Adevěrul Literar şi Artistic, august 1937 (Anul 18, nr. 869-873)
1937-08-01 / nr. 869
Duminică 1 August 19575 LEI EXEMPLARULNo. 869 Adeveriri, literar XVIII # Seria III-« lei 5 exemplarul in fărăși artistic Lei IO exemplarul in străinătate Fond formă în poezie Cartea d-lui G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu” este „o iluminare cu focuri multiple’*, care ne răcorește de toate formele ușoare ale procedeelor obișnuite pentru crearea iluziilor optice prin opoziția statornică dintre alb și negru. Cele cinci tomuri ale acestei opere, de la apariția lor, sunt tovarășii cei mai nedespărțiți la care mă reîntorc ori de câte ori am o nedumerire, nu numai cu privire la opera marelui nostru poet, ci și la multe din problemele care mai sânt azi în discuție Astfel este studiul său privitor la tehnica lui Mihai Eminescu, care a făcut să curgă multă cerneală pe seama incorectitudinii formei sale literare Poezia nu mai poate fi privită azi sub acest unghiu de vedere. Ea nu mai apare în clipa de față decât ca o mișcare sufletească de viziuni, sonuri, idei, adică „elementele vieții noastre interioare, lovite de o altă temperatură, căzând în cristale fantastice, sub regimul unui număr ciudat și ocult”. In felul acesta poezia este ea însăși o muzică de idei, de aci maxima: „fiecare poet cu muzica sa”. Când procesul de sedimentare a început, se poate întâmpla ca „economia cristalizării să ceară sunete și raporturi logice absurde, străine limbii, deși utile poeziei. Dar conștiința socială, gramaticală, răsare și impune o potrivire a cristalului 'a dimensiunile minții convenționale”. Aceasta este explicația științifică a părerii criticului didactic, precum că poetul caută „forma cea mai desăvâșită” pentru ideia sa. De fapt nu există forme urîte sau frumoase în ele însăși și pentru ele. Poetul se sforțează doar să păstreze o formă cât mai credincioasă formei celei dintâi a artistului făurit în focul unei fierberi unice a vieții interioare. Atunci, Eminescu filolog nu îndrăznește să se lase târît numai de cerințele muzicale și să păstreze „erorile” făcute, pentru a împăca toate ideile disparate care se țineau pe acelaș portativ pentru nevoile „muzicii sintetice de viori și harpe”. Dar nu se hotărăște nici să caute a îndrepta greșelile cu prețul de a distruge poezia, adică farmecul simfonic. El părăsește pur și simplu, „floarea de molecule mișcătoare” care nu cristaliza bine, aruncând-o din nou în dogoarea creațiunii. Ceia ce îl preocupă în această elaborare „nu este deci forma sonoră și bine rimată a versului”, ci cristalizarea ideii cât mai aproape de momentul ei genetic. Astfel exprimă d. G. Călinescu procesul de creație poetică al lui Eminescu. Greșelile, incorectitudinile, observate și criticate cu atâta asprime de contimporani nu apar deci decât ca expresiunea vieții autentice din creațiile sale, întocmai după cumpetele nesimetrice care se găsesc pe aripile unui fluture natural sunt expresiunea frumuseții vieții și constituesc esența și garanția ei. De acolo vine faptul că nu se resimte în compoziția aceasta, cu atâtea imperfecțiuni formale, nici un gol, ba chiar se constată o plinătate IM. Zoșcenko C Viibritul A ținut, la noi, o conferință un conferențiar. A fost trimis de sindicatul muncitorilor din industria lemnului sau de trustul chibriturilor. Nu se știe. Pe fruntea lui nu era scris nimic. A rostit o cuvântare frumoasă și lungă. Și a spus multe lucruri bune și plăcute. Productivitatea muncii — a zis, — sporește. Calitatea, deasemeni, s-a îmbunătățit foarte mult. El singur ar cumpăra, — a zis, — dar pentru asta e nevoie de bani. Tot lucruri îmbucurătoare. Poporul l-a întrerupt poate de douăzeci de ori și la aplaudat. Fiindcă e tare plăcut să auzi că productivitatea se desvoltă. Se înțelege... Apoi, conferențiarul a început să arunce în jurul lui, cu cifre — pentru ilustrarea celor spuse. A rostit două cifre și, deodată, a răgușit, parcă. A ridicat paharul și a înghițit puțină apă. In urmă, a zis: — Mi se pare, fraților, că m'am obosit prea mult. Să facem ca să fumez o țigară. Și voiu o pauză, urma, cu cifrele, încercă să-și aprindă țigara. Capul chibritului — afurisit să fie — fîsîi prelung și țâșni de pe latura cutiei drept în ochiul conferențiarului. Conferențiarul aruncă chibriturile și se apucă cu mânile de ochi. I s’a spălat ochiul și l-au legat cu o batistă. Apoi, conferențiarul s’a întors la tribună. — De ce să mai împrăștii cifre și să mă expun primejdiei, — a zis, — când totul e atât de limpede și la mintea omului. Sau mai e ceva de lămurit? De aceea declar adunarea închisă. Firește, poporul l-a aplaudat din nou și a părăsit întrunirea. De ce — și-au zis unii — să ne mai canonim cu cifre, când totul e atât de limpede și la mintea omului?... trad. de F. DIMA care este numai „una”, anume acea „unică” dintr’o serie menită să strângă tot esențialul destinat umplerii acestui gol. Dar Călinescu încercând a reconstitui chipul în care compunea Eminescu poemele sale, ni-l prezintă aruncând pe hârtie versurile „dintr’o undă”, fără preocupare de rimă sau estetică verbală, căci preocupându-se numai de a răsfrânge fidel „momentul poetic”, el nu alege, ca și omul de știință, decât acele vorbe care-l oglindesc mai exact și-l pot comunica mai direct, fără a lua în seamă valoarea estetică a cuvintelor. In această formă primă pe care d. G. Călinescu o numește în mod fericit „stenografia momentului poetic”, nu există nici versuri încheiate, nici rime, dar nu există nici gol, nici umplutură anume pentru rimă. Variantele, create de poet pe tema aleasă și găsindu-se în stare „genuină”, plină de imperfecțiuni ale formei, nu urmăresc corectarea greșelilor și ameliorarea formei, ci găsirea „adevăratei mișcări a ideii”. Toate considerațiile d-lui G. Călinescu pe această temă sunt o adevărată delectare, atât concid de bine cu munca, tecnnica și concepțiunea artistului în orice activitate creatoare, atât sunt de variate și multiple fețele și aspectele pe care le luminează cugetarea sa sprintenă, flătrunzătoare și atât de justă în toate loviturile sale. „Limba este pentru orice poet mare o piedică, ce nu se poate înlătura, decât sărind pe deasupra ei”, zice scriitorul având aerul de a formula o maximă generală, fără scop precis. Dar apoi ce aprig o mânuește în analiza creațiunii lui Eminescu, ce bine se servește de toate tăișurile ei spre a doborî fel de fel de prejudecăți banale și eftine din analizele noastre critice. Eminescu pildă de bună limbă românească?! Dar cine a siluit mai mult limba decât el, sucind timpurile și persoanele verbelor, cine a alterat mai mult vorbele după tipul arhaic sau dialectal decât el? Eminescu a studiat limba populară și cronicile, dar numai „pentru a o silnici mai bine în spiritul ei”, a o înmlădia și a găsi în creația sa muzica cea mai puțin în dezacord cu gramatica și o limbă. Aceasta creia legi noi pentru pentru că limba era pentru el un instrument care fără a se depărta cu totul de spiritul graiului, să poată reda orice tonalitate sufletească „prin alăturarea unui cuvânt de altul’?. De aceia el împerechează neologisme cu arhaisme sau le folosește alternativ. Aceasta însă nu din neîndemânare cum s’a crezut de alții, ci cu scopul premeditat de a o supune vijejiei sale creatoare. Și-a luat libertăți față de fraza, care nu are nici versuri încheiate, nici rimi,e e cu adevărat slobodă, dar și cu toate categoriile de vorbe: cu substantivele cărora le-a schimbat nu numai terminațiile, dar și genul, pentru nevoia rimei, cu adjectivul în acordurile gramaticale. D. G. Călinescu se servește de o bogată exemplificare spre a ilustra felul de a proceda al poetului în deformarea ca și în distribuirea cuvintelor în fraze spre a se servi de formă ca de instrumentul cel mai mlădios și mai docil în realizarea creației sale, atât de vie, de plină de mișcare și originalitate. Forma, — încheie acest capitol din opera sa d. G. Călinescu, — nu este decât o abstracțiune. Nu există realitate decât „poezia”, ca fond în și formă, ce nu se pot dezghioca decât în analiza intelectuală. Poezia nu se naște din respectarea unor anumite condiții obiective; ea curge și se înfăptuește in afară de orice legi și prescripțiuni. Eminescu nu urmărește „să placă” prin compoziții „revăzute și lăcuite”, după anume reguli și percepte in creațiunea sa poetică, ci caută să descopere „ființe” în adevărul ei; de aceia părăsește și reia tema în atâtea nenumărate forme și variante. Forma unică trebue căutată cu curaj și răbdare, căci singura greșală este să fi trecut pe lângă ea fără a o bănui. Acestea și multe altele le-a înțeles, le-a cercetat și le-a redat d. G. Călinescu în opera sa plină de probleme, de reflecii, de propuneri și de ipoteze. Tovarăș neprețuit al oricărui om care se întreabă fără a-și putea răspunde și se resemnează cu atât mai multă seninătate cu cât presimte mai bine chinurile și delectarea facerii în uriașa și năprasnica figură a lui Eminescu, prezintată de unii într o dulceagă și tenebroasă figură de romantic, vulgarizată de alții într’o josnica și banală senzualitate de amor, ca la mahala. N iubim și-l înțelegem mai bine in atitudinea lui de Michel Angelo, dând nebunește în stâncă, cu barda sa de uriaș, împroșcând cu așchii și scântei, până ce răsare din vintreaua forma pe care au creiut-o și au pietrei gonit-o atâta visurile sale. D. G.Ainescu fiind el însuși un creator, a ințeles atât munca cât și atitudinea celui a cărui imagine a fost de atâtea ori mâzgălită de oricine a vrut. IZABELA SADOVEANU G. CĂLINESCU