Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1937 (Anul 18, nr. 865-868)

1937-07-04 / nr. 865

Duminică 4 iulie 1917 f*­‘le 5 LEI EXEMPLARUL «1 XVIII • Seria III­» i 5 exemplarul in țară si artistic No. 865 Le* I0 exemplarul in străinătate Un an de la moartea lui C. Stere Perspectiva în care ne apare C. Stere, la un an după moartea sa, este prea îngustă pentru a încadra mărea­­­ța-i figură și a o prezintă în lumina ei adevărată. Singuratec, făurit din materia pri­mă și formele lumii celei dintâi, el a trăit ca „Luceafărul” într-un climat supra­real timpului în care i-a fost dat să-și petreacă scurta sa călătorie pe pământ. Vasta sa inteligență a mo­bilizat o cultură formidabilă, dar per­sonalitatea sa a fost limitată de con­dițiile unei existențe normale, de aci u­nele calități ca și unele lipsuri care nu pot fi decât ale lui. Exilatul din Siberia nu s-a format printre oameni, în raporturi de luptă sau de solidari­zare. Timp de peste zece ani de zile, în jurul exilatului din Siberia, nu a fost decât: oprimare oarbă pe de­parte, adorare tot atât de oarbă pe de o alta. Oprimarea îl silea să se zăvoreas­că din ce în ce mai mult în sine însuși, să se adâncească tot mai mult în dia­logul spiritual cu cartea, iar adorarea îl silea să treacă de la solcloc la mo­nolog, iarăși fără a eși din sine însuși.­­Aceasta a contribuit la grandoarea ca și la unele lipsuri care i-au adus înfrângerea. Temeliile pe care erau așezate sin­tezele ideologiei sale, erau atât de si­gure în mintea sa, incât îi apăreau cu neputință a fi clătinate. El credea cu îndărătnicie că ele vor elimina toate divergențele și se vor impune obliga­tor și fatal oamenilor politici de la noi. In calea unei acțiuni cu asemenea ba­ză, două erau obstacolele care s’au pus în calea acestei formidabile per­sonalități: ignoranța și carența mora­lă. In enciclopedismul epocii, nimic nu era așezat în așa fel în­cât să do­vedească măcar un început de orga­nizare a cunoștințelor pentru ca să funcționeze conform împrejurărilor din ce în ce mai grele ale lumii din­­preajma și de după război și să reacționeze cum se cerea în fiecare moment. Mai gravă era însă carența mora­lă, lipsa de conștiință, carența simțu­lui datoriei sau, mai bine zis, a orică­rui simț de omenie. Ușurința, lipsa de grijă sau prevedere în lucrurile pu­blice, preocuparea exclusivă de inte­resele materiale și de carieră, dema­gogia, snobismul inconștient din me­diul nostru social și politic, ridica în sufletul său nu numai o indignare — clocotirea, de care-și râde în „Ciubă­­reștii” săi scrâșnind din dinți, — dar și o îndârjire de luptă. E reacțiunea acelei personalități formată în închi­sorile politice, sub opresiunea imbe­cilă a despotismului. La începutul carierei sale în Ro­mânia, înainte de a fi un luptător po­litic, Stere a fost profesor și îndrumă­tor. Cu o perfectă luciditate el și-a dat seamă că în haosul și dezechili­brul sufletesc, trebuia să se formeze o elită nu numai instruită, ci și moral­mente conștientă pentru a ținea, cum se cuvine, rolurile pe scena contimpo­rană. Și astfel s’a început mișcarea poporanistă, curentul științifico-lite­­rar de la Viața Românească. O mișca­re destul de vie și de însuflețită din acest mic centru de elită, n’a luat în­să amploarea pe care o aștepta perso­nalitatea puternică și viziunea acestei mari conștiințe, care avea toate cali­tățile felului în care s’a format, dar care avea și lipsurile ei. Ea s’a format în adevăr în spațiile infinite ale sin­gurătății și izolării. Nimic nu forțase vreo­dată pe marele siberian să iasă din sfera dimensiunilor perfecte neclintite ale geometriei teoretice, ni­și­mic nu-l silise să controleze în lumea practică, să se verifice în realitatea concretă a lumii și mai ales a lumii politice. Coborît cu greu din condițiile cli­matului teoretic in care s’a format în realitatea concretă în care trebuia să activeze, C. Stere întâmpina la fieca­re pas greutăți mărunte, dar insur­montabile pentru o personalitate for­mată ca a sa. Urma, nu numai dez­gustul aristocratului în adevăratul ca și în simbolicul său înțeles, dar și de­presiunea nervoasă și morală a omu­lui care concepe clar și ideal planul de construire a unei politici și nu parvine la posibilitatea de a-l realiza. In alte cazuri această opoziție între concepțiile sale sintetice, perfect mo­tivate intelectual și practica politicii produce în personalitatea sa reacții violente, o luptă înverșunată până la încăpățânare,lipsită de tactică și stra­tegie, care fatal îl antrenează la în­frângere, cu toată valoarea concepții­lor și tot temeiul dreptății sale. Elanul dat de el sufletului româ­nesc într’unul din momentele cru­ciale ale evoluției sale a rămas. Nu­mele lui , dat unui cerc de tineri și bătrâni cărturari înseamnă accepta­rea maximei dominante a său. Știință și conștiință. El sufletului rămâne în sufletul nostru o construcție de personalitate omenească, măreață, de­finitivă și permanentă care a trecut prin timpurile unui destin greu, ră­mânând neclintit în atitudinea sa, du­pă cum neclintită va fi în urma și h­o­­tărîrea poruncită de el, a ști și a ne conforma. N­. SADOVEANU ) Nu au fost de­cât șapte persoane la comemorarea acestui om încântător care a trecut atât de repede și de stră­lucitor prin monotonia vieții și efeme­ra glorie a scenei, scrie un ziar. „Petre Liciu împrăștia veselia fină a unui Pierrot, îmi spunea cineva evo­când amintirea artistului, cu fața în­gândurată și o lumină de veselă plă­cere în ochi. Ca orice manifestare a comicului, humorul lui Petre Liciu nu a fost a­­preciat la dreapta lui valoare. Arta humorului trebuie prinsă în toate nu­anțele ei pentru a fi concepută ca artă și apreciată în valoarea ei poetică. Dar Petre Liciu era un humorist și nu un caricaturist. El era un alt sa­tirist, un observator al caracterului, care traduce trăsătura esențială a fizi­cului, sau a moralului prin șarjă sau exagerare, în personalitatea celui re­prezentat. Humorul său avea cu ade­vărat ceva din veselia lui Pierrot, era de domeniul fantasticului. In caricatură se evidențiază lămurit spiritul de frondă, intenția socială sau morală. In humor e creația unui tip a­­parte, izvorât din excitația unei pline veselii care se revarsă în burlesc, un burlesc de calitate, fin ca acel burlesc din comediile italiene, clocotind de râs și în care fantazia se exaltă sub o aparență cumpănită, de unde vine toa­tă valoarea poetică. Humorul lui Liciu era provocat mai ales, dintr’o asociere, caraghioasă, a ființelor celor mai dis­parate, în disproporția lor fizică și su­fletească a contrastului celui mai izbi­tor între chipul omului, între diferitele lui atitudini în fața evenimentelor, fără a cădea niciodată în vulgar și a forța nota spiritului scânteetor pus în serviciul fantaziei. Cine l-a văzut jucând nu poate uita niciodată humorul ce reeșea din com­punerea personagiului în condiția în care se găsea și reacțiunile sale în mo­mentele diverse și neașteptate ale eve­­nimentelor. Sălile arhipline de la re­prezentațiile sale clocoteau de râs de la locurile întâi până la galerie. Era o ironie atât de amuzată ea în­­sași de personagiile pe care le prezintă: un joc atât de viu al spiritului și o așa bogăție de invenție în fantezie, în­cât creațiile sale făceau să se descarce în izbucniri de veselie sinceră și nere­ținută, atât masele din galerie, cât și elita exigentă a locurilor din loje. Per­sonagiul era alcătuit cu o serioasă și atentă premeditare în fiecare detaliu, pentru ca totul să fie precis, dar hu­moristic până la caraghioslâc și efec­tul era în­totdeauna formidabil. Nil se poate uita un tip de această valoare și originalitate — chiar dacă cei ce-i da­torează clipele de râs și veselie dum­nezeiască, nu s’au dus la parastas sau la mormânt, trăsătura de foc viu, cu care chipul și jocul său s’a înscris în sufletul spectatorilor, a trebuit să re­învie în amintirea fiecăruia cu acea undă de poetică veselie pe care numai el a avut darul tainic de a o provoca. Vorbim aci numai de creator, de artist, deși omul însuși a fost o personalitate care ar fi meritat să fie bătut într-o medalie nealterabilă. Petre Li­c C. STERE P­riveș­ti cum ferioara norii... Privești cum zboară norii ca niște continente Desprinse dintr’o veche planetă istovită. E­ o vreme pentru visuri potrivită Cu seri adânci și vânturi indolente. Lumea de azi, gheboasă de trecut, Clipa de-acum, bolnavă de­ amintire, Te ’ndeamnă să te smulgi din cunoscut... Dar unde oare să mai pleci acum Cu sufletul deșert și mintea arsă, Când însuș cerul este-o hartă ștearsă Pe care nu mai poți citi vre-un drum? Un singur gând ca o mireasmă tare , Să te desprinzi din tine și să zbori Asemeni continentelor de nori Pe valuri de văzduhuri viitoare; Și ’ntr’un tărâm de inedit azur In care nicio amintire nu vibrează S’ajungi în calea ta prezentul pur: Miraculoasă, veșnică amiază! O gând anarhic, straniu și amar, Pe care vorbele nu-l pot cuprinde Atunci când ca un meteor bizar In noaptea inimii adânci s’aprinde! AL. PHILIPPIDE

Next