Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1937 (Anul 18, nr. 852-855)
1937-04-04 / nr. 852
Adevărul literar Anul XVIII* Seria III * No. 852 Duminica 4 Aprilie 1937 și artistic m 7 Lei exemplarul în fără 14 Lei exemplarul în străinătate Alexandru Donici Centenarului lui Pușkin i s’a alăturat — în ședințe comemorative și în ziare — sărbătoarea altui centenar, mai mic dar în legătură cu cel dintâi. E vorba de suta de ani de la traducerea unei lucrări mai vaste, a cărei versiune românească, apărută ’n primăvara anului 1837 în tipografia lui Eliad, poartă titlul: ȚIGANII pirnă a lui A. Pușkin tălmăcită din limba Rossienească de Alexandru Donici Cu acest prilej s’au adus noui dovezi pentru definitiva înlăturare a unei legende. Legenda pomenită e că o ’ntâlnire a lui Alexandru Pușkin cu Alexandru Donici l-a îndemnat pe acesta — în 1834 — la Chișinău să se apuce de scris, și să scrie românește! Iar minunea e că, din capul locului, Donici populară, cu a nimerit o românească mult pitoresc, — când doisprezece ani de necurmată ședere la Petersburg, în școala de cădeți, îl înstrăinase până într’atâta ca să-și uite limba de acasă. Primul răspânditor al aceste legende a fost Gheorghe Sion. Iată ce spune în ședința dela 6 Septembrie a Societății academice române: „In timpul petrecerei scale în Basarabia, el (Donici) făcu cunoștința fericită a unei persoane distinse. Poetul Pușkin, pentru liberalismul ideilor sale, era proscris în Basarabia. Donici, carele mult admirase operele sele (adică, operele lui, ale lui Pușkin, nota noastră) alergă să-l vază... Era naturale dară ca între asemeni nature și caractere să se cimenteze una amiciție...’’ Sion afirmă că, Pușkin cetindu-i lui Donici o elegie intitulată Căsuța poștei, moldovanul încântat de faptul că poetul rus tratează un subiect național românesc, traduce elegia. Tălmăcirea e primită cu entuziasm ,preste Prut și chiar preste Milcov... Aceste expansiuni exaltară pre Donici și-l deciseră a părăsi cu totul chiar calitatea sa de supus rusesc, spre a se face cetățeanul națiunei sale”. Or, iată că într’o teză susținută la facultatea de litere și filosofie a Universității din Iași, în lucrarea intitulată: Influența fabulistului rus Crylov asupra fabuliștilor noștri A. Donici și C. Stamati, d. Al. Epure „confruntă cele spuse de G. Sion despre anul întâlnirii lui Donici cu Pușkin în Basarabia”, le confruntă „cu câteva date din viața poetului rus”. Și constată,că pe la 1830, și cu atât mai puțin pe la 1834 Pușkin nu putea fi în Basarabia ca să se întâlnească cu Donici, căci n’a stat la Chișinău decât între 1820 și 1823...” Atunci? Atunci suntem nevoiți să ne mulțumim cu simpla întâlnire a cadetului Alexandru Donici cu opera lui Alexandru Pușkin. Această întâlnire putea fi pentru Donici motivul prielnic punerii în mișcare pentru întâia oară a acelor înclinări și însușiri în care talentul se recunoaște el însuși, înapoierea la matcă a lui Alecuța de Barbu Luxoreanu nici n’a avut loc cu vreo istovire a vocabularului său matern, cu diminuări și frângeri penibile. Din potrivă, în această reîntoarcere îl vedem îmbogățit cu teme din buna literatură rusească, din care unul dintre cei dintâi și-a dat o serie de prelucrări. A început cu idila tragică amintită adineauri („Țiganii”). Dar mai ales a naționalizat o sumedenie de sprintene narațiuni, în aparență numai șugubețe, din viața animalelor, cu serioase referiri la diversele categorii mai mult sau mai puțin umane. In micile aceste istorisiri în versuri cari desvăluie ori țintuesc prin câte o „morală” meschinăriile și stridențele ce se află în străfundul sufletesc al personagiilor cu cele mai respectabile aspecte, — ne interesează desigur partea pe care Donici o are în scoaterea lor la iveală. Căci (a arătat-o și Ioan Nădejde în „Contemporanul”) fabulele lui Donici sânt prelucrate după cele ale lui Crîlov. Și ele sânt mult mai dependente de textul rusesc decât au fost fabulele lui La Fontaine de subiectele găsite la Esop.• Insă cine are înțelegere pentru cuvântul sau împerecherea de cuvinte în slujba unei atitudini (fie și împrumutate) și a unei frământări (fie și răsfrânte) , — acela nu va putea să nu recunoască faptul că: Donici a pus în circulație la noi o grămadă de versuri-sentențe din care cele devenite locuțiuni nu își arată vârsta, iar pe altele — dacă le deosibești lesne de proverbe — le simți, totuș, obârșind pare că din vechi. Cu privire la vulpea din livadă — care se bucură zădarnic de poamele frumoase, câtă vreme ele atârnă pe crăci înalte de tot — poetul spune: „Dar bucuria ei a fost în mâni străine’’ Despre groaznicul măcel pe care l-a săvârșit în turma și’n stâna vornicului bătrân și atât de cumsecade, — lupul se pronunță cu ajutorul unei perifraze eufemistice: „Lui (adică vornicului) an cu niște miei i-am fost făcut năcaz”. Bunul și prostănacul judecător, elefantul, la jalba oilor că lupii se „secuesc” în toată puterea cuvântului, dă următoarea sentință adresată lăcuitorilor: „Vă hotărăsc d’acum de-o oaie o pelcică Și nici iui păr mai mult, nimica!” A propus de ursul ales „nazir peste prised” (supraveghetor al stupilor), fabulistul constată: „Iar mierea la bârlog mergea necontenit”. Urările de noroc pe care cucul le face megieșului său, pasărea și le întovărășește de următoarea întrebare: „Și colții ți-ai lepădat?”, iar când —mai încolo — vecinul „rămâne fără blană”, se aude reflecția, de astădată a fabulistului. Și așa s’a întâmplat precum cucul a cântat. Povestea măgarului celui împodobit cu un zurgălău, ni-o istorisește cu clinchetul melancolic al versului și cu enumerări pline de intimități domestice și campestre: . XContinuat e in pag. 2al. Nu este domeniu în care mintea cercetătorului să se găsească mai dezorientată decât în domeniul Sociologiei. Constatând acest fapt, profesorul Petre Andrei, pe care publicul românesc îl cunoaște ca pe „un om în opera sa”, a căutat, în cartea „Sociologie generală”, de curând apărută, să dea cercetătorului sau chiar simplului cetitor, putința de a se orienta, punând în lumină cât mai multe aspecte din chestiunile studiate. Formidabilul volum, de peste cinci sute de pagini, format mare, reprezintă în frumoasa expunere clară a profesorului, un stoc atât de impunător de cunoștințe, atâtea idei, motivări, aprofundări și discuții, atâtea puncte de vedere noi sau înalte, încât o încercare de a-i rezuma conținutul, mai ales într-un modest articolaș de revistă, este nu numai o imposibilitate, dar și un sacrilegiu. lini sau, deci, curajul să aleg, atâtea probleme ispititoare, pe cea din a naturii, pe care și d-sa o privește drept cea mai puternică formă ia comunității. Intre comunitate și societatea propriu zisă, d. Petre Andrei constată o deosebire, deși, — zice d-sa,— acest fel de a vedea va părea unora demodat în vremea noastră, când ,,se răspândește vertiginos concepția statului totalitar, caracterizat tocmai prin ștergerea acestei deosebiri”. Pentru a analiza ideia de națiune, atât de complexă pentru că este nu numai discutată din punct de vedere pur științific, pentru a fi înțeleasă, ci este și afectiv trăită, di. Petre Andrei se servește de metoda științifică bazată pe fapte reale. Prima distincțiune limpede afirmată între aceste două noțiuni a fost făcută de Disraeli în 1830, într-o discuție politică, bineînțeles sub altă formă. Anume răspunzând pretențiilor partidului Wigh, care cerea lărgirea drepturilor poporului, Disraeli a afirmat că poporul este ceva natural, un fapt brut, pe când națiunea este o comunitate civilizată, care s’a format în decursul vremii, încet, cu ajutorul unor influențe și al unor factori diferiți. Interesant e că aproape toți gânditorii moderni tind a privi poporul ca o unitate de oameni, înrudiți prin limbă, sol comun și comune împrejurări de viață, bazată mai mult pe elemente instinctive, pe când națiunea apare ca o unitate, care se realizează printr’o voință morală conștientă. Constatând aceste lucruri Petre Andrei cercetează și profesorul exemplifică toate interpretările date ideii de națiune, de la cele metafizice și psihologice, până la cele mai noi sociologice, pentru a găsi „un criteriu esențial pentru determinarea ideii de națiune”. Indicerea la care ajunge este că națiunea nu e un produs natural, legat numai de un anumit element, fie el ipsă, limbă, religie, ci o rezultantă a influenței a două categorii de fapte: 1) amintiri și interese comune în trecut; 2) consimțimânt actual de a conviețui mai departe, sau după expresia lui Renan citată de d. Petre Andrei „dorința de a trăi laolaltă, voința de a continua să pună în valoare patrimoniul indivizibil pe care l-a moștenit”. Deci „ea apare ca o mare solidaritate, constituită prin sentimentul sal orificiilor făcute și prin acelea, pa care e dispusă să le facă încă”. Dacă admitem acest punct de vedere, națiunea este un produs cultural, în care tradițiile trecutului și dorințele viitorului sunt elementele esențiale și cu adevărat active de care depinde acest produs, celelalte (limbă, teritoriu, religie) fiind condiții secundare, care înlesnesc procesul de constituire. „Natura națiunii este un dinamism continuu, care exprimă o unitate de cultură în veșnică devenire, s’a format și se modifică mereu printr’o adaptare continuă a celor ce conviețuiesc, la condițiile schimbătoare ale mediului, fără a pierde însă conștiința că aparțin aceluiaș grup, dimpotrivă clarificând-o și întărind-o prin legătura cu trecutul, cu morții lor, ce le indică drumul spre viitor. Soarta istorică identică este, deci, factorul dominant în contopirea sufletească a celor ce sunt de acelaș neam, fac parte din aceiași națiune „de un conținut mai mult spiritual, decât material, exprimând o realitate și în acelaș timp o idee morală, năzuința de a trăi și a trăi cât mai bine, adică în conformitate cu idealul cel mai potrivit pentru valorificarea grupului din care facem parte. Ori la ce pagină veți deschide „Sociologia generală” veți găsi lumina clară a omului de știință în cercetarea problemelor, soluția ce se impune în mod obiectiv gânditorului, atitudinea nobilă a intelectualului, care nu se străduește și nu se va strădui niciodată a făuri construcții ideologice în serviciul acelor ce au făcut din secolul nostru secolul urii organizate. IZABELA SADOVEANU , Petre Andrei, Sociologia generală, Scrisul românesc, Craiova, 1937, 9 Sociologia d-lui Petre Andrei