Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1937 (Anul 18, nr. 848-851)
1937-03-07 / nr. 848
Adevărul literar [Anul XVIII* Seria III * No. 848 Duminica 7 Martie 1937 si artistic 7 Lei exemplarul în nr. 14 Lei exemplarul în străinătate O suta de ani dela nașterea — —......—................»■'"»m— lui Creangă „încet, pe cer, se știe...”1 In 1891, la un an și jumătate după moartea lui Ion Creangă, la începutul verii, învățătorul meu Mihai Busuioc din Pașcani îmi vorbea întâia oară de marele scriitor de la Humulești. Până în acea zi luminată de Mai, nu auzisem de această minune. Și nici încă nu-mi dădeam samă, din ceea ce spunea învățătorul meu, de valoarea descoperirii. Cu anii, trebuia să adâncesc singur mina și să-i cern aurul. Mă aflam, cu tovarășii mei copii, în cerdacul școlii, la soare. Ne ocupam, sub privegherea d-lui Busuioc, cu împletitul panerelor de mlajă. Mânuiam cu puțină indămânare nuielușele subțiri aduse din Lunca Siretului și eram din ce în ce mai atent la ceea ce citea învățătorul. D. Busuioc citea „Punguța cu doi bani”. Mi-a plăcut. Pe urmă d. Busuioc a citit „Ivan Turbincă”. Am rămas pe gânduri, lăsând cu totul deoparte mraja și abandonând fundul panelului. învățătorul nostru a dat o mică lămurire despre acest autor puțin cunoscut, care a alcătuit cele mai frumoase povești, cum n’a mai scris nimeni la noi, și care își istorisește într’un fel cu totul deosebit amintirile din copilărie. După câțiva ani, au apărut în „Biblioteca pentru toți” cinci volumașe, cuprinzând aproape întreaga operă a lui Creangă. Cu un leu și cincizeci de bani am devenit bogat și fericit, împărtășind multor colegi de la gimnaziul din Fălticeni entuziasmul meu, precum și bogăția mea neistovită. Bogăția aceasta o împrăștiam citind, fără oboseală, celor care voiau să mă asculte, fie „Capra cu trei iezi”, fie un capitol din „Amintiri”. Astfel am început a mă pătrunde de opera lui Creangă înainte de a cunoaște pe Eminescu. Cât am petrecut în Iași, la liceul Național, n’am avut putința să identific mormântul de la „Eternitate” al povestitorului. N’avea cine să ne îndemne și să ne călăuzească la locul lui de odihnă, pe toți cei cari îl admiram. In micile societăți culturale din preajma anului 1900, liceenii au avut de multe ori prilejul să m’audă citind și iar citind paginile maistrului meu. La cimitirul așa de frumos și așa de înflorit din Dealul Tătărașilor, locul umilit unde dormea Ion Creangă nu era însemnat măcar de o tablă comemorativă. Intr'o vacanță de iarnă, fiind în petrecere la Ciohoreni, în ținutul Sucevei și împrietenindu-mă cu vreo câțiva flăcăi, am petrecut foarte bine. Am văzut cum se pun la cale datinele cu plugușorul și cu Irozii, cu ursul și cu capra. Am participat eu însumi la toate. Și ca să-mi arăt mulțumirea către unii din acei prieteni ai mei, le-am împrumutat operele lui Creangă, îndemnându-i să le citească și prevestindu-le o mare plăcere. Au venit a doua zi, ca să mă caute, dezamăgiți. Erau lucruri grele de citit pentru ei. Atunci am constatat că Creangă nu e autor popular. E mai ales autor pentru intelectuali — lucru fe care încă nu l-au descoperit cei care fac categorisiri literare. In 1908, am asistat în Humulești la o pomenire a lui Ion Creangă. S’au rostit discursuri oficiale. Eu am intrat în legătură cu localnicii din Humulești, m’am interesat de oamenii pomeniți în „Amintiri” și de ceea ce își mai aduceau aminte bătrânii satului despre trecerea pe la apa Ozanei a minunatului fecior al Smarandei Creangă. Nimeni nu-și aducea aminte despre ceva deosebit. Toți copiii sunt la fel. Toate zilele și anotimpurile se urmează asemănându-se. Poveștile se spun din veci. Clăcile și șezătorile se urmează cu aceiași rânduială. Vorbele au aceiași semnificație. S’ar fi auzit despre acel fecior, Nică a lui Ștefan a Petrei, cum că s’ar fi bucurat de mila celor mari, fiind diacon la Iași. Dar după aceea, ținându-se de răutăți, a fost răspopit. Voiam să văd casa unde copilărise Creangă.— Ce să vezi domnia-ta? O casă ca toate casele. Adică telea acuma ai putea s’o vezi, căci nepoții au schimbat-o, i-au făcut ferești nouă, au cumpărat „grandirop” și gramofon. — Vreau să văd stâlpul hornului. — Care stâlp al hornului? — Stâlpul de care lega Ionică o ață cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei. Oamenii m’au lăsat privindu-mă cu îndoială. Eram pe semne cam „săltat”. De carte prea multă, se vede. Soarta scriitorului meu a continuat să fie precară până în ultimul timp. Căsuța din mahalaua Țicăului, din Iași, unde Creangă a petrecut ultimii săi ani, a început a fi îngrijită. Pe mormântul de la „Eternitate” s’a ridicat un bust. S’a înălțat de asemenea un bust în apropierea lui Eminescu și a teiului lui Eminescu, la Copou. Un comitet de Nemțeni, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naștere, au hotărît erijarea altui monument la Humulești. „Cartea Românească” a tipărit o frumoasă ediție ilustrată: acesta e monumentul cel mai frumos. După atâția ani, am impresia că abia acum începe să se înalțe stâlpul de lumină al marelui nostru maistru, MIHAIL SADOVEANU Dimineața S’a spart capota nopții și țăndări cad grămadă Prin goluri de ’ntuneric fășii s’aprind și pier, Pe piedestalul umed ard valuri de zăpadă, Și apele tăcute s'au ridicat la cer... Se leagănă copacii pe câmpurile joase Și fierbe miezul rumen în rodul plin și greu, Cu pântecele suple trec ciutele sfioase. Și ’n limba unui clopot se roagă Dumnezeu CONSTANTIN SALCIA Cine sădește aforisme, le culege numai din pieptul său. Nu împotriva cuiva, ci numai împotriva sa, nimerește vorbele cele mai potrivite. Se cunosc multe cazuri. Printre cărți ar fi și mai multe. Nu e nevoie să le căutăm. Nici să le înșirăm. Ne ajunge primul care ne întâmpină singur, de bună voie. Ne-a eșit, tocmai, în cale un profesor german. Om activ și agitat. Știe multe și se amestecă peste tot. Veșnic ocupat și preocupat. Sare fără preget de pe un mal pe celalt, căci trebue să fie pretutindeni de față. Nu-și îngădue o clipă de odihnă și un pic de răgaz. Și tocmai acest profesor sârguincios a spus cândva că — un om civilizat trebue să aibă, întotdeauna, timp. Fiindcă un ins care se grăbește nu este, nu poate să fie, un suflet ales. © Oricât ne-am căzut, nu ni-l putem închipui pe Johann Wolfgang von Goethe, biciuind caii — ca să ajungă mai repede în Italia, încercați, dacă sunteți în stare, să vi-l imaginați pe Voltaire, galopând pe o motocicletă. Cine ar crede, dacă i s’ar povesti, că Heine a fost văzut sorbind vin de Moselle și citind ziarul de seară? Pare neîndoios că un Anatole France, sau un Gide ar renunța mai degrabă la pălăria care i-a smuls-o vântul, decât s’o fugărească. Apropos, l-ați văzut vreodată pe Enescu — cât pășește de tacticos. Firește, nu e cine știe ce delict să alergi după un tramvai, dar presupunerea că un Creangă sau un Eminescu ar putea să se preteze la așa ceva, ne este insuportabilă. ...Și totuși, alergătura fără rost pare atât de naturală încât șoferul crede că glumești și-i dă zor, când îl îndemni: — mai încet, domnule, mai încet, e timp !... Iuțeala care ne frământă conține un grăunte de aviditate degradantă. Se distinge, în gestiunea noastră, cam aceiași deosebire ca între a mânca și a devora. Pe semne că obiceiul englez de a iscodi pe cineva după felul cum își potolește pofta de mâncare, se altoiește pe imperativul acestui popor de a păstra măsura în toate. In fond, nu e vorba de mânuirea tacâmului, ci de examinarea unei acțiuni banale în timpul căreia se produce o involuntară absență și slăbire a controlului de sine. Anglo-saxonul, de pe linia nivelului la care a ajuns societatea engleză, vrea să știe dacă are de-a face cu un primitiv sau cu un ins organizat. Căci, dacă la începutul lumii a fost cuvântul, sau chemarea nevoii, — la începutul civilizației a fost ritmul. Drumul de la întuneric spre lumină n’a fost parcurs în dezordine năvalnică, ci în tact. Civilizația s’a închegat încet, cu răgaz, fără grabă. In cercurile maturizate de practica vieții, elogiul vitezii sau abuzul de activitate provoacă ironii îndreptățite. Lauda tânărului studios, care citește toată ziua, întâmpină replica: — și când gândește, mă rog? Poate că, într’adevăr, nu e de prisos să ne mai lăsăm și puțin timp de gândire. Mai cu seamă acum, în epoca sportului, n’ar fi rău să ne întrebăm, dacă îmbulzeala, în care riscăm să ne strivim reciproc, este de vreun folos? Toți vor să ajungă cât mai repede, dar e oare destul să ne grăbim ca să ajungem? E viteza un câștig de timp ? Nu cumva cheltuim inutil timpul pe viteză? Să nu ne înșelăm timpul care nu stă pe loc, n’are niciun preț. In actuala ambianță, viața se deapănă vertiginos și tot atât de confuz ca imaginile de pe panglica filmului ce curge după miezul nopții, când operatorul obosit sporește viteza, pentru a-și scurta serviciul suplimentar. Cert e că încetineala vremii e un bun real. Cine s’a pătruns de acest adevăr urcă scările pe jos, și se oprește, uneori, ca — să-i mai furi puțin din timp... F. DIMA