Adevěrul Literar şi Artistic, august 1937 (Anul 18, nr. 869-873)

1937-08-01 / nr. 869

Duminică 1 August 19575 LEI EXEMPLARULNo. 869 Adeveriri, literar XVIII # Seria III-« lei 5 exemplarul in fărăși artistic Lei IO exemplarul in străinătate Fo­nd formă în poezie Cartea d-lui G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu” este „o iluminare cu focuri multiple’*, care ne răcorește de toate formele ușoare ale procedee­lor obișnuite pentru crearea iluziilor optice prin opoziția statornică dintre alb și negru. Cele cinci tomuri ale ace­stei opere, de la apariția lor, sunt tova­rășii cei mai nedespărțiți la care mă reîntorc ori de câte ori am o nedumeri­re, nu numai cu privire la opera mare­lui nostru poet, ci și la multe din pro­blemele care mai sânt azi în discuție Astfel este studiul său privitor la tehnica lui Mihai Eminescu, care a fă­cut să curgă multă cerneală pe seama incorectitudinii formei sale literare Poezia nu mai poate fi privită azi su­­b acest unghiu de vedere. Ea nu mai apare în clipa de față decât ca o miș­care sufletească de viziuni, sonuri, i­­dei, adică „elementele vieții noastre in­terioare, lovite de o altă temperatură, căzând în cristale fantastice, sub re­gimul unui număr ciudat și ocult”. In felul acesta poezia este ea însăși o muzică de idei, de aci maxima: „fie­care poet cu muzica sa”. Când proce­sul de sedimentare a început, se poate întâmpla ca „economia cristalizării să ceară sunete și raporturi logice absur­de, străine limbii, deși utile poeziei. Dar conștiința socială, gramaticală, ră­sare și impune o potrivire a cristalului 'a dimensiunile minții convenționale”. Aceasta este explicația științifică a pă­rerii criticului didactic, precum că poe­tul caută „forma cea mai desăvâșită” pentru ideia sa. De fapt nu există for­me urîte sau frumoase în ele însăși și pentru ele. Poetul se sforțează doar să păstreze o formă cât mai credincioasă formei celei dintâi a artistului făurit în focul unei fierberi unice a vieții in­terioare. Atunci, Eminescu filolog nu îndrăz­nește să se lase târît numai de cerin­țele muzicale și să păstreze „erorile” făcute, pentru a împăca toate ideile disparate care se țineau pe acelaș por­tativ pentru nevoile „muzicii sintetice de viori și harpe”. Dar nu se hotărăște nici să caute a îndrepta greșelile cu prețul de a distruge poezia, adică far­mecul simfonic. El părăsește pur și simplu, „floarea de molecule mișcătoare” care nu cris­taliza bine, aruncând-o din nou în do­goarea creațiunii. Ceia ce îl preocupă în această elaborare „nu este deci for­ma sonoră și bine rimată a versului”, ci cristalizarea ideii cât mai aproa­pe de momentul ei genetic. Astfel exprimă d. G. Călinescu pro­cesul de creație poetică al lui Emines­cu. Greșelile, incorectitudinile, obser­vate și criticate cu atâta asprime de contimporani nu apar deci decât ca expresiunea vieții autentice din crea­țiile sale, întocmai după cum­petele nesimetrice care se găsesc pe aripile u­­nui fluture natural sunt expresiunea frumuseții vieții și constituesc esența și garanția ei. De acolo vine faptul că nu se resimte în compoziția aceasta, cu atâtea imperfecțiuni formale, nici un gol, ba chiar se constată o plinătate IM. Zoșcenko C Vi­ib­r­itul A ținut, la noi, o conferință un con­ferențiar. A fost trimis de sindicatul muncitorilor din industria lemnului sau de trustul chibriturilor. Nu se știe. Pe frunte­a lui nu era scris nimic. A rostit o cuvântare frumoasă și lungă. Și a spus m­ulte lucruri bune și plăcute. Productivitatea muncii — a zis, — sporește. Calitatea, deaseme­­ni, s-a îmbunătățit foarte mult. El singur ar cumpăra, — a zis, — dar pentru asta e nevoie de bani. Tot lucruri îmbucurătoare. Poporul l-a întrerupt poate de douăzeci de ori și la aplaudat. Fiindcă e tare plăcut să auzi că productivitatea se desvoltă. Se înțelege... Apoi, conferențiarul a început să arunce în jurul lui, cu cifre — pentru ilustrarea celor spuse. A rostit două cifre și, deodată, a ră­gușit, par­că. A ridicat paharul și a înghițit puțină apă. In urmă, a zis: — Mi se pare, fraților, că m'am o­­bosit prea mult. Să facem ca să fumez o țigară. Și voiu o pauză, urma, cu cifrele, încercă să-și aprindă țigara. Capul chibritului — afurisit să fie­ — fî­­sîi prelung și țâșni de pe latura cutiei drept în ochiul conferențiarului. Conferențiarul aruncă chibriturile și se apucă cu mânile de ochi. I s’a spălat ochiul și l-au legat cu o batistă. Apoi, conferențiarul s’a în­tors la tribună. — De ce să mai împrăștii cifre și să mă expun primejdiei, — a zis, — când totul e atât de limpede și la min­tea omului. Sau mai e ceva de lămu­rit? De aceea declar adunarea în­chisă. Firește, poporul l-a aplaudat din nou și a părăsit întrunirea. De ce — și-­au zis unii — să ne mai canonim cu cifre, când totul e atât de limpede și la mintea omului?... trad. de F. DIMA care este numai „una”, anume acea „u­­nică” dintr’o serie menită să strângă tot esențialul destinat umplerii acestui gol. Dar Călinescu încercând a reconsti­tui chipul în care compunea Eminescu poemele sale, ni-l prezintă aruncând pe hârtie versu­rile „dintr’o undă”, fără preocupare de rimă sau estetică verba­lă, căci preocupându-se numai de a răsfrânge fidel „momentul poetic”, el nu alege, ca și omul de știință, decât a­­cele vorbe care-l oglindesc mai exact și-l pot comunica mai direct, fără a lua în seamă valoarea estetică a cuvinte­lor. In această formă primă pe care d. G. Călinescu o numește în mod feri­cit „stenografia momentului poetic”, nu există nici versuri încheiate, nici ri­me, dar nu există nici gol, nici umplu­tură anume pentru rimă. Variantele, create de poet pe tema a­­leasă și găsindu-se în stare „genuină”, plină de imperfecțiuni ale formei, nu urmăresc corectarea greșelilor și ame­liorarea formei, ci găsirea „adevăratei mișcări a ideii”. Toate considerațiile d-lui G. Călines­cu pe această temă sunt o adevărată delectare, atât concid de bine cu mun­ca, tec­nnica și concepțiunea artistului în orice activitate creatoare, atât sunt de variate și multiple fețele și aspec­tele pe care le luminează cugetarea sa sprintenă, flătrunzătoare și atât de justă în toate loviturile sale. „Limba este pentru orice poet mare o piedică, ce nu se poate înlătura, de­cât sărind pe deasupra ei”, zice scriito­rul având aerul de a formula o maxi­mă generală, fără scop precis. Dar a­­poi ce aprig o mânuește în analiza creațiunii lui Eminescu, ce bine se ser­vește de toate tăișurile ei spre a doborî fel de fel de prejudecăți banale și efti­­ne din analizele noastre critice. Eminescu pildă de bună limbă româ­nească?! Dar cine a siluit mai mult limba decât el, sucind timpurile și per­soanele verbelor, cine a alterat mai mult vorbele după tipul arhaic sau dialectal decât el? Eminescu a studiat limba populară și cronicile, dar numai „pentru a o silnici mai bine în spiritul ei”, a o înmlădia și a găsi în creația sa muzica cea mai puțin în dezacord cu gramatica și o limbă. Aceasta creia legi noi pentru pentru că limba era pentru el un instrument care fără a se depărta cu totul de spiritul graiului, să poată reda orice tonalitate sufleteas­că „prin alăturarea unui cuvânt de al­tul’?. De aceia el împerechează neolo­gisme cu arh­aisme sau le folosește al­ternativ. Aceasta însă nu din neînde­­mânare cum s’a crezut de alții, ci cu scopul premeditat de a o supune vije­jiei sale creatoare. Și-a luat libertăți față de fraza, care nu are nici versuri încheiate, nici rimi,e e cu adevărat slobodă, dar și cu toate categoriile de vorbe: cu sub­stantivele cărora le-a schimbat nu nu­mai terminațiile, dar și genul, pentru nevoia rimei, cu adjectivul în acordu­rile gramaticale. D. G. Călinescu se servește de o bo­gată exemplificare spre a ilustra fe­lul de a proceda al poetului în defor­marea ca și în distribuirea cuvintelor în fraze spre a se servi de formă ca de instrumentul cel mai mlădios și mai docil în realizarea creației sale, atât de vie, de plină de mișcare și origi­nalitate. Forma, — încheie acest capitol din opera sa d. G. Călinescu, — nu este decât o abstracțiune. Nu există realitate de­cât „poezia”, ca fond în și formă, ce nu se pot dezghioca de­cât în analiza intelectuală. Poezia nu se naște din respectarea unor anumite condiții obiective; ea curge și se în­­făptuește in afară de orice legi și prescripțiuni. Eminescu nu urmărește „să placă” prin compoziții „revăzute și lăcuite”, după anume reguli și per­­cepte in creațiunea sa poetică, ci cau­tă să descopere „ființe” în adevărul ei; de aceia părăsește și reia tema în atâtea nenumărate forme și variante. Forma unică trebue căutată cu curaj și răbdare, căci singura greșală este să fi trecut pe lângă ea fără a o bă­nui. Acestea și multe altele le-a în­țeles, le-a cercetat și le-a redat d. G. Călinescu în opera sa plină de pro­bleme, de reflecii, de propuneri și de ipoteze. Tovarăș neprețuit al oricărui om care se întreabă fără a-și putea răspunde și se resemnează cu atât mai multă seninătate cu cât presimte mai bine chinurile și delectarea facerii în uriașa și năprasnica figură a lui Emi­­nescu, prezintată de unii într o dulcea­gă și tenebroasă figură de roman­tic, vulgarizată de alții într’o josnica și banală senzualitate de amor, ca la mahala. N­ iubim și-l înțelegem mai bine in a­­titudinea lui de Michel Angelo, dând nebunește în stâncă, cu barda sa de uriaș, împroșcând cu așchii și scântei, până ce răsare din vintreaua forma pe care au creiut-o și au pietrei go­nit-o atâta visurile sale. D. G.­­Ai­­nescu fiind el însuși un creator, a in­țeles atât munca cât și atitudinea ce­lui a cărui imagine a fost de atâtea ori mâzgălită de oricine a vrut. IZABELA SADOVEANU G. CĂLINESCU

Next