Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1937 (Anul 18, nr. 856-860)

1937-05-02 / nr. 856

No. 856 Număr special de Paști 28 pagini Lei 7 Adfioarul literar Anul XVIII # Seria 111-a Lei I exemplarul in faran­ artistic m Lei 14 exemplarul in străinătate RI­orile de pe SearleT Sunt de acord cu Casa Drumurilor Regatului, care e de acord cu mine, că nu trebuiesc drumuri în această țară. Nu știu care sunt argumentele alia­tei mele. Iată argumentul meu: o în­tâmplare ce iese din comun. Ziua era destul de liniștită, cerul căptușit de nouri, văzduhul umed. Ieșeam din București cu doi prieteni, spre o pădure din marginea județului i Vlașca. Automobilul întâlnea neconte­nit bălți de noroi, pe un drum care ar fi putut fi altfel. In realitate, ținând socoteală de cele câteva șosele asfalta­te pe care le-am străbătut în alte Du­minici, drumul acesta era o adevărată mizerie. Era o amenințare să ne clăn­țănim limbile în măsele. Părea o în­toarcere către un veac trecut. Mă înșel eu ori ne ducem la vână­toare de sitari? mă gândeam. Nu cred că ne ducem la vânătoare de sitari. Trebuie să fie altceva la mijloc — ceva ciudat și misterios în același timp. Căci pe asemenea vreme, care amenință o ploaie, n’avem ce căuta la vânat. Pe asemenea timp schimbător de Aprilie, omul face mai bine să stea acasă, sfătuind în tihnă, punând la cale călătorii adevărate. Căci plutirile acestea prin noroaie și amenințările de a ne răsturna pe tărîmul celălalt și nesiguranța de­ a ajunge undeva, nu sunt o călătorie adevărată... Sunt fantazic pe care era mai bine s’o ima­­­ginăm într’un fotoliu. Prin urmare, conchideam eu, clăti­­nându-mă în mersul mașinei și evitând loviturile primejdioase de capetele a­­lăturate, nu mergem la sitari. N’avem de ce face o vânătoare. Probabil că drumul ne oprește undeva, și, când ne oprește, începe să curgă asupra noa­stră apă ori ninsoare din nouri. Satele de dincolo de marginea Capi­talei rămâneau în urmă, cu oameni pu­țini care ne priveau cu nedumerire de la porți ori de lângă lacurile șanțuri­lor. Am trecut o apă care pare că se chia­­mă Ciorogârla. (Ce nume). Am găsit pe șosea un om pe care l-am întrebat despre drumul cel mai bun în direcția unei păduri cunoscută de toată lumea și însemnată și pe harta șoferului. Pădurea se numește „Ba­bele”. Liniile care duc spre acel loc pe hartă sunt destul de complicate.^ Ex­plicația omului nostru a fost mai sim­plă : Mergeți tot înainte, pe urmă apucați la stânga. Ne-am dus înainte. Am ajuns Pe Argeș în jos Pe un mal frumos... După ce am trecut podul Argeșului, peste ape tulburi și spumate de viituri­le zăporului, am găsit două drumuri. Unul la dreapta, altul la stânga. M’am gândit o clipă că omul nostru, stând cu fața spre noi a socotit drumurile după începând cu 1­ tixt, viitor, e­­xer șiplarul 5 Iei, poziția și manile lui; cu toate acestea nu puteam risca să apucăm dreapta când sfatul lui fusese altul, îndată ni s’a prezentat altă răscruce de dru­muri și alt om pus anume acolo, care ne-a îndemnat să ne tot ducem înainte. Când însfârșit, al treilea, pus și el a­­nume să ne­ arate ieșirea cea adevărată din realitate s’a pronunțat, soarta noa­stră era pecetluită și am fost cuprins de o adevărată bucurie, înțelegând că nu vom mai ajunge la Babele. — Țineți-o așa tot înainte, ne-a de­clarat acest al treilea om, până ce a­­j­ungeți la Nebuna ! Nu știu dacă trebuie să atribuim conducătorului mașinei noastre, d. Mi­tică, virtuți extraordinare de îndărăt­nicie și răbdare. Poate automobilul în­­­suși în care ne aflam avea în el o îmlo­­diere și o putere pe care nu i-o cunoș­team. Căci nu înaintam pe drum, nici prin râpi, nici prin bălți, nici prin glo­duri, ci prin toate acestea amestecate. S’a arătat un sat. S’a arătat alt sat, l-am trecut și pe acela. Au apărut co­pii veseli și femei uimite, care se pă­rea că nu văzuseră niciodată căruță umblând singură. Atare vehicul vina de bună samă de pe tărâmul ălălalt. Deodată, subt cerul cenușiu și îin ziua umedă, s’au arătat coline, livezi și vii. Era ceva nou, blând, pașnic și foarte­ departe. Aici, în aceste singuratice frumu­seți, între pădurile vechi, au coborît odinioară oameni de la munte și au al­­cătuit așezările care se văd. Aici * Sud-Vlașca, adică ținutul românesc. Cotind pe după un bot de deal, văd în stânga zarzari înfloriți, pe urmă H pădurice de stejari sub care pasc oi cu mieluri firavi lângă ele. Berbecele ne petrece neclintit, îndelung, cu gravi­tate. In partea dreaptă se înalță o moară — o moară de zid, pe subt care curg ape, prelingându-se prin zăgaz stăpânit de stăvilare înlănțuite. Lacul morii se rotunjește subt o sprinceană de dumbravă. Ape limpezi, cătră care flutură sălcii plângătoare înverzite gălbiu. La mal, albastre ca o fereas­tră de cer deschisă brusc, și albe ca zăpezile ce s'au topit, cele dintâiu flori ale acestei primăveri. Am umblat înainte în țara necunos­cută, în care am intrat pe furiș și din întâmplare. Am dat peste altă moară poetică. Apele sunt ale unui râu căruia oamenii îi zic Neaj Iov. Se poate. Eu nu-i dau nume. N­ am scris în mine și în amintire, ca pe o regiune extraordinară unde nu știu dacă-mi va fi dat să mai străbat vreodată. Căci în sud-Vlașca, ținutul romă­­nesc cel singuratic de demult, por>­țile sunt închise. Ca să treci, nu sunt drumuri pentru vehiculele lumii nouă. Ca să se apere de tot ce strică și pre­face, regiunea aceasta a morilor Neajlovului cu grădinile,­ livezile și dumbrăvile ei, stă retrasă în singu­rătate și în trecut. O vad Soarele învierii, strălucind ca acum nn într’o vedenie de basme. Mă întorc cătră ea; nu știu dacă am văzut-o; îmi pare c’am visat-o. Totuși am nemerit acolo. La oame­nii și la locurile de demult. Pe urmă m’am întors iarăși la lumea astălastă, MIHAIL SADOVEANU Andrea del Sarto Cina cea de taină Pentru Copii ILat Nu mai ninge, nu­mai plouă, Râd prin crânguri ghioceii, Pe-un tăpșan cu iarbă nouă Au ieșit să pască mieii. Uite sus, pe-un deal sărac, S'a pornit un plug să are. Cum îl vezi din depărtare Subțirel și negru, pare Un gândac. Trage boul pe ’»delete. Zice omul: „ — Greu, băete!” — „Las’ să fie și mai greu! Să ne-ajute Dumnezeu Să vedem dealul arat Și ogorul sămănat! Să ne dea, Stăpâne­ frate, Soare cald și ploi bogate, Să venim la toamnă iar Ca să ducem în hambar Roadele belșugului De pe urma plugului!” Boi voirasc ! Prin grădină peste tot, Numai flori de promoroacă... Doi voinici cât Barbă­ cot Au ieșit în drum la joacă. Și ’narmându-se pe­ loc Cu pistoale mari de soc, Se avântă, îndrăzneți, Printre tufe de seaeți. — „Când oi crește eu mai mare, Ghinărar mă fac, măi frate, S’alung Turcii de-a călare Cu flăcăi din șapte sate!” — „Toată lumea de pe-aici Știe că suntem voinici. Să ne-audă Dumnezeu. Ghinărar mă fac și eu...” Și s’aruncă amândoi, Gata-gata de război. Ca să taie cu alai Măciuliile de scai. Zice-un voinicos de-o șchioapă: — „Dă-mi un Turc să-l trag în țeapă!” „Ba un Leș, să mi-l înjug Și să ai cu el la plug!” Dar in loc de Turci hapsâni, A ieșit dintr’o ogradă Un dulău cu chef de sfadă. Să mi-i latre pe români. Fug voinicii ca din pușcă, Zboară colbu ’n urma lor: — „Sai, mămucă ’n ajutor, Că ne mușcă!....” OTILIA CAZIMIR Versurile acestea sunt scrise anume pen­­ru „Cărțile de Citire” pe care d-ra O. C. le tipărește acum în colaborare cu d-nii: Prof. Dr. Șt. Bârsănescu, Gh. Polcovnicii și I. Berliba. Autoarea ar dori ca aceste versuri să nu fie folosite și de alții,­­ mai ales înainte de a le fi folosit ea... Față de succesul repurtat de „Adevărul Literar" la noul format,­­­ începând cu numărul viitor, vom reduce prețul exem­plarului de la 7 la 5 Ies-

Next