Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1937 (Anul 18, nr. 861-864)

1937-06-06 / nr. 861

pumisttică 6 Iunie 191­5 LEI EXEMPLARUL Lei 5 exemplarul Sn fara si artistic Anul AVII • Seria 111­ a No. 161 Lei I0 exemplarul in străinătate Premiile naționale M­ihhail Dreferpomire și Can­ onul acesta a fost mănos în ce pri­vește premiile literare. După ce din cele două premii naționale pentru versuri și pentru proză rămăsese în ultima vreme numai unul singur, zvo­­nindu-se chiar că și acesta va fi supri­mat iată că, acum, oficialitatea darnică s’a gândit să acorde dintr’odată patru recompense naționale pentru scriitori.­­Celor două vechi premii pentru proză și pentru versuri li s’au adăugat acum alte două, unul pentru critica literară și unul pentru „literatură în genere”. Acesta din urmă a fost hărăzit d-rei Otilia Cazimir. Iată o scriitoare care mânuește cu aceeaș îndemânare proza și versul: In amândouă aceste mari despărțituri ale creației literare, Otilia Cazimir aduce însușiri de măsură, de gust și de desăvârșire miniaturală. Cu fire subțiri dar trainice, talentul său pitoresc și fin­țese delicate și ușoare horbote poetice, grele de vis. Este o poezie de nuanțe și de ecouri. Furtu­nile lăuntrice ajung înăbușite la su­prafață. Simțul măsurii, cunoașterea perfectă a meșteșugului poetic, pre­cum și un humor ușor care ferește prin auto-ironie de orice eloquență patetică, iată calitățile care dau ver­surilor Otiliei Cazimir înfățișarea lor caracteristică și nota lor originală. Și tot aceste calități o fac pe scriitoare să evite duioșia ieftină și dulcegăria ușoară, pastelizând cu discreție și sim­plitate neafectată întâmplări mici și sentimente discrete. Mlădioasă și proporționată, proza Otiliei Cazimir este un perfect antidot pentru bădărănia greșit numită natu­ralism și pentru cumplita neglijență stilistică de care e cuprinsă în momen­tul de față o bună parte din proza noastră literară. Fără îndoială, proza delicată și stili­zată a Otiliei Cazimir este amenințată și ea de o primej­die și anume: manie­rismul. Scriitoarea, însă, se apără de aceasta prin sobrietate și printr-un puternic simț de observație care o fac să nu se dea înapoi în fața celei mai brutale realități și să nu acopere cu broderii fățarnice această realitate. [Transfigurează dar nu denaturează. Și aceasta este o mare însușire de artă și de suflet. © D. D. Nanu, dăruit cu premiul pen­tru poezie este unul din rarii noștri scriitori care au scris numai versuri. Clasic prin temperament, corect și tra­dițional ca expresie, fără avânturi de înoire formală, dar și fără poticnirile aproape inevitabile pe care le pro­voacă asemenea avânturi, D. Nanu a păstrat întotdeauna o sigură și cinstită cale de mijloc. Poezia sa e gândită și așezată, cumpănită și gravă. Este o poezie cum astăzi se scrie tot mai rar dar care are rădăcini adânci într’una din principalele brazde ale tradiției noastre literare, în brazda poeziei me­ditative și eloquente, pornită demult, dela Grigore Alexandrescu, cultivată cinstit de Hasdeu, ridicată pe culmi inaccesibile și anti-retorice de Emi­­nescu, trivializată onorabil de Vlăhuță și având în d. D. Nanu pe unul dintre reprezentanții ei cei mai curați și mai limpezi.­­ Premierea­ pentru proză a lui Al. O. Teodoreanu este, pe lângă recom­pensa adusă unui scriitor de rasă, și o răsplată pentru scrisul românesc ve­sel. Literatura noastră numără azi prea puțini h­umoriști. Intre farsa grosola­nă de bâlci și sarcasmul crunt, la noi nu există treaptă intermediară. Al. O. Teodoreanu este unul din puținii no­­ștri scriitori care în scrisul lor mai știu să râdă, și să râdă fără mitocănie și fără prost gust. Autor al acelui mi­nunat „Hronic al măscăriciului Vălă­tuc”, care sub haina lui de pastiș cro­­nicăresc înfățișa o creație originală, Al. O. Teodoreanu a părăsit mai pe urmă arhaizările și s-a coborît în rea­litatea de astăzi, operând sondagii rodnice în bogatele zăcăminte de ridi­­cul pe care societatea noastră contim­porană le oferă oricui știe să le pre­­țuiasca. Spirit înclinat cătră voie bună și îngăduință, Teodoreanu nu mâ­nuește biciul satirii. Preferă zâmbe­tul confortabil al unei ușoare ironii tolerante, înveselindu-se pe el însuși cel puțin tot atât cât înveselește pe alții, într’o proză clară și aleasă, do­vedind un ager și sigur simț al stilului și un mare meșteșug al frazei scrise. AL. PHILIPPIDE Acordarea premiului de critică d-lui Mihail Dragomirescu este un gest fru­mos care onorează comisiunea. Este acum prilejul, după o nedreaptă ne­păsare, să rememorăm tot ce datorăm acestui ilustru profesor. Ani de zile d. Mihail Dragomirescu a făcut cursuri de estetică literară ridiculizate de u­­nii pentru tendința lor tricotomică, dar care n’au fost mai puțin semnul unei puțin comune capacități de spe­culație. Mihail Dragomirescu este un gânditor. Estetica germană este și ea încărcată de clasificații și totuș ni­meni nu a luat-o în râs. Pentru studen­tul de literatură română, care nu ur­ma filosofia, aceste cursuri au fost o mare binefacere. ce i-au desvoltat spiritul dialectic. Ilustrul profesor și-a condensat sistemul într-o lucrare fran­ceză La science de la littérature, pri­mită în străinătate cu foarte mare a­­tenție. Lucru explicabil. In Occident problemele pe care și le punea d. Mi­hail Dragomirescu se discutau acut de multă vreme și putința de a da gustu­lui un sprijin rațional nu mai părea de mult o extravaganță. Cine este o­­rientat în estetică își va da seama că criticul punea chestiunea în chipul cel mai nimerit. Mult hulita teorie a pro­totipului este în fond o foarte cuminte, ba chiar foarte acută analiză a feno­menului artistic acceptată de atâți es­teticieni. Opera de artă nu este obiec­tul însuși, ca prilej de percepție, ci o­­biectul acesta privit esteticește. Feno­menul de artă începe cu conștiința estetică. Cu câtă ușurință (mai mult din lipsă de pregătire științifică) nu s’a ridiculizat teoria capodoperei! Și totuș punerea unei astfel de probleme nu e absurdă, ci dimpotrivă caracteri­­­stică esteticei. Intr’adevăr noțiunea în jurul căreia se dau cele mai grave desbateri este aceea de valoare și e fi­resc ca un estetician să ajungă la în­cheierea că merită studiul numai ce poate cădea sub acest unghiu. Teoria genialității nu face altceva decât să apese asupra factorului personalitate în opera de artă. Clasificațiile în sfâr­șit au rostul de a descoperi elemen­tele stabile din opera artistică luată în generalitatea ei, de a crea o știință o­­biectivă a categoriilor. Estetica mo­dernă e atât de ocupată de „forme”, de „tipuri”, de „stiluri”, încât d. Mi­hail Dragomirescu nu numai nu me­rita derâderea, dar trebuia să fie lău­dat ca unul dintre cei mai moderni esteticieni. D-sa, nu mai este îndoială, a întemeiat Estetica română. D. Tudor Vianu, valorosul său continuator, împrumută teoria capodoperei, a sin­es­tezei între fond și formă prin perso­nalitatea creatoare, a ierarhiei etc. Se înțelege că noi putem combate astfel de teorii și la nevoie chiar să le cari­caturizăm, în scopuri polemice. Insă discuțiunea nu scade întru nimic va­loarea unui sistem, care rezistă numai prin temeinicia problemelor puse. D. Mihail Dragomirescu a fost însă și un critic plin de merite, un analiza­tor strălucit. D-sa făcea la Universitate cursuri admirabile, pline de miez, pe care din nefericire nu le publica. Nu este de­loc adevărat că aceste analize aveau o valoare strict didactică, fiind­că ele depășeau cu mult nivelul inter­pretărilor comune. D. Mihail Drago­mirescu este un critic eminent atunci când se aplică la valori mai vechi, care trebuesc îndreptățite sau revi­zuite. Poate că în ce privește pe scrii­torii moderni, va fi dat dovadă de oa­recare intemperanță și neînțelegere, dar asta nu desființează meritele. Dar punctul asupra căruia trebue insistat, este moralitatea de critic a premiatului. Ce om de treabă, ce om de inimă! Toată lumea știe (deși pu­țini vor să ateste) discreția desăvâr­șită cu care acest om a ajutat pe atâți scriitori. El a iubit scrisul cu o mare inocență, incapabil de cea mai mică invidie. In cele mai violente notițe ale sale e un fond de bunătate, de sponta­neitate, care înduioșează, și cred că de această ingenuitate au abuzat foarte mulți, asmuțind buna credință la dis­­cuțiune a profesorului. Aceasta e o mare însușire, o buruiană rară care nu prea crește pe la noi. G. CÂLINESCU OTILIA CAZIMIR AL. O. TE­ODORI­SCU D. NANU M. DRAGO:«RESCU

Next