Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1936 (Anul 17, nr. 835-838)

1936-12-06 / nr. 835

^UÖTEC^^ I — ' J/S&g\ ,,>*• f f ' f‘ V ■■•' ' ■ Adevărul­­ sf Arti S îng Anul XV — Seria II — No. 835 fondator I AL* v­­beldiman 1888-1897 ! fondat in 1899 5 Lei exemplarul in lară Duminică 6 Decembrie 1936­­ const. mu­ie 1897—1920 10 p„ei exemplarul în străinătate ■a<• a III I 'illli iWBa»anBea«BgBaaaaaBlBiaB!lmnilllnilf »■MMiniHMIIBHIliaMIIMIMWMWMIBMMiBaMPWnBMIIIlMMWaMMWMWIWBMlHIIUMWWMMMWWiMWnHIH»»»■ 'IWM'i'UHHili »li ........... "i Stelian Popes­cu-Ghimpați Compoziție Karl von Ossietzky Premiul Nobel pentru pace a fost decernat anul acesta scriito­rului pacifist german Karl von Ossietzky, care, la instaurarea regimului­­ui de al treilea Reich, a fost internat într-un lagăr de concentrare pen­tru ideile sale politice. Imbolnăvindu-se grav, în ul­timul timp Ossietzky a fost tran­sferat vremelnic într’un sanato­riu (spitalul Westend din Ber­lin). Acolo i s’a adus vestea ca­re înseamnă veștejirea unui act arbitrar și încoronarea cea mai înaltă a unei activități omenești. Palid și istovit de suferință, încărunțit înainte de vreme, a­­juns la 47 de ani în pragul e­­puizării fizice, Karl von Ossietz­ky a primit astfel, pe neaștepta­te, solidarizarea întregii omeniri jignite de pumnul sălbatec al nedreptății. Ziarele de pretutindeni subli­niază valoarea simbolică a ges­tului academiei norvegiene. Vom cita un singur pasaj din­­tr’un mare cotidian francez: „Intr’o epocă în care noțiunea dreptului popoarelor pare să fi dispărut din vocabularul guver­nelor, sau când ele vorbesc despre acest drept doar pentru a-1 putea viola mai în voe. In­tr’o epocă în care politicianii, când se referă mai mult la pace, nu fac decât să pregătească mai temeinic războiul, înseamnă to­tuși o ușurare să poți constata că o țară a avut curajul să re­cunoască opera unui pacifist și pe acest pacifist în sine, — răz­bunând astfel torturile ce suferit pentru eroismul lui le-a de a-și fi susținut vajnic ideile...” Intransigența lui Ossietzky în lupta ce ducea pentru triumful ideilor sale generoase, era înte­meiată pe concepția fermă că pacea mondială nu se poate clă­di decât pe dezarmare sau în orice caz pe limitarea înarmări­lor. Regimurile autoritare însă, cum e cel din Germania de azi, se bizue totdeauna pe război:— eterna diversiune față de ne­mulțumirile interne. Cutezanța lui Ossietzky de a se ridica împotriva unei poli­tici de Stat care se confunda cu însăși rațiunea de existență a re­gimului, nu putea fi tolerată. Replica nu a întârziat prea mult: închisoare, maltratări, u­­milințe fără număr. Dar primejdiosul adversar nu s’a lăsat convins. Rol de suferință, Karl von Ossietzky își aștepta resemnat și încrezător sfârșitul, când i s’a adus vestea că opera lui a găsit în granițele largi ale umanității înțelegerea pe care nu i-au a­­cordat-­o, între hotare strâmte, stăpânitorii vremelnici ai unui neam. E cea mai frumoasă satisfac­ție morală din câte se pot da u­­nui om. H. BL. O faptă grozavă Subt această rubrică se adu­nă, săptămână cu săptămână, întâmplări adevărate, dintre care unele mai de necrezut de­cât cele din cărți. Ele alcătuesc astfel un fel de istorie a timpului cu oa­meni, cu locuri și cu întâmplări, dar care, tocmai fiindcă sânt cu­lese și adunate din viață, slu­jesc cu atât mai vârtos de învă­țătură. Și­ acum să vedeți ceiace s’a petrecut acum de curând, și care poate fi unora de necrezut. Duminica asta sânt trei săptă­mâni de când am fost cu d. Mi­hail Sadoveanu la o vânătoare în Cadrilater. Ne-am sculat cu noaptea în cap, la trei diminea­ța. Am sculat familia, am răvă­șit toată casa, și am ieșit pe ușă imbodoliți, cu arme și muniții, ca niște conspiratori. Sergentul de stradă ne-a privit bănuitor până ce-a înțeles despre ce este vorba. Am plecat cu automobilul noaptea pe-o ceață și pe-o burni­ță grozavă.,Geamul din față par­că ar fi fost mat, și drumul nu se vedea de­loc. Mergeam prin va­luri de noroi, de parcă am fi ur­cat in cer. Am trecut Dunărea, de la Olte­nița la Turtucaia, pe-o Dunăre tulbure și galbenă, și pe-o ceață, acolo, și mai deasă. Prin negură câte-o barcă de pescari se deslu­șea de-odată, cu dimensiuni ar­tificial gigantice de transatlan­tic. Era umed și frig. In Turtucaia era noroi, umed și frig. Și iarăș am mers pe o șosea cu mâzgă, primejduindu-ne via­ța. Uneori, brusc, automobilul luneca din coadă și ne trezeam de-a curmezișul șoselei cu botul mașinei în preajma șanțului. După vre-o sută cincizeci de k­ilometri și mergând de la cinci dimineața până la ora nouă, am ajuns la locul de vânătoare. Am făcut trei bătăi. Ne dusesem după porci. Ni se spusese, romantic și plastic, că acolo la Sansârlar, porcii sar din pădure ca lăcustele. Se vede că în Cadrilater, n’au fost nici­odată lăcuste, fiindcă idei porci n’am văzut. Dar, nu numai atât. Nici cuconu Mihai, nici eu, — adică toți cei din automobilul nostru n’am văzut, toată ziuă, nici un soi de vânat, de nici o di­mensiune, și nici n’am tras vre­un foc. , Și, repede, pe la patru s'a în­­tiln­ec șt din nou. Ceața, câtevă ore ridicată, a început să năvă­lească în trombe , ofensive asu­pra pădurii. Parcă ar fi început furtună pe s­ub­ ocean aerian pe care nu-l bănuiam, și prin care totuși am fi trăit ca ’ntr’un a­­quarium. Și iar am suit in automobile și am plecat spre noapte, pe dru­mul întoarcerii. Aceiaș ceață, aceiaș umezeală păt­­unzătoare, acelaș întunerec refractar luminii farurilor, ace­laș noroi și iar mizeria nesigu­ranței și a încordării. In dreapta și in stânga șoselei ceața se așe­zase strat, ca o zăpadă. Noi, par­că am fi mers, sus de tot, la o mare înălțime, pe o coamă de munte. Așa ni se părea șoseaua. Orice greșală, ne arunca, parcă, intr’o prăpastie cu apă înghețată și cu nori albi și reci. Uneori, valul de ceață venea mai des, și sporea vedeniile, se ridica în față un zid in care in­tram brusc. O iluzie. — Cine ne-a pus să venim ? Și-atunci,în acele momente de cumpănă, când înfrățirea pare totală și încrederea la fel, nu am apucat să-i fac­ lui cuconu. Mi­hai, cu amărăciune, o destăinui­re plină de­ regret. — Știi, cucoane Mihai, eu am arendat alături de București, la 30 de kilometri vânatul de pe moșia lui Mazâlu. Nu e o moșie mare, dar e între păduri și tre­­bue să fie vânat mult. Mai bine ne-am fi dus acolo, — scap eu vorba. — Sigur, Demostene. Și mie așa-mi place mai mult, la pi­cior... să vezi iepurele cum sare de-odată. Vorbirea a căzut aici. După câțiva kilometri în care eu mă năcăjeam să deschide drumul din pânzele cetii, cuco­nu Mihai reia tema: Ac­ A. — Și unde zici că-i asta, De­mostene ?... l-am explicat, cu ochii țintă înainte, că-i exact lângă gara Pe­i‘Ș-­­ - - -....iî Și iar am mai descifrat câțiva kilometri. Mergeam în dodii. Parcă nici nu aveam speranță că o să ajungem vreodată undeva. ■ Dar, cucenu Mihai persistă și revine,,ca prin somn, — căci în­tre timp conservi impresia că a și adormit. •* —și Care Mazaüi­i% 'aista ' î de la Periș? Eu nu-l cunosc ? Sa épun drept, eu atun­ci nu puteam bănui, că, nu ne dăș timp pe deoparte soarta și viața lui cuconu Mihai e legată de a mea, prin ceața în care puteam să ni­merim intr’un șanț sau într’un copac in fiecare moment, — și pe de altă parte cuconu Mihai urzește un plan netrebnic. Nici prin gând nu-mi trecea. Mai întâi credeam atunci că, și unul și altul ne-am locuit de vâ­nătoare cel puțin pe­ o lună de zile, și apoi eram prea conce­n­trat ca să văd marginea șoselei și ce-mi apărea înainte. Nu mi-a trecut nimic prin gând nici chiar atunci când, du­pă alți câțiva kilometri de bez­nă și de ceață, cuconu Mihai îmi cere să-i confirm: — Dumneata, spuneai că te duci la Iași, săptămâna viitoa­re... Așa, n’am știut nimic. Drumul a fost greu de tot și istovit peste măsură de-abia la miezul nopții am ajuns, cu un sentiment, de eliberare, în Bucu­rești. Miei îmi părea că am re­născut, că de-abia atunci am descoperit lumea. Așa trebue să fi simțit și Cristofor Colu­mb când a văzut țărmul Americei. Aici s’a terminat istoria vână­toarei noastre de-atunci. In Lunia cealaltă, ce aflu? Ce credeți că aflu ? Că cuconu Mihai și cu alt prieten, cu bună știință că eu sânt la Iași, s’au dus de data asta, ei singuri, comod, la trei­zeci de kilometri de București, la Mazâlu, (pe care cuconu Mi­hai mă întreba dacă i-l cunoaște!) și au împușcat epuri la picior, așa cum le place, și­ apoi spre sară au luat­ și o masă de vre-o patru ore la acelaș Mazâlu. Asta-i fapta. N’aș vroi să se creadă că s'a zburlit în mine nu știu ce senti­ment de proprietar asupra vâna­tului de pe moșia lui Mazâlu. Această presupunere îmi taie chiar mult din sentimentul de „indignare­” care m’a cuprins. ■ Dacă ar fi fost o chestie de proprietate, și, eventual, chiar moșia a mea cu totul, mai ușor aș fi acceptat să le-o dau lor ca proprietate, decât să știu că mi-au braconat-o, mai ales du­pă întâmplarea de la Sansârlar. Poate vor fi junii care vor crede că fapta asta n’are nici o semni­ficație și că nu ar fi fost vredni­că să fie spusă. Aceia însă nu’s vânători. Cu­conu Mihai și cu celălalt prieten mai puțin vinovat, de fapt, mi-au împușcat epurii mei,­­ care e­­rau un fel de proprietate prede­stinata. Și am mai auzit că și-au râs de mine și, de câte ori sărea un epure, și-l scăpau (fiindcă cel puțin Dumnezeu a ținut cu mi­ne) strigau amândoi: — Aista-i epurele lui Demos­te­ne! Și­ acuma cititorii să judece grozăvia faptei. Nu știi nici­odată cu cine mergi la vânat. DEMOSTENE BOTEZ Din viață... și din cărți Goethe și d-na de Stein Nu exagerăm afirmând că Goethe a fost un vrăjitor de E­­ve. Titanul de la Weimar a trecut prin viața atâtor femei, încât numele acesta îi corespunde pe deplin. Urmăriți-i viața di­n fra­­geda-i adolescenta și până la vârsta înaintată de optzeci doi de ani, când moare. La fie­și­care pas îl veți găsi în adorațiu­­nea unei amante noi, în fiecare localitate unde el a făcut un po­pas mai mult sau mai puțin lung, veți surprinde în urmă-i alți doi ochi înlăcrimați. Grei­­chen chelnerița, Kathe kopf, Friederike Brion, Schon- Char­­lotta Buff — cunoscuta Lotte, — Lili Schönemann, Charlotta de Stein, Christiana Vulpius — fo­stă lucrătoare de floricele arti­ficiale intr’o fabrică de pălării, pe care el o ia de soție după ce timp de optsprezece ani ea i-a fost amantă, — apoi Minna Herzlieb, Marianna Jung, Betti­na d’Arnim, Ulrike Levetzov, iată atâtea amante, fecioare sau femei, care au plâns după iu­birea lui fugarnică. Și aceasta pentru a le pomeni numai pe cele mai cunoscute, dar câte al­tele, în afară de acestea, n’au rămas în obscuritate? In rându­rile ce urmează,alegem una din cele mai lungi dintre scurtele iu­biri ale lui Goethe. E vorba de iubirea a cărei eroină a fost d-na de Stein, o iubire care, fapt ex­cepțional la Goethe, a durat pai­sprezece ani de zile, și anume anii șederii lui Goethe la Wei­mar ca sfetnic al tânărului prinț Carol-August de Weimar. Cum a început această iubire, D-na de Beaumont a devenit ad­miratoare pasionată a lui Cha­teaubriand, după ce acesta i-a umplut sufletul cu Atala și Rene, d-na de Kue^ner a deschis cor­tegiul admiratoarelor lui Ber­­nardin de Saint-Pierre, după ce i-au picurat lacrimile peste cele două morminte din umbra pal­mierilor ale lui Paul și Virgi­­niei, d-na de La Tour a devenit amanta lui Jean Jacques ce­tind la Nouvelle Héloise. Așa ne-am aștepta să înceapă și iu­birea aceasta dintre Goethe și d-na de Stein. Nimic însă din toate acestea, deși la epoca a­­ceasta îl avea și Goethe pe Wer­­ther cu care să săgeteze inima d-nei de Stein. începutul acestei iubiri este un început banal, căci banal es­te să te înamorezi de cineva privindu-i portretul. Or, tocmai așa s’a întâmplat cu Goethe și d-na de Stein. Goethe era la Strasbourg în casa celebrului medic Zimmer­mann. Tot plimbându-și ochii peste tablourile ce abundau aici pe pereți, el se opri la un moment dat în fața unui por­tret de femee și rămase astfel câteva clipe în contemplație. Era portretul doamnei de Stein, soția baronului Frederic de Ste­in, maestru de călărie al ma­relui duce de Weimar. Ne-am închipui poate că frumusețea a fost ace­ea care a atras, în deo­sebi, atenția admiratorului asu­pra acestui tablou. Poate că și a­­ceasta l-a sedus mult, dar în cel mai înalt grad l-a sedus reflec­ția sufletului pe care Goethe o bănui cetind în ochii acestei fe­mei. „Ar fi un spectacol frumos, a exclamat el în fața tabloului, să vezi cum se r­eflectează lu­mea într’un astfel de suflet. Da­că țin seama de dulceața fizio­nomiei, ea vede lumea așa cum este, dar prin mediul iubirii”. Deci Goethe a înțeles încă din această clipă că Charlotta de Stein era una dintre acele femei făcute pentru iubire, dar nu pen­tru iubirea aceea a­­ tuturor, ci pentru o iubire superioară, așa cum o concepea el. întâmplarea aceasta, destul d­e diversă în aparență, își avu re­frenul ei. Ea nu rămase închi­să între pereții casei Zimmermann, ci ajunse d-rulal acolo unde trebuia, la urechea d-nei de Stein. Acela care-i făcu deoam­­nei această confidență fu însuși d-rul Zimm­ermann. „La Stras­bourg, printre o sută de alte si­luete, i-am arătat-o pe a dv. doamnă, se grăbi el să-i scrie d-nei de Stein. Niciodată, după părerea mea, ți’ați fost aprecia­tă mai genial de cineva, nicio­dată nu s’a vorbit de dv. cu mai mult adevăr. Va veni cu sigu­ranță să vă facă vizită la Wei­mar. Amintiți-vă atunci că tot ce i-am spus eu de dv. la Stras­bourg, l-a făcut să-și piardă somnul trei zile!” D-rul Zimmermann scriindu-i d-nei de Stein că Goethe și-a manifestat dorința să o viziteze, nu adăugase poate rândul acea­­sta decât ca să o flateze mai mult. Iată însă că așa se și în­tâmplă. In luna Octombrie 1775, ducele­ de Weimar, trecând prin Frankfurt, unde Goethe se sta­bilise ca avocat, îi reînoi o ve­che invitație și anume aceea de a veni să petreacă câtva timp la curtea sa. De data aceasta Goethe răspunse invitației și la 7 No­­embrie el descindea fa­ta castelului din Weimar, poar­îm­brăcat în faimoasa uniformă a lui Werther. Și astfel vizita lui Goethe la Weimar pe care d-rul Zimmermann i-o anunțase poa­te la întâmplare d-nei de Stein, deveni fapt împlinit. Chiar de la sosirea lui aici, Goethe ținu să-și astâmpere cu­riozitatea de a cunoaște origina­lul portretului pe care el îl ad­mirase la Strasbourg. Realitatea nu-i desminți intru nimic admi­­sia de altă dată, căci, după cum va spune-o el singur mai târziu, d-na de Stein era întruchiparea unui „înger de femee”. De partea sa, nici d-na de Urmare în pag. 2-a Veșnicul Don Quijote Visul, pe-o biată gloabă ca Rosm­ania, Capătă uneori infimi de nălucă, Rotocolind prin pulbere să mă ducă Unde sânt duh piatra și omul și plante Din cine știe ce fund de Atlantida, Defunctă in mine de milenii totuși, Răsar smârcuri pe-un ochiu de apă purii Sau coloane frânte pe ape cu totuși. Păcatul de negură și hincint Care mi-a Ilicit în ochii primei Eve Laolaltă cu avataruri aeve Dăinue pierdut in hăuri de labirint, Dar flacăra de nimb pe care-o dă tran Piere la revărsat ca pala mormintelor Și pe aprigul călăreț al cuvintelor I­ plânge, prăbușit, buna! Sancho Pango. M. D, IO­AN ID

Next