drumul nu se vedea deloc. Mergeam prin valuri de noroi, de parcă am fi urcat in cer. Am trecut Dunărea, de la Oltenița la Turtucaia, pe-o Dunăre tulbure și galbenă, și pe-o ceață, acolo, și mai deasă. Prin negură câte-o barcă de pescari se deslușea de-odată, cu dimensiuni artificial gigantice de transatlantic. Era umed și frig. In Turtucaia era noroi, umed și frig. Și iarăș am mers pe o șosea cu mâzgă, primejduindu-ne viața. Uneori, brusc, automobilul luneca din coadă și ne trezeam de-a curmezișul șoselei cu botul mașinei în preajma șanțului. După vre-o sută cincizeci de kilometri și mergând de la cinci dimineața până la ora nouă, am ajuns la locul de vânătoare. Am făcut trei bătăi. Ne dusesem după porci. Ni se spusese, romantic și plastic, că acolo la Sansârlar, porcii sar din pădure ca lăcustele. Se vede că în Cadrilater, n’au fost niciodată lăcuste, fiindcă idei porci n’am văzut. Dar, nu numai atât. Nici cuconu Mihai, nici eu, — adică toți cei din automobilul nostru n’am văzut, toată ziuă, nici un soi de vânat, de nici o dimensiune, și nici n’am tras vreun foc. , Și, repede, pe la patru s'a întilnec șt din nou. Ceața, câtevă ore ridicată, a început să năvălească în trombe , ofensive asupra pădurii. Parcă ar fi început furtună pe sub ocean aerian pe care nu-l bănuiam, și prin care totuși am fi trăit ca ’ntr’un aquarium. Și iar am suit in automobile și am plecat spre noapte, pe drumul întoarcerii. Aceiaș ceață, aceiaș umezeală pătunzătoare, acelaș întunerec refractar luminii farurilor, acelaș noroi și iar mizeria nesiguranței și a încordării. In dreapta și in stânga șoselei ceața se așezase strat, ca o zăpadă. Noi, parcă am fi mers, sus de tot, la o mare înălțime, pe o coamă de munte. Așa ni se părea șoseaua. Orice greșală, ne arunca, parcă, intr’o prăpastie cu apă înghețată și cu nori albi și reci. Uneori, valul de ceață venea mai des, și sporea vedeniile, se ridica în față un zid in care intram brusc. O iluzie. — Cine ne-a pus să venim ? Și-atunci,în acele momente de cumpănă, când înfrățirea pare totală și încrederea la fel, nu am apucat să-i fac lui cuconu. Mihai, cu amărăciune, o destăinuire plină de regret. — Știi, cucoane Mihai, eu am arendat alături de București, la 30 de kilometri vânatul de pe moșia lui Mazâlu. Nu e o moșie mare, dar e între păduri și trebue să fie vânat mult. Mai bine ne-am fi dus acolo, — scap eu vorba. — Sigur, Demostene. Și mie așa-mi place mai mult, la picior... să vezi iepurele cum sare de-odată. Vorbirea a căzut aici. După câțiva kilometri în care eu mă năcăjeam să deschide drumul din pânzele cetii, cuconu Mihai reia tema: Ac A. — Și unde zici că-i asta, Demostene ?... l-am explicat, cu ochii țintă înainte, că-i exact lângă gara Pei‘Ș- - - -....iî Și iar am mai descifrat câțiva kilometri. Mergeam în dodii. Parcă nici nu aveam speranță că o să ajungem vreodată undeva. ■ Dar, cucenu Mihai persistă și revine,,ca prin somn, — căci între timp conservi impresia că a și adormit. •* —și Care Mazaüii% 'aista ' î de la Periș? Eu nu-l cunosc ? Sa épun drept, eu atunci nu puteam bănui, că, nu ne dăș timp pe deoparte soarta și viața lui cuconu Mihai e legată de a mea, prin ceața în care puteam să nimerim intr’un șanț sau într’un copac in fiecare moment, — și pe de altă parte cuconu Mihai urzește un plan netrebnic. Nici prin gând nu-mi trecea. Mai întâi credeam atunci că, și unul și altul ne-am locuit de vânătoare cel puțin pe o lună de zile, și apoi eram prea concentrat ca să văd marginea șoselei și ce-mi apărea înainte. Nu mi-a trecut nimic prin gând nici chiar atunci când, după alți câțiva kilometri de beznă și de ceață, cuconu Mihai îmi cere să-i confirm: — Dumneata, spuneai că te duci la Iași, săptămâna viitoare... Așa, n’am știut nimic. Drumul a fost greu de tot și istovit peste măsură de-abia la miezul nopții am ajuns, cu un sentiment, de eliberare, în București. Miei îmi părea că am renăscut, că de-abia atunci am descoperit lumea. Așa trebue să fi simțit și Cristofor Columb când a văzut țărmul Americei. Aici s’a terminat istoria vânătoarei noastre de-atunci. In Lunia cealaltă, ce aflu? Ce credeți că aflu ? Că cuconu Mihai și cu alt prieten, cu bună știință că eu sânt la Iași, s’au dus de data asta, ei singuri, comod, la treizeci de kilometri de București, la Mazâlu, (pe care cuconu Mihai mă întreba dacă i-l cunoaște!) și au împușcat epuri la picior, așa cum le place, și apoi spre sară au luat și o masă de vre-o patru ore la acelaș Mazâlu. Asta-i fapta. N’aș vroi să se creadă că s'a zburlit în mine nu știu ce sentiment de proprietar asupra vânatului de pe moșia lui Mazâlu. Această presupunere îmi taie chiar mult din sentimentul de „indignare” care m’a cuprins. ■ Dacă ar fi fost o chestie de proprietate, și, eventual, chiar moșia a mea cu totul, mai ușor aș fi acceptat să le-o dau lor ca proprietate, decât să știu că mi-au braconat-o, mai ales după întâmplarea de la Sansârlar. Poate vor fi junii care vor crede că fapta asta n’are nici o semnificație și că nu ar fi fost vrednică să fie spusă. Aceia însă nu’s vânători. Cuconu Mihai și cu celălalt prieten mai puțin vinovat, de fapt, mi-au împușcat epurii mei, care erau un fel de proprietate predestinata. Și am mai auzit că și-au râs de mine și, de câte ori sărea un epure, și-l scăpau (fiindcă cel puțin Dumnezeu a ținut cu mine) strigau amândoi: — Aista-i epurele lui Demostene! Și acuma cititorii să judece grozăvia faptei. Nu știi niciodată cu cine mergi la vânat. DEMOSTENE BOTEZ Din viață... și din cărți Goethe și d-na de Stein Nu exagerăm afirmând că Goethe a fost un vrăjitor de Eve. Titanul de la Weimar a trecut prin viața atâtor femei, încât numele acesta îi corespunde pe deplin. Urmăriți-i viața din frageda-i adolescenta și până la vârsta înaintată de optzeci doi de ani, când moare. La fieșicare pas îl veți găsi în adorațiunea unei amante noi, în fiecare localitate unde el a făcut un popas mai mult sau mai puțin lung, veți surprinde în urmă-i alți doi ochi înlăcrimați. Greichen chelnerița, Kathe kopf, Friederike Brion, Schon- Charlotta Buff — cunoscuta Lotte, — Lili Schönemann, Charlotta de Stein, Christiana Vulpius — fostă lucrătoare de floricele artificiale intr’o fabrică de pălării, pe care el o ia de soție după ce timp de optsprezece ani ea i-a fost amantă, — apoi Minna Herzlieb, Marianna Jung, Bettina d’Arnim, Ulrike Levetzov, iată atâtea amante, fecioare sau femei, care au plâns după iubirea lui fugarnică. Și aceasta pentru a le pomeni numai pe cele mai cunoscute, dar câte altele, în afară de acestea, n’au rămas în obscuritate? In rândurile ce urmează,alegem una din cele mai lungi dintre scurtele iubiri ale lui Goethe. E vorba de iubirea a cărei eroină a fost d-na de Stein, o iubire care, fapt excepțional la Goethe, a durat paisprezece ani de zile, și anume anii șederii lui Goethe la Weimar ca sfetnic al tânărului prinț Carol-August de Weimar. Cum a început această iubire, D-na de Beaumont a devenit admiratoare pasionată a lui Chateaubriand, după ce acesta i-a umplut sufletul cu Atala și Rene, d-na de Kue^ner a deschis cortegiul admiratoarelor lui Bernardin de Saint-Pierre, după ce i-au picurat lacrimile peste cele două morminte din umbra palmierilor ale lui Paul și Virginiei, d-na de La Tour a devenit amanta lui Jean Jacques cetind la Nouvelle Héloise. Așa ne-am aștepta să înceapă și iubirea aceasta dintre Goethe și d-na de Stein. Nimic însă din toate acestea, deși la epoca aceasta îl avea și Goethe pe Werther cu care să săgeteze inima d-nei de Stein. începutul acestei iubiri este un început banal, căci banal este să te înamorezi de cineva privindu-i portretul. Or, tocmai așa s’a întâmplat cu Goethe și d-na de Stein. Goethe era la Strasbourg în casa celebrului medic Zimmermann. Tot plimbându-și ochii peste tablourile ce abundau aici pe pereți, el se opri la un moment dat în fața unui portret de femee și rămase astfel câteva clipe în contemplație. Era portretul doamnei de Stein, soția baronului Frederic de Stein, maestru de călărie al marelui duce de Weimar. Ne-am închipui poate că frumusețea a fost aceea care a atras, în deosebi, atenția admiratorului asupra acestui tablou. Poate că și aceasta l-a sedus mult, dar în cel mai înalt grad l-a sedus reflecția sufletului pe care Goethe o bănui cetind în ochii acestei femei. „Ar fi un spectacol frumos, a exclamat el în fața tabloului, să vezi cum se reflectează lumea într’un astfel de suflet. Dacă țin seama de dulceața fizionomiei, ea vede lumea așa cum este, dar prin mediul iubirii”. Deci Goethe a înțeles încă din această clipă că Charlotta de Stein era una dintre acele femei făcute pentru iubire, dar nu pentru iubirea aceea a tuturor, ci pentru o iubire superioară, așa cum o concepea el. întâmplarea aceasta, destul de diversă în aparență, își avu refrenul ei. Ea nu rămase închisă între pereții casei Zimmermann, ci ajunse d-rulal acolo unde trebuia, la urechea d-nei de Stein. Acela care-i făcu deoamnei această confidență fu însuși d-rul Zimmermann. „La Strasbourg, printre o sută de alte siluete, i-am arătat-o pe a dv. doamnă, se grăbi el să-i scrie d-nei de Stein. Niciodată, după părerea mea, ți’ați fost apreciată mai genial de cineva, niciodată nu s’a vorbit de dv. cu mai mult adevăr. Va veni cu siguranță să vă facă vizită la Weimar. Amintiți-vă atunci că tot ce i-am spus eu de dv. la Strasbourg, l-a făcut să-și piardă somnul trei zile!” D-rul Zimmermann scriindu-i d-nei de Stein că Goethe și-a manifestat dorința să o viziteze, nu adăugase poate rândul aceasta decât ca să o flateze mai mult. Iată însă că așa se și întâmplă. In luna Octombrie 1775, ducele de Weimar, trecând prin Frankfurt, unde Goethe se stabilise ca avocat, îi reînoi o veche invitație și anume aceea de a veni să petreacă câtva timp la curtea sa. De data aceasta Goethe răspunse invitației și la 7 Noembrie el descindea fata castelului din Weimar, poarîmbrăcat în faimoasa uniformă a lui Werther. Și astfel vizita lui Goethe la Weimar pe care d-rul Zimmermann i-o anunțase poate la întâmplare d-nei de Stein, deveni fapt împlinit. Chiar de la sosirea lui aici, Goethe ținu să-și astâmpere curiozitatea de a cunoaște originalul portretului pe care el îl admirase la Strasbourg. Realitatea nu-i desminți intru nimic admisia de altă dată, căci, după cum va spune-o el singur mai târziu, d-na de Stein era întruchiparea unui „înger de femee”. De partea sa, nici d-na de Urmare în pag. 2-a Veșnicul Don Quijote Visul, pe-o biată gloabă ca Rosmania, Capătă uneori infimi de nălucă, Rotocolind prin pulbere să mă ducă Unde sânt duh piatra și omul și plante Din cine știe ce fund de Atlantida, Defunctă in mine de milenii totuși, Răsar smârcuri pe-un ochiu de apă purii Sau coloane frânte pe ape cu totuși. Păcatul de negură și hincint Care mi-a Ilicit în ochii primei Eve Laolaltă cu avataruri aeve Dăinue pierdut in hăuri de labirint, Dar flacăra de nimb pe care-o dă tran Piere la revărsat ca pala mormintelor Și pe aprigul călăreț al cuvintelor I plânge, prăbușit, buna! Sancho Pango. M. D, IOAN ID