Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1937 (Anul 18, nr. 856-860)
1937-05-02 / nr. 856
No. 856 Număr special de Paști 28 pagini Lei 7 Adfioarul literar Anul XVIII # Seria 111-a Lei I exemplarul in faran artistic m Lei 14 exemplarul in străinătate RIorile de pe SearleT Sunt de acord cu Casa Drumurilor Regatului, care e de acord cu mine, că nu trebuiesc drumuri în această țară. Nu știu care sunt argumentele aliatei mele. Iată argumentul meu: o întâmplare ce iese din comun. Ziua era destul de liniștită, cerul căptușit de nouri, văzduhul umed. Ieșeam din București cu doi prieteni, spre o pădure din marginea județului i Vlașca. Automobilul întâlnea necontenit bălți de noroi, pe un drum care ar fi putut fi altfel. In realitate, ținând socoteală de cele câteva șosele asfaltate pe care le-am străbătut în alte Duminici, drumul acesta era o adevărată mizerie. Era o amenințare să ne clănțănim limbile în măsele. Părea o întoarcere către un veac trecut. Mă înșel eu ori ne ducem la vânătoare de sitari? mă gândeam. Nu cred că ne ducem la vânătoare de sitari. Trebuie să fie altceva la mijloc — ceva ciudat și misterios în același timp. Căci pe asemenea vreme, care amenință o ploaie, n’avem ce căuta la vânat. Pe asemenea timp schimbător de Aprilie, omul face mai bine să stea acasă, sfătuind în tihnă, punând la cale călătorii adevărate. Căci plutirile acestea prin noroaie și amenințările de a ne răsturna pe tărîmul celălalt și nesiguranța de a ajunge undeva, nu sunt o călătorie adevărată... Sunt fantazic pe care era mai bine s’o imaginăm într’un fotoliu. Prin urmare, conchideam eu, clătinându-mă în mersul mașinei și evitând loviturile primejdioase de capetele alăturate, nu mergem la sitari. N’avem de ce face o vânătoare. Probabil că drumul ne oprește undeva, și, când ne oprește, începe să curgă asupra noastră apă ori ninsoare din nouri. Satele de dincolo de marginea Capitalei rămâneau în urmă, cu oameni puțini care ne priveau cu nedumerire de la porți ori de lângă lacurile șanțurilor. Am trecut o apă care pare că se chiamă Ciorogârla. (Ce nume). Am găsit pe șosea un om pe care l-am întrebat despre drumul cel mai bun în direcția unei păduri cunoscută de toată lumea și însemnată și pe harta șoferului. Pădurea se numește „Babele”. Liniile care duc spre acel loc pe hartă sunt destul de complicate.^ Explicația omului nostru a fost mai simplă : Mergeți tot înainte, pe urmă apucați la stânga. Ne-am dus înainte. Am ajuns Pe Argeș în jos Pe un mal frumos... După ce am trecut podul Argeșului, peste ape tulburi și spumate de viiturile zăporului, am găsit două drumuri. Unul la dreapta, altul la stânga. M’am gândit o clipă că omul nostru, stând cu fața spre noi a socotit drumurile după începând cu 1 tixt, viitor, exer șiplarul 5 Iei, poziția și manile lui; cu toate acestea nu puteam risca să apucăm dreapta când sfatul lui fusese altul, îndată ni s’a prezentat altă răscruce de drumuri și alt om pus anume acolo, care ne-a îndemnat să ne tot ducem înainte. Când însfârșit, al treilea, pus și el anume să ne arate ieșirea cea adevărată din realitate s’a pronunțat, soarta noastră era pecetluită și am fost cuprins de o adevărată bucurie, înțelegând că nu vom mai ajunge la Babele. — Țineți-o așa tot înainte, ne-a declarat acest al treilea om, până ce ajungeți la Nebuna ! Nu știu dacă trebuie să atribuim conducătorului mașinei noastre, d. Mitică, virtuți extraordinare de îndărătnicie și răbdare. Poate automobilul însuși în care ne aflam avea în el o îmlodiere și o putere pe care nu i-o cunoșteam. Căci nu înaintam pe drum, nici prin râpi, nici prin bălți, nici prin gloduri, ci prin toate acestea amestecate. S’a arătat un sat. S’a arătat alt sat, l-am trecut și pe acela. Au apărut copii veseli și femei uimite, care se părea că nu văzuseră niciodată căruță umblând singură. Atare vehicul vina de bună samă de pe tărâmul ălălalt. Deodată, subt cerul cenușiu și îin ziua umedă, s’au arătat coline, livezi și vii. Era ceva nou, blând, pașnic și foarte departe. Aici, în aceste singuratice frumuseți, între pădurile vechi, au coborît odinioară oameni de la munte și au alcătuit așezările care se văd. Aici * Sud-Vlașca, adică ținutul românesc. Cotind pe după un bot de deal, văd în stânga zarzari înfloriți, pe urmă H pădurice de stejari sub care pasc oi cu mieluri firavi lângă ele. Berbecele ne petrece neclintit, îndelung, cu gravitate. In partea dreaptă se înalță o moară — o moară de zid, pe subt care curg ape, prelingându-se prin zăgaz stăpânit de stăvilare înlănțuite. Lacul morii se rotunjește subt o sprinceană de dumbravă. Ape limpezi, cătră care flutură sălcii plângătoare înverzite gălbiu. La mal, albastre ca o fereastră de cer deschisă brusc, și albe ca zăpezile ce s'au topit, cele dintâiu flori ale acestei primăveri. Am umblat înainte în țara necunoscută, în care am intrat pe furiș și din întâmplare. Am dat peste altă moară poetică. Apele sunt ale unui râu căruia oamenii îi zic Neaj Iov. Se poate. Eu nu-i dau nume. N am scris în mine și în amintire, ca pe o regiune extraordinară unde nu știu dacă-mi va fi dat să mai străbat vreodată. Căci în sud-Vlașca, ținutul romănesc cel singuratic de demult, por>țile sunt închise. Ca să treci, nu sunt drumuri pentru vehiculele lumii nouă. Ca să se apere de tot ce strică și preface, regiunea aceasta a morilor Neajlovului cu grădinile, livezile și dumbrăvile ei, stă retrasă în singurătate și în trecut. O vad Soarele învierii, strălucind ca acum nn într’o vedenie de basme. Mă întorc cătră ea; nu știu dacă am văzut-o; îmi pare c’am visat-o. Totuși am nemerit acolo. La oamenii și la locurile de demult. Pe urmă m’am întors iarăși la lumea astălastă, MIHAIL SADOVEANU Andrea del Sarto Cina cea de taină Pentru Copii ILat Nu mai ninge, numai plouă, Râd prin crânguri ghioceii, Pe-un tăpșan cu iarbă nouă Au ieșit să pască mieii. Uite sus, pe-un deal sărac, S'a pornit un plug să are. Cum îl vezi din depărtare Subțirel și negru, pare Un gândac. Trage boul pe ’»delete. Zice omul: „ — Greu, băete!” — „Las’ să fie și mai greu! Să ne-ajute Dumnezeu Să vedem dealul arat Și ogorul sămănat! Să ne dea, Stăpâne frate, Soare cald și ploi bogate, Să venim la toamnă iar Ca să ducem în hambar Roadele belșugului De pe urma plugului!” Boi voirasc ! Prin grădină peste tot, Numai flori de promoroacă... Doi voinici cât Barbă cot Au ieșit în drum la joacă. Și ’narmându-se pe loc Cu pistoale mari de soc, Se avântă, îndrăzneți, Printre tufe de seaeți. — „Când oi crește eu mai mare, Ghinărar mă fac, măi frate, S’alung Turcii de-a călare Cu flăcăi din șapte sate!” — „Toată lumea de pe-aici Știe că suntem voinici. Să ne-audă Dumnezeu. Ghinărar mă fac și eu...” Și s’aruncă amândoi, Gata-gata de război. Ca să taie cu alai Măciuliile de scai. Zice-un voinicos de-o șchioapă: — „Dă-mi un Turc să-l trag în țeapă!” „Ba un Leș, să mi-l înjug Și să ai cu el la plug!” Dar in loc de Turci hapsâni, A ieșit dintr’o ogradă Un dulău cu chef de sfadă. Să mi-i latre pe români. Fug voinicii ca din pușcă, Zboară colbu ’n urma lor: — „Sai, mămucă ’n ajutor, Că ne mușcă!....” OTILIA CAZIMIR Versurile acestea sunt scrise anume penru „Cărțile de Citire” pe care d-ra O. C. le tipărește acum în colaborare cu d-nii: Prof. Dr. Șt. Bârsănescu, Gh. Polcovnicii și I. Berliba. Autoarea ar dori ca aceste versuri să nu fie folosite și de alții, mai ales înainte de a le fi folosit ea... Față de succesul repurtat de „Adevărul Literar" la noul format, începând cu numărul viitor, vom reduce prețul exemplarului de la 7 la 5 Ies-