Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1937 (Anul 18, nr. 874-877)
1937-09-05 / nr. 874
Duminica 5 Sept. 19575 LEI EXEMPLARULHo. 874 Adeverul literar Anul XVIII • Seria IH n lei S exemplarul în țărăși artistic lei IO exemplarul in străinătate Cum scrie d. profesor D. IM ic In ia r Am publicat în numărul trecut câteva extrase dintr’un discurs al d-lui D. Nichita, profesor și codirector al școlii „M. Kogălniceanu” din Iași. . Extrasele au alarmat lumea profesorală. Cum este posibil, — și-au zis dascălii, — ca unul dintre noi să fie așa de agramat? Oare citatele nu-s trucate ? Pentru a spulbera orice nedumeriri, reproducem în extenso discursul ținut de d. Nichita cu ocazia producției școlare a liceului și școlii comerciale „M. Kogălniceanu” — publicat în „,Revista Școalelor” (Iași): " „Un fapt nou este în viața voastră școlară, că în afară de zilele naționale, vă găsiți odată pe săptămână uniți, pentru a vă bucura de producte ce vi le oferiții unii altora, din prisosul energiei tinerești. Aici veniți cu strădania orelor sacrificate pentru bunurile spirituale colective. Rupeți din ființa voastră cele mai alese aptitudini ca să dați colegelor și colegilor voștri, clipe de bucurie. In afară de munca în bănci, cu tot cortegiul de emoții și străduinți, care vă formează pentru viață, răspundeți chemării noastre aici, ca și prin veselie și desfătare să vă întregiți personalitatea în creștere. Acum cât sunteți copii și tineri, cu tot necazul și grija cărții, vă găsiți în cea mai aleasă epocă a vieții. După cum într’un an o singură dată este primăvară, tot așa și în viața omului, o singură dată este copilăria. Cine nu caută către văzduh să zărească solii primăverii și să audă în cupola cerului fredonând cocoarele, sau cine nu așteaptă să-și odihnească trupul în patul țesut misterios din miloane de firicele, inramat cu flori și să asculte sus pe cracă, glasul profetic al cucului? Acest fior al naturei gîlgîe în ființa voastră, în epoca cînd vă închinați cărții. Prelungiți tot mai mult acest fior al vieții și nu lasați ca arșița soarelui de vară să pîrguiasă tinerețea înainte de vreme. " Nu lăsați ca fluturii ademenitori , se depună ouăle in potirul vieței fragede, ca să nu deveniți fructe viermănoase, ci stați de dușman, orice păcat, veghe și orice care vrea să facă o scorbură în trunchiul vostru, alungați-i cu toată puterea primăverii. Dacă acest timp il veți întrebuința cu sănătate, toată viața veți fi oameni. "Acum sufletul este cald și plin de vlagă, absorbind știința și bunele moravuri, după cum pământul în zâmbetul razelor de primăvară, răscolit în brazde negre, îmbrățișeză sămânța ,spre ai da viață și putere. Școlarul harnic sclipește ca plugul în brazda neagră, iar cel leneș stă ca plugul ruginit iarna sub șopron. Sub cămașa de rugină stă oțelul și numai munca îl desbracă de această necurățenie și îl șlefuiește. Instinctele rele le striviți prin muncă și tot prin muncă sporiți virtuțile. In această epocă rezolvați problema individualității; acum aduceți ca dar părinților, lacrimi de bucurie, ori de tristețe. Acum faceți temelia personalității de mai tîrziu. Acum stabiliți centrul de gravitate pentru munca grea când veți ajunge oameni. Cine își urzește ceas cu ceas o temelie de granit a vieții împletită de virtuți și încoronată de voința hotărîtă, poate zice că e stăpânul ființei sale. Forul interior capătă atâta tărie, încât se proectează peste orice faptă cînd veți ajunge mari. In aceste clipe petrecute laolaltă se socializează bucuriile și dela o personalitate singuratică, ajungeți la raporturi și împletiri sufletești, care vă contopesc într’o colectivitate armonică. Dela individ treceți la societate. Dela copacul singuratic pus la hotar, ca să megieșească două proprietăți, treceți în desimea codrului, unde brațele tuturor arborilor se înfrățesc, își dau mina unul altuia, așteptând lumina soarelui să-i străbată adîncimea nopții de sub ramuri. In această îmbrățișare a vieței colective codrul tineretului rezistă ușor furtunilor, care ating numai vârful, leagănă puțin trunchiul, dar temelia, care v’o sapați acuma în carte rămâne neclintită. Gîndiți-vă că vă formați pentru vremuri grele și de aceia sloboziți ca brazii în munte, rădăcini tot mai adânci și în carte și în moravuri bune și în iubirea de neam ca viforul cel mai grozav, să nu vă desrădăcineze din pământul țării. Nu aparțineți numai vouă, numai părinților, numai școalei ci și țării. Am ocolit pământul țării până unde răzbătea în văzduh doina ciobanului din munte pînă unde vitejia străbună ne-a lăsat martori veșnici cetățile ruinate de la Hotin și până la mare, preferate pe centura Dunării, până în încheitura munților din Țara Moților, încinși, nu de ape și de munți, ci de suflarea românească, națiunea se găsește la o răspântie mare a istoriei sale și tineretul este singura nădejde a țării. Acum se pun petrele la temelia noului stat român și avem datoria și unii și alții să alegem bune pietre pentru ridicarea cele mai noului edificiu. Copiii născuți în hora unirii dela 1859 și-au făcut datoria aducând patriei lor, neatîrnarea, coroana regală, iar ca răzbunare a tuturor nedreptăților istorice, ne-a pus în stăpânirea hotarelor străbune, iar voi copii născuți în hora unirei mari dela 1918, să fiți vrednici de-a stăpâni pământul țării, prin muncă, virtute și dreptate”. Autorul acestor năzdrăvănii spune — de pe catedră și în cancelaria liceului — „colidor” și „indentic”. Și totuși el este încă profesor și codirector de liceu — și încă în Iași, „orașul culturii. AD. LIT. Nu știu din ce pricină, dar de câtva timp s’au înmulțit tâlharii. Sar ca iepurii de pretutindeni. E greu să întâlnești un om care să nu se plângă că i s’a șterpelit ceva. Și mie mi s’a furat valiza, tocmai când ne apropiam de oraș. Ce e de făcut cu această calamitate socială? Unde-i leacul? Să le tăiem mânile, tâlharilor ? Se spune că altă dată, în Finlanda, li se retezau brațele. Dacă prindeau pe unul de al lor cu mâna în sac — „cik” și du-te, băiete, de te plimbă, fără de labe. De aceea, Finlandezii s’au cumințit. Se spune că nici nu mai au nevoie să încuie casele. Iar dacă un cetățean a pierdut, de pildă, punga pe drum, nimeni n’o ia. Ci o pune, la vedere, pe un stâlp, unde poate să rămână până’n ziua de apoi... niște proști! orice s’ar spune. Firește, banii îi scot din pungă. Cum să nu-i ia? Altfel nu se poate. Aici, nu mai ajută nimic, chiar dacă li s’ar reteza nu numai mânile, ci și capul. Dar, paguba bănească nu-i o chestie de viață. Să fii mulțumit că rămâne cel puțin portofelul: înainte de a ajunge în gară, mi s’a șters geamantanul. Toate boarfele leau luat. Nici măcar mânerul nu l’au lăsat. O mănușă de baie, care nu face doi bani, și pe aia au înhățat-o. Ce nevoie au de această cârpă? Vor arunca-o ticăloșii. Și totuși au plecat cu ea. Partea principală e că seara s’a așezat lângă mine un călător oarecare. — Iartă-mă, te rog, — zise,— dar trebue să fii cu mare băgare de seamă. Se spune că pe-aici sunt niște tâlhari foarte îndrăzneți. Ii atacă direct pe pasageri, fără să le pese de nimic. — Asta, nu mă sperie. Eu îmi pun valiza sub cap. Mă trezesc îndată. — Nu e vorbă de cap. Hoții de-aici sunt meșteri. Te descalță. Nu se sinchisesc ei de cap. — Cizmele mele — zic — sunt înguste; nu se scot așa de ușor. . — Du-te dracului, dacă-i așa. Eu team prevenit. Fă cum știi. După aceasta, am ațipit. Deodată, aproape de stație, simt că mă trage cineva de picior, în întuneric. Zău! era să-mi rupă piciorul. Sar de pe locul meu și-i trag o labă tâlharului. El se zmucește și fuge. Eu după el. Dar nu pot să alerg, fiindcă m’a descălțat pe jumătate, încep să țip. Se trezește tot vagonul. Ce e? — întrebară. — Erau, cât pe ce, să-mi fure o cizmă, încerc să trag cizma și văd că s’a dus geamantanul. Iar fac tămbălău, și-i percheziționez pe toți călătorii, dar valiza n’o găsesc. Ajuns în stație, fac plângere. M’au compătimit, bineînțeles, și au înscris totul. — Dacă-i prindeți, zic, să-i rupeți mânile. Mi se răspude zâmbind: — Bine, o să-i rupem mânile. Deocamdată însă, pune creionul la loc. Intr’adevăr, nu știu cum s’a întâmplat, dar am luat fie pe masa lor creionul de cerneală și l-am băgat în buzunar. — Degeaba — mi-a zis agentul —O facem aicea serviciul de poliție: pasagerii m-au jefuit, în câteva zile numai. Unul dintre acești ticăloși ne-a șterpelit până și călimara, cu cerneală cu tot. Am cerut iertare — pentru creion, și am plecat. — Nu face — mi-am zis. Dacă începem să le retezăm mânile, o să fie prea mulți invalizi. Mai bine să nu începem, e riscul prea mare..., trad. de F. DIMA Cronica rimată Romanța vacantei Vacanța e o femee caldă Cu ochii mari Cu fața blondă. E leneșă, Capricioasă, Risipitoare, vagabondă... Ca să obții o întâlnire E un asediu la Verdun. Se 'ntâmplă rar ca să consimtă Așa, din Paște la Crăciun. Adesea chiar nici nu răspunde. Și tot ce-ai face E în van, Ca o femee adorată Te lasă s’o aștepți Un an. Și când, în fine, Ea consimte, Tu, zăpăcit, timid. Stângaci, D’abia ai reușit s’o ’ndu pleci Și-acuma nu știi ce să faci... Dar cum vacanța E femee, 7e scoate din încurcătură, Iți cere să o porți prin lume, S’o duci la teatru, In trăsură... Să pleci cu ea La băi de mare, Să pleci la munte, printre brazi. Sau câte-odată Este tandră Și-ți spune dulce: „Lazăr, azi, Mai bine stăm aici, în casă, In dosul stolului lăsat. Să nu ne stingherească nimenit Să creadă toți că am plecat...” Ii satisfaci orice capriciu. Acuma, Te-ai obicinuit. Dar într’o bună dimineață » O cauți. Nu-i! Te-a părăsit! Plecând, Ți-a însemnat în grabă, Pe-o filă de pe calendar: „Să nu fii supărat pe mine Că poate vin La anu’ iar." Și tu, Cu gândul, la femeea Cu ochii mari. Cu farmec nou, iestezi, Te scarpini după ceafă... ...Și iei iar drumul spre birou.. IOAN SECURE Tâlhari. VV. Zoșcenko anwMnnaM