Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1937 (Anul 18, nr. 874-877)

1937-09-05 / nr. 874

Duminica 5 Sept. 19575 LEI EXEMPLARULHo. 874 Adeverul literar Anul XVIII • Seria IH­ n lei S exemplarul în țărăși artistic lei IO exemplarul in străinătate Cum scrie d. profesor D. IM ic In­ ia­ r Am publicat în numărul trecut câ­teva extrase dintr’un discurs al d-lui D. Nichita, profesor și codirector al școlii „M. Kogălniceanu” din Iași. . Extrasele au alarmat lumea profe­sorală. Cum este posibil, — și-au zis das­călii, — ca unul dintre noi să fie așa de agramat? Oare citatele nu-s trucate ? Pentru a spulbera orice nedumeriri, reproducem în extenso discursul ținut de d. Nichita cu ocazia producției școlare a liceului și școlii comerciale „M. Kogălniceanu” — publicat în „,Revista Școalelor” (Iași): " „Un fapt nou este în viața voastră școlară, că în afară de zilele națio­nale, vă găsiți odată pe săptămână uniți, pentru a vă bucura de produc­te ce vi le oferiții unii altora, din prisosul energiei tinerești. Aici veniți cu strădania orelor sa­crificate pentru bunurile spirituale colective. Rupeți din ființa voastră cele mai alese aptitudini ca să dați co­legelor și colegilor voștri, clipe de bucurie. In afară de munca în bănci, cu tot cortegiul de emoții și străduinți, care vă formează pentru viață, răs­pundeți chemării noastre aici, ca și prin veselie și desfătare să vă între­giți personalitatea în creștere. Acum cât sunteți copii și tineri, cu tot necazul și grija cărții, vă găsiți în cea mai aleasă epocă a vieții. După cum într’un an o singură dată este primăvară, tot așa și în viața omului, o singură dată este copilăria. Cine nu caută către văzduh să ză­rească solii primăverii și să audă în cupola cerului fredonând cocoarele, sau cine nu așteaptă să-și odihnească trupul în patul țesut misterios din miloane de firicele, inramat cu flori și să asculte sus pe cracă, glasul pro­fetic al cucului? Acest fior al naturei gîlgîe în fiin­ța voastră, în epoca cînd vă închinați cărții. Prelungiți tot mai mult acest fior al vieții și nu lasați ca arșița soarelui de vară să pîrguiasă tinerețea înainte de vreme.­­ " Nu lăsați ca fluturii ademenitori , se depună ouăle in potirul vieței fragede, ca să nu deveniți fructe vier­mănoase, ci stați de dușman, orice păcat, veghe și orice care vrea să facă o scorbură în trunchiul vostru, alungați-i cu toată puterea primă­verii. Dacă acest timp il veți întrebuința cu sănătate, toată viața veți fi oameni. "Acum sufletul este cald și plin de vlagă, absorbind știința și bunele mo­ravuri, după cum pământul în zâm­betul razelor de primăvară, răscolit în brazde negre, îmbrățișeză sămânța ,spre ai da viață și putere. Școlarul harnic sclipește ca plugul în brazda neagră, iar cel leneș stă ca plugul ruginit iarna sub șopron. Sub cămașa de rugină stă oțelul și numai munca îl desbracă de această necurățenie și îl șlefuiește. Instinctele rele le striviți prin muncă și tot prin muncă sporiți virtuțile. In această epocă rezolvați problema individualității; acum aduceți ca dar părinților, lacrimi de bucurie, ori de tristețe. Acum faceți temelia perso­nalității de mai tîrziu. Acum stabiliți centrul de gravitate pentru munca grea când veți ajunge oameni. Cine își urzește ceas cu ceas o te­melie de granit a vieții împletită de virtuți și încoronată de voința hotă­­rîtă, poate zice că e stăpânul ființei sale. Forul interior capătă atâta tărie, încât se proectează peste orice faptă cînd veți ajunge mari. In aceste clipe petrecute laolaltă se socializează bucuriile și dela o perso­nalitate singuratică, ajungeți la ra­porturi și împletiri sufletești, care vă contopesc într’o colectivitate armo­nică. Dela individ treceți la societate. Dela copacul singuratic pus la hotar, ca să megieșească două proprietăți, treceți în desimea codrului, unde brațele tuturor arborilor se înfrățesc, își dau mina unul altuia, așteptând lumina soarelui să-i străbată adîn­­cimea nopții de sub ramuri. In aceas­tă îmbrățișare a vieței colective co­drul tineretului rezistă ușor furtuni­lor, care ating numai vârful, lea­gănă puțin trunchiul, dar temelia, care v’o sapați acuma în carte rămâne neclintită. Gîndiți-vă că vă formați pentru vremuri grele și de aceia sloboziți ca brazii în munte, rădăcini tot mai adânci și în carte și în moravuri bune și în iubirea de neam ca viforul cel mai grozav, să nu vă desrădăcineze din pământul țării. Nu aparțineți numai vouă, numai părinților, numai școalei ci și țării. Am ocolit pământul țării până unde răzbătea în văzduh doina ciobanului din munte pînă unde vitejia străbună ne-a lăsat martori veșnici cetățile ruinate de la Hotin și până la mare, preferate pe centura Dunării, până în încheitura munților din Țara Mo­ților, încinși, nu de ape și de munți, ci de suflarea românească, națiunea se găsește la o răspântie mare a istoriei sale și tineretul este singura nădejde a țării. Acum se pun petrele la teme­lia noului stat român și avem datoria și unii și alții să alegem bune pietre pentru ridicarea cele mai noului edificiu. Copiii născuți în hora unirii dela 1859 și-au făcut datoria aducând pa­triei lor, neatîrnarea, coroana regală, iar ca răzbunare a tuturor nedreptă­ților istorice, ne-­a pus în stăpânirea hotarelor străbune, iar voi copii năs­cuți în hora unirei mari dela 1918, să fiți vrednici de-a stăpâni pământul țării, prin muncă, virtute și dreptate”. Autorul acestor năzdrăvănii spune — de pe catedră și în cancelaria li­ceului — „colidor” și „indentic”. Și totuși el este încă profesor și codirector de liceu — și încă în Iași, „orașul culturii. AD. LIT. Nu știu din ce pricină, dar de câtva timp s’au înmulțit tâlharii. Sar ca ie­purii de pretutindeni. E greu să întâlnești un om care să nu se plângă că i s’a șterpelit ceva. Și mie mi s’a furat valiza, tocmai când ne apropiam de oraș. Ce e de făcut cu această calamitate socială? Unde-i leacul? Să le tăiem mânile, tâlharilor ? Se spune că altă dată, în Finlanda, li se retezau brațele. Dacă prindeau pe unul de al lor cu mâna în sac — „cik” și du-te, băiete, de te plimbă, fără de labe. De aceea, Finlandezii s’au cumin­țit. Se spune că nici nu mai au nevoie să încuie casele. Iar dacă un cetățean a pierdut, de pildă, punga pe drum, nimeni n’o ia. Ci o pune, la vedere, pe un stâlp, unde poate să rămână până’n ziua de apoi... niște proști! orice s’ar spune. Firește, banii îi scot din pungă. Cum să nu-i ia? Altfel nu se poate. Aici, nu mai ajută nimic, chiar dacă li s’ar re­teza nu numai mânile, ci și capul. Dar, paguba bănească nu-i o chestie de viață. Să fii mulțumit că rămâne cel puțin portofelul: înainte de a ajunge în gară, mi s’a șters geamantanul. Toate boarfele le­­au luat. Nici măcar mânerul nu l’au lăsat. O mănușă de baie, care nu face doi bani, și pe aia au înhățat-o. Ce ne­voie au de această cârpă? Vor arun­­ca-o ticăloșii. Și totuși au plecat cu ea. Partea principală e că seara s’a așe­zat lângă mine un călător oarecare. — Iartă-mă, te rog, — zise,— dar tre­­bue să fii cu mare băgare de seamă. Se spune că pe-aici sunt niște tâlhari foar­te îndrăzneți. Ii atacă direct pe pasa­geri, fără să le pese de nimic.­ — Asta, nu mă sperie. Eu îmi pun valiza sub cap. Mă trezesc îndată. — Nu e vorbă de cap. Hoții de-aici sunt meșteri. Te descalță. Nu se sinchi­sesc ei de cap. — Cizmele mele — zic — sunt în­guste; nu se scot așa de ușor. . — Du-te dracului, dacă-i așa. Eu te­am prevenit. Fă cum știi. După aceasta, am ațipit. Deodată, a­­proape de stație, simt că mă trage ci­neva de picior, în întuneric. Zău! era să-mi rupă piciorul. Sar de pe locul meu și-i trag o labă tâlharului. El se­ zmucește și fuge. Eu după el. Dar nu pot să alerg, fiindcă m’a descălțat pe jumătate, încep să țip. Se trezește tot vagonul. Ce e? — întrebară. — Erau, cât pe ce, să-mi fure o ciz­mă, încerc să trag cizma și văd că s’a dus geamantanul. Iar fac tămbălău, și-i percheziționez pe toți călătorii, dar valiza n’o găsesc. Ajuns în stație, fac plângere. M’au compătimit, bine­înțeles, și au înscris totul. — Dacă-i prindeți, zic, să-i rupeți mânile. Mi se răspude zâmbind: — Bine, o să-i rupem mânile. Deo­camdată însă, pune creionul la loc. Intr’adevăr, nu știu cum s’a întâm­plat, dar am luat fie pe masa lor creio­nul de cerneală și l-am băgat în buzu­nar. — Degeaba — mi-a zis agentul —O facem aicea serviciul de poliție: pa­sagerii m­-au jefuit, în câteva zile nu­mai. Unul dintre acești ticăloși ne-a șterpelit până și călimara, cu cerneală cu tot. Am cerut iertare — pentru creion, și­ am plecat. — Nu face — mi-am zis. Dacă înce­pem să le retezăm mânile, o să fie prea mulți invalizi. Mai bine să nu în­cepem, e riscul prea mare..., trad. de F. DIMA Cronica rimată Romanța vacantei Vacanța e­ o femee caldă Cu ochii mari Cu fața blondă. E leneșă, Capricioasă, Risipitoare, vagabondă... Ca să obții o întâlnire E un asediu la Verdun. Se 'ntâmplă rar ca să consimtă Așa, din Paște la Crăciun. Adesea chiar nici nu răspunde. Și tot ce-ai face E în van, Ca o femee adorată Te lasă s’o aștepți Un an. Și când, în fine, Ea consimte, Tu, zăpăcit, timid. Stângaci, D’abia ai reușit s’o ’ndu pleci Și-acuma nu știi ce să faci... Dar cum vacanța E femee, 7­e scoate din încurcătură, Iți cere să o porți prin lume, S’o duci la teatru, In trăsură... Să pleci cu ea La băi de mare, Să pleci la munte, printre brazi. Sau câte-od­ată Este tandră Și-ți spune dulce: „Lazăr, azi, Mai bine stăm aici, în casă, In dosul stolului lăsat. Să nu ne stingherească ni­menit Să creadă toți că am plecat...” Ii satisfaci orice capriciu. Acuma, Te-ai obicinuit. Dar într’o bună dimineață » O cauți. Nu-i!­­­­ Te-a părăsit! Plecând, Ți-a însemnat în grabă, Pe-o filă d­e pe calendar: „Să nu fii supărat pe mine Că poate vin La anu’ iar." Și tu, Cu gândul, la femeea Cu ochii mari. Cu farmec nou, i­estezi, Te scarpini după ceafă... ...Și iei iar drumul spre birou­.. IOAN SECURE Tâlhari. VV. Zoșcenko anwMnnaM

Next