Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1937 (Anul 18, nr. 852-855)

1937-04-04 / nr. 852

Adevărul literar Anul XVIII* Seria III * No. 852 Duminica 4 Aprilie 1937 și artistic m 7 Lei exemplarul în fără 14 Lei exemplarul în străinătate Alexandru Donici Centenarului lui Pușkin i s’a alătu­rat — în ședințe comemorative și în ziare — sărbătoarea altui centenar, mai mic dar în legătură cu cel dintâi. E vorba de suta de ani de la tradu­cerea unei lucrări mai vaste, a cărei versiune românească, apărută ’n pri­măvara anului 1837 în tipografia lui Eliad, poartă titlul: ȚIGANII pi­rnă a lui A. Pușkin tălmăcită din limba Rossienească de Alexandru Donici Cu acest prilej s’au adus noui do­vezi pentru definitiva înlăturare a u­­nei legende. Legenda pomenită e că o ’ntâlnire a lui Alexandru Pușkin cu Alexandru Donici l-a îndemnat pe a­­cesta — în 1834 — la Chișinău să se apuce de scris, și să scrie românește! Iar minunea e că, din capul locu­lui, Donici populară, cu a nimerit o românească mult pitoresc, — când doisprezece ani de necurmată ședere la Petersburg, în școala de cădeți, îl înstrăinase până într’atâta ca să-și uite limba de acasă. Primul răspânditor al aceste legen­de a fost Gheorghe Sion. Iată ce spune în ședința dela 6 Septembrie a Socie­tății academice române: „In timpul petrecerei scale în Basa­rabia, el (Donici) făcu cunoștința fe­ricită a unei persoane distinse. Poetul Pușkin, pentru liberalismul ideilor s­ale, era proscris în Basarabia. Do­nici, carele mult admirase operele sele (adică, operele lui, ale lui Pușkin, no­ta noastră) alergă să-l vază... Era na­turale dară ca între asemeni nature și caractere să se cimenteze una amici­ție...’’ Sion afirmă că, Pușkin cetindu-i lui Donici o elegie intitulată Căsuța poș­tei, moldovanul încântat de faptul că poetul rus tratează un subiect național românesc, traduce elegia. Tălmăcirea e primită cu entuziasm ,­preste Prut și chiar preste Milcov... Aceste expan­siuni exaltară pre Donici și-l deciseră a părăsi cu totul chiar calitatea sa de supus rusesc, spre a se face cetățeanul națiunei sale”. Or, iată că într’o teză susținută la facultatea de litere și filosofie a Uni­versității din Iași, în lucrarea intitula­tă: Influența fabulistului rus Crylov asupra fabuliștilor noștri A. Donici și C. Stamati, d. Al. Epure „confruntă cele spuse de G. Sion despre anul în­tâlnirii lui Donici cu Pușkin în Basa­rabia”, le confruntă „cu câteva date din viața poetului rus”. Și constată­­,că pe la 1830, și cu atât mai puțin pe la 1834 Pușkin nu putea fi în Basarabia ca să se întâlnească cu Donici, căci n’a stat la Chișinău decât între 1820 și 1823...” Atunci? Atunci suntem nevoiți să ne mulțumim cu simpla întâlnire a cade­tului Alexandru Donici cu opera lui Alexandru Pușkin. Această întâlnire putea fi pentru Donici motivul prielnic punerii în miș­care pentru întâia oară a acelor în­clinări și însușiri în care talentul se recunoaște el însuși, înapoierea la matcă a lui Alecu­ța­ de Barbu Luxoreanu nici n’a avut loc cu vreo istovire a vo­cabularului său matern, cu diminuări și frângeri penibile. Din potrivă, în a­­ceastă reîntoarcere îl vedem îmbogă­țit cu teme din buna literatură ruseas­că, din care unul dintre cei dintâi și-a dat o serie de prelucrări. A început cu idila tragică amintită adineauri („Ți­ganii”). Dar mai ales a naționalizat o sumedenie de sprintene narațiuni, în aparență numai șugubețe, din viața a­­nimalelor, cu serioase referiri la di­versele categorii mai mult sau mai pu­țin umane. In micile aceste istorisiri în versuri cari desvăluie ori țintuesc prin câte o „morală” meschinăriile și stridențele ce se află în străfundul su­fletesc al personagiilor cu cele mai respectabile aspecte, — ne interesează de­sigur partea pe care Donici o are în scoaterea lor la iveală. Căci (a arătat-o și Ioan Nădejde în „Contemporanul”) fabulele lui Donici sânt prelucrate după cele ale lui Crî­­lov. Și ele sânt mult mai dependente de textul rusesc decât au fost fabulele lui La Fontaine de subiectele găsite la Esop.• Insă cine are înțelegere pentru cu­vântul sau împerecherea de cuvinte în slujba unei atitudini (fie și împrumu­tate) și a unei frământări (fie și răs­frânte) , — acela nu va putea să nu re­cunoască fap­tul că: Donici a pus în circulație la noi o grămadă de versuri-sentențe din care cele devenite locuțiuni nu își arată vârsta, iar pe altele — dacă le deosi­­bești lesne de proverbe — le simți, to­­tuș, obârșind pare­ că din vechi. Cu privire la vulpea din livadă — care se bucură zădarnic de poamele frumoase, câtă vreme ele atârnă pe crăci înalte de tot — poetul spune: „Dar bucuria ei a fost în mâni străine’’ Despre groaznicul măcel pe care l-a săvârșit în­ turma și’n stâna vornicului bătrân și atât de cumsecade, — lupul se pronunță cu ajutorul unei perifraze eufemistice: „Lui (adică vornicului) an cu niște miei i-am fost făcut nă­caz”. Bunul și prostănacul judecător, ele­fantul, la jalba oilor că lupii se „se­­cuesc” în toată puterea cuvântului, dă următoarea sentință adresată lăcuito­­rilor: „Vă hotărăsc d’acum de-o oaie o pelcică Și nici­ iui păr mai mult, nimica!” A propus de ursul ales „nazir peste prised” (supraveghetor al stupilor), fabulistul constată: „Iar mierea la bârlog mergea necontenit”. Urările de noroc pe care cucul le face megieșului său, pasărea și le în­tovărășește de următoarea întrebare: „Și colții ți-ai lepădat?”, iar când —­­mai încolo — vecinul „rămâne fără blană”, se aude reflecția, de astădată a fabulistului. Și așa s’a întâmplat precum cucul a cântat. Povestea măgarului celui împodobit cu un zurgălău, ni-o istorisește cu clin­chetul melancolic al versului și cu enu­merări pline de intimități domestice și campestre: . XContinuat e in pag. 2­al. Nu este domeniu în care mintea cercetătorului să se găsească mai de­zorientată de­cât în domeniul Socio­logiei. Constatând acest fapt, profesorul Petre Andrei, pe care publicul româ­nesc îl cunoaște ca pe „un om în o­­pera sa”, a căutat, în cartea „Sociolo­gie generală”, de curând apărută, să dea cercetătorului sau chiar simplu­lui cetitor, putința de a se orienta, punând în lumină cât mai multe as­pecte din chestiunile studiate. Formidabilul volum, de peste cinci sute de pagini, format mare, repre­zintă în frumoasa expunere clară a profesorului, un stoc atât de impună­tor de cunoștințe, atâtea idei, moti­vări, aprofundări și discuții, atâtea puncte de vedere noi sau înalte, încât o încercare de a-i rezuma conținutul, mai ales într-un modest articolaș de revistă, este nu numai o imposibili­tate, dar și un sacrilegiu. lini sau, deci, curajul să aleg, atâtea probleme ispititoare, pe cea din a naturii, pe care și d-sa o privește drept cea mai puternică formă ia co­munității. Intre comunitate și societatea pro­priu zisă, d. Petre Andrei constată o deosebire, deși, — zice d-sa,­­— acest fel de a vedea va păr­ea unora demo­dat în vremea noastră, când ,,se­ răs­pândește vertiginos concepția statului totalitar, caracterizat tocmai prin șter­gerea acestei deosebiri”. Pentru a a­­naliza ideia de națiune, atât de com­plexă pentru că este nu numai discu­tată din punct de vedere pur științi­fic, pentru a fi înțeleasă, ci este și a­­fectiv trăită, di. Petre Andrei se ser­vește de metoda științifică bazată pe fapte reale. Prima distincțiune limpede afirma­tă între aceste două noțiuni a fost fă­cută de Disraeli în 1830, într-o discuție politică, bine­înțeles sub altă formă. Anume răspunzând pretențiilor par­tidului Wigh, care cerea lărgirea drepturilor poporului, Disraeli a afir­mat că poporul este ceva natural, un fapt brut, pe când națiunea este o co­munitate civilizată, care s’a format în decursul vremii, încet, cu ajutorul u­­nor influențe și al unor factori dife­riți. Interesant e că aproape toți gândi­torii moderni tind a privi poporul ca o unitate­­ de oameni, înrudiți prin limbă, sol comun și comune împreju­rări de viață, bazată mai mult pe ele­mente instinctive, pe când națiunea apare ca­­ o unitate, care se realizează printr’o voință morală conștientă. Constatând aceste lucruri Petre Andrei cercetează și profesorul exempli­fică toate interpretările date ideii de­ națiune, de la cele metafizice și psiho­logice, până la cele mai noi sociolo­­gice, pentru a găsi „un criteriu esen­țial pentru determinarea ideii de na­­țiune”. Indicerea la care ajunge este că națiunea nu e un produs natural, le­gat numai de un anumit element, fie el ipsă, limbă, religie, ci o rezultantă a influenței a două categorii de fapte: 1) amintiri și interese comune în tre­­cut; 2) consimțimânt actual de a con­viețui mai departe, sau după expresia lui Renan citată de d. Petre Andrei „dorința de a trăi laolaltă, voința de a continua să pună în valoare patri­moniul indivizibil pe care l-a moște­nit”. Deci „ea apare ca o mare solida­ritate, constituită prin sentimentul sal orificiilor făcute și prin acelea, pa care e dispusă să le facă încă”. Dacă admitem acest punct de ve­dere, națiunea este­ un produs cultu­­ral, în care tradițiile trecutului și do­rințele viitorului sunt elementele e­­sențiale și cu adevărat active de care depinde acest produs, celelalte (lim­bă, teritoriu, religie) fiind condiții se­cundare, care înlesnesc procesul de constituire. „Natura națiunii este un dinamism continuu, care exprimă o u­­nitate de cultură în veșnică devenire, s’a format și se modifică mereu prin­­tr’o adaptare continuă a celor ce con­­viețuiesc, la condițiile schimbătoare ale mediului, fără a pierde însă con­știința că aparțin aceluiaș grup, dim­potrivă clarificând-o și întărind-o prin legătura cu trecutul, cu morții lor, ce le indică drumul spre viitor. Soarta istorică identică este, deci, factorul dominant în contopirea sufletească a celor ce sunt de acelaș neam, fac parte din aceiași națiune „de un conți­nut mai mult spiritual, de­cât material, exprimând o realitate și în acelaș timp o idee morală, năzuința de a trăi și a trăi cât mai bine, adică în confor­mitate cu idealul cel mai potrivit pen­tru valorificarea grupului din care fa­cem parte. Ori la ce pagină veți deschide „So­ciologia generală” veți găsi lumina clară a omului de știință în cerceta­rea problemelor, soluția ce se impune în mod obiectiv gânditorului, atitudi­nea nobilă a intelectualului, care nu se străduește și nu se va strădui nici­odată a făuri construcții ideologice în serviciul acelor ce au făcut din seco­lul nostru secolul urii organizate. IZABELA SADOVEANU , Petre Andrei, Sociologia generală, Scri­sul românesc, Craiova, 1937, 9 Sociologia d-lui Petre Andrei

Next