Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1938 (Anul 19, nr. 896-899)

1938-02-06 / nr. 896

3 Adevărul literar și artistic Editura „A­deverul" S. A., București Duminică 6 Februarie 1938 Ho. 396 ANUL XVIII * SERIA IM Lei 5 Exemplarul în țară Lei 10 Exemplarul în străinătate Prețul abonamentelor: Lei 200 pe an Lei 100 pe 6 luni Lei 50 pe 3 luni în străinătate dublu Despre o scrisoare a lui Creangă Vrednicul părinte D. Furtună a des­coperit acum vreo zece ani o scrisoare glumeață a lui Cre­angă către unchiu­­său preotul G. Creangă de la Tg. Neamț. ((Creangă inedit în Făt-Frumos, II, 1927). Scrisoarea din 3 Iulie, dar fără an, nu prea e de spirit, deși unii so­cotesc contrariul, însă e un document­­ din care se pot scoate unele precisiuni, dacă putem data exact. Pentru că se face acolo aluzie la „răposatul întru fericire Bondarul” părintele Furtună a tras la început încheierea că scrisoa­rea este din 1862 fiindcă Bondarul a apărut la Iași (era o revistă umoristi­că, între 1861-62.) E drept că se vor­bește și de sfântul Nichipercea „pus la revineală în pușcărie", care încetează de a apărea la 1867, însă aci se pare a fi o simplă asociațiune sau o aluzie la un fapt ce rămâne de stabilit. Iată câteva pasagii din scrisoare (cu orto­grafia îndreptată) : „...De vreți a ști noutăți nouă, teată vă spun: cu nefericita ocasiune a ră­posatului întru fericire­a Bondarului și pus la revineală în pușcărie, (a) sfântului Nichipercea, m’am dus la Pru­­ u­ul, și am făcut feredeu de pun­gă... „Altă noutate nouă. In timpul vije­jiei unui îndărătnic vânt dela finele ne­pomenitei luni Iunie, clopotnița Goliei, fu aruncată de-asupra celei dela Băr­­boiu, și clopotele tocmai la patruzeci de sfinți; și la Archi­man-Dracu Meri­­șescu, în grădină, a crescut un crasta­­vete de doi coți și jumătate, etc. „... Altă noutate, M’am mutat întrio casă unde se află și câteva frumușețe ce pe la Iași le zic fete­­știi proverbul cela: „Bețivanului și Dracu­ i­ese cu o­­caua plină”. Cu alte cuvinte sunt fac­tor de... seacă nouă funcțiune!!! Etc.” De aci rezultă următoarele lucruri: că în anul când scria Creangă slujise la Golia, că pe vară se iscase „o vi­jelie” adică o ceartă între el și sta­reț și că plecase de acolo, că în sfâr­șit se mutase într’o casă oarecare. La Golia, Creangă se afla din 1­ Februa­rie 1866, încât scrisoarea e scrisă după această dată. In 1868 Creangă era încă diacon la Golia, deci epistola e scrisă începând de la 3 iulie 1868. Dela Golia Creangă s’a mutat în „bujdeuca” din Tr­ău. Am avea deci data când po­vestitorul și-a luat vestitul domiciliu... Datarea părintelui Furtună a fost con­testată. Se putea face asta fără atâta agresiune ca și când vrednicul părinte n’ar fi contribuit găsind epistola. S’a propus anul 1865 iar d. Lucian Pre­descu, savant, a găsit în sfârșit data „exactă”, care este 3 iulie 1868. Datarea propusă de d. L. Predescu este încă una din numeroasele erori de care foesc compilațiile sale. Ajunge un mic examen ca să se vadă greșala și să se fixeze data aproximativă. In 1868, după Paști Creangă trăsese cu pușca în ciorile de pe Golia. După o scurtă suspendare de la slujbă, el fu­sese iertat. El n’ar fi putut face aluzie acum decât la acest fapt. Insă nu e probabil că s’a certat din nou cu Egu­menul. Dimpotrivă el a trebuit să ră­mână acolo, de vreme ce a slujit încă trei ani ca diacon și n’ar fi avut niciun înțeles să plece din ograda mănăstirii. De altfel chiar din documentele d-lui L. Predescu, reiese că diaconul a stat la Golia, pocăit, multă vreme. In ia­nuarie 1872 comisarul cerea lui Crean­gă cheile locuinței de la Golia de unde plecase „de mai mult timp”. Prin „mai mult timp” se poate înțelege „de mai multe luni” în niciun caz „de trei ani”. Superiorul i-a cerut cheile lui Creangă la câteva luni după ce acesta, tuns mărunt și îmbrăcat civil, n’a mai dat pe la biserică. Prin urmare Creangă a plecat după o „vijelie” de la Golia prin Iunie—Iulie 1871, s’a dus apoi să se tundă, și în toamna lui 1871 și primul semestru al lui 1872 a dus lupta, ca ci­vil, cu Dicasteria. Desigur că diaconul după afacerea cu ciorile a mai răbdat trei ani pe Sta­reț ca să strângă ceva parale, acum nemaiavând nevastă pe cap. Când avu paralele își cumpără casa din Țicău. De la biserică se folosea aproape nu­mai de locuință. Având acum casă proprie și leafă de institutor, putea să trăiască liber și independent. De ce și-a luat Creangă casa în Țicău? Pentru felurite motive materiale și sufletești, dar și pentrucă în Octombrie 1870 fu mutat la Școala normală sucursală din Sărărie. (Econ. D. Furtună, ,,Scolița” lui Creangă în Cuget clar II, 1937). Dovada că scrisoarea e compusă în 1871 este făcută prin elemente psiholo­gice și raporturi de date. Iată însfârșit și argumentul de ordin cronologic pe care se bizuia la început Părintele Furtună. E adevărat că un Bondar a apărut la Iași între 1861—1862. Dar de la 1869 apare un Bondarul, umoristic, poate acelaș, la Botoșani și el își înce­tează apariția chiar în anul 1871 (vezi ziarele române care au apărut în Da­cia în Columna lui Traian din 1 Iunie 1873). Cât despre Nichipercea, poate fi la mijloc un simplu joc de cuvinte ieșit din împrejurarea că o mulțime de umoristice efemere purtau nume infer­nale. In 1879 Orășanu scotea Asmodeu și Micul Asmodeu, iar în 1871 apărea și murea la București Sarsailă, pe lân­gă acelaș Asmodeu. Până în 1870 la Iași apărea și umoristicul Clopotele și ne putem întreba dacă tot acest joc de aluzii la reviste humoristice, care n’ar fi avut de ce să intereseze pe preo­tul Gh. Creangă, nu vrea să spună că diaconul, umorist din fire, colaborase pe sub mâna la Bondarul, înțepând fețele bisericești. Lucrul trebue cerce­tat și dacă s’ar adeveri, atunci dușmă­nia autorității bisericești față de Crean­gă, ia altă culoare. In concluzie: Ipoteza d-lui Lucian Predescu, lipsită de logică, se înlătură. Creangă a stat la Golia ca diacon de la 1866 până în vara lui 1871, când și-a tuns pletele și atunci s-a mutat în Ți­cău. Legăturile lui cu Tinea Var­tic nu pot începe decât de aci înainte. Iar data scrisorii lui Creangă, găsită de econ. D. Furtună, este 3 iulie 1871. G. CALINESC­U­ Lucrările d-lui Lucian Predescu învese­lesc și întristează în acelaș timp. E trist să vezi că tinerii dotați se țin de lucruri ușu­ratice și un om ca d. L. Predescu, făcut pentru muncile nedependente de operația intelectuală, se ocupă cu istoria literară, ba chiar trece prin școli. In poezia sa­ Clopo­țelul sună de I. Creangă, din 1871, unde e vorba de tren se zice la sfârșit despre om c’a ajuns să domnească „pân și colo’n aer sus”, gândindu-se firește la balonul captiv. D. L. Predescu, produs al școlilor noastre, crede că e vorba de „trenul care se intro­duse i­ jy atunci la noii și aeroplanele din străi Aeroplane la 1871! Reamintirea durerilor Am văzut că în conștiință durerile durează îndelung timp, căci durerea e o ațâțare care nu se uită lesne. De a­­cela, cu drept cuvânt ,s’a zis că plă­cerile nu lasă urme puternice ca du­rerile. Vorba poetului: „bucuria plă­cerilor ține cel mult o secundă, dure­rea supărărilor ține dese­ori toată viața”. Oamenii de obicei vorbesc de cele mai îndepărtate dureri ca și cum s’ar fi petrecut de curând. Urma lor în con­știință e mult mai puternică, durerile fizice se uită mai lesne, cele morale câte­odată de loc. De ex. durerile grozave pe care le are o mamă la naș­tere se uită numaidecât. Dar durerea morală pe care o sufere la pierderea copiilor iubiți ține toată viața! Acest fapt psihologic al reamintirii tuturor durerilor ne explică puterea artei și a întregii literaturi tragice și dramatice . Durerile unei lumi întregi găsesc răsunet în creerul artiștilor. Ei simt mare nevoe a le împărtăși și al­tora, după cum bolnavul cuprins de dureri simte absolută nevoe să se vaete și să geamă. Gemetele și vietele sunt reflexul durerilor. Simțim o ușurare să povestim altora La fel simte artistul durerile noastre, această nevoe. Iar omenirea în general simte un fel de trebuință să asc­uite durerile altora. De aci nevoia întregii literaturi, tea­tru, operă și a tuturor spectacolelor. Acestea pun minții o mulțime de pro­bleme, a căror deslegare îi pot folosi în viitor. Tot odată e ca o gimnastică a nervilor. Durerile altora îl pregătesc de­ a putea suferi pe ale lui proprii. A­­cest fenomen cântărește și mai mult ideea celor ce susțin că durerea e baza inteligenței în mare parte. „Teama de durerile foamei și ale se­tei, de atacurile dușmanilor, frica de boli, stă la baza întregii bune stări de azi și a civilizației.” Mai mult, durerile altora — prin re­flex — trezesc și în noi dureri ana­­loage și dau naștere la acel altruism care e baza moralei înalte. Amintirea durerii rămâne îndelung timp în min­te și aceasta folosește spre a ne apăra de dureri. Drama e baza literaturii, fiindcă ea exercitează puternic mintea, punând cele mai grozave probleme spre a pu­tea ocoli durerile. Faptul psihologic al reamintirii durerilor, nu numai pro­prii dar mai ales ale altora, explică numărul atâtor genii în al căror creer durerile lumii întregi au găsit un ecou atât de puternic în­cât ei simt nevoe de a-l împărtăși chiar și altora, e ca un oftat adânc de durere și de ușurare! Amintirea durerilor altora îl urmă­rește pe artist ca și ale lui proprii. Ele îi rămân îndelung timp în minte, ca un vis rău. Opera lui e ca strigătul dureros al bolnavului care cere aju­tor. Artistul sfâșiat de durerile celor ce sufăr simte nevoe de a le împărtăși lu­mii. E cunoscut faptul că cel îndure­rat, fie de dureri fizice ori morale, simte mare ușurare de a le povesti și altora. Cu tot curentul artei fără ten­­dinți, ori mai bine fără simțire, deci fără durere, am văzut că durerea ade­vărată se recunoaște după bătăile ini­mii. Scopul vieții e de­ a fugi pe cât cu putință de orice durere și aceasta în interesul speciei. Prima senzație a vie­ții a fost fuga de durere. De aceia na­tura ne face să simțim durerea ca răul cel mai mare, întreaga civilizație, cu nenumăratele sale invenții, e numai și numai fuga de durere. Durerea în sine e arma cea mai pu­ternică care — su­b diferite forme — caută să apere organismul de nenoro­ciri dând alarma. Vai de cei care nu o aud! Frica durerii ne face să ne pă­zim de răni, arsuri și mușcături ve­ninoase. De aceia pe drept durerea e numită straja vieții; ea ne silește să fim cumpătați, să nu cădem pradă pa­timilor și plăcerilor dăunătoare, care durează o clipă, având drept conse­cință durerea sau chiar moartea! Da, ea ne silește să fim cumpătați, să ne ferim de abuzuri, care distrug orga­nismul. Durerea e aliata moralei desă­vârșite. De vreme ce animalele inferioare au numai instinctul de­ a se apăra de dureri, ele n’o simt, dar se apără ca niște mașini. Trist dar adevărat! De multe ori ele reușesc mai bine de­cât noi, cu toată mintea și judecata noa­stră! Animalele superioare au conștiința durerii. Prin faptul acesta se pot apăra de nenumăratele primejdii noi și va­riate, adesea aducătoare de dureri. Relativ la afirmarea că durerea a creat conștiința și deci inteligența, Ri­eber zice: „A presupune că sunt ființe, care simt durerea și n’au inteligență­ e absurd, de­oare­ce durerea înseamnă conștiință, iar conștiința e inteligență. Pe urmă durerea mai înseamnă me­morie, și dacă memoria durerii dăi­­nue, ea trebue numaidecât să modifi­ce actele noastre; și a modifica toate actele sale, după schimbările lumii din afară, aceasta-i caracteristica inteli­genței. Deci durerea e un puternic factor cu care ne-a dăruit soarta, și mulțumită actului adaptarii ne ajută propășirii vieții, dând alarmă la vre­me când aceasta-i in primejdie.” Deci a ne feri de durere pe noi și pe alții, aceasta e cea mai mare datorie pe care ne-o impune viața. Numai gân­dind o clipă la nenumăratele peripeții , prin care trece omenirea ne zicem: „A ne feri de dureri! iată scopul final la care trebue să ajungă omenirea! Dar vai! cât de departe e biata omenire de acest ideal! Până atunci ne vom mărgini să adăugăm frumoasele cuvinte cu care nenorocita Didone primește pe Aeneas și pe tovarășii lui: „Cunoscând eu însumi relele dureri­lor, învăț a ajuta și povățui pe nenoro­ciți ” .­­NOTĂ — Vezi numărul trecut al „Ade­vărului Literar". SOFIA NĂDEJDE in trei rânduri de arșiță de zi prăfuită intrai pe poarta mănăstirii, doborît de căldură și de sete. Câțiva pași în umbra zidurilor — și un călugăr mă întâmpină cu două gă­leți de apă în cobiliță. Tânăr, butucă­­nos, cu obraji de măr și plete de pă­­pușoiu. — Sărut mâna, părinte. E bună apa? — Bună — că-i sfântă! — răspunse trufaș călugărul, în stilul gazetarilor teologi. Mă uitai la acest arhanghel de frescă primitivă și nu mă rabdă inima. — E sfântă — că-i bună! — răspun­sei. Poate că n’a înțeles. Căci nu se opri și nu-mi dădu de băut. Ci trecu ca o umbră, legănând cobiliță. Stropi mari de apă rece săreau din gălețile pline, punctând praful de pe drum.„ F. D. Jl

Next