Adevěrul Literar şi Artistic, august 1938 (Anul 19, nr. 921-925)

1938-08-01 / nr. 921

t / ANUL XIX • SERIA III • NO. 921 LEI 5 EXEMPLARUL N TAP* LEI J6 PXEMPLARUL IM STRÄIMNATATE literar si artistic Cfilul ISAS si IB PR&si IX*A ; S­P­IR­I­T­U­L T­I­M­P­U­l­UI des Isabela Sadoveanu­ S­entimentul național do­mină fără îndoială epo­ca noastră* contimporană Dar omenirea cultivată de pre­tutindeni se silește a delini ti­purile naționale și sufletele po­pulare, desprinzându-le din di­­formările și prejudecățile dato­rite animozităților sau exage­rărilor mândriei naționale. Chiar astfel degajate și pu­rificate, ele sunt de o diversi­tate infinită, pentru că popoa­rele gândesc în „categorii poli­tice” foarte deosebite și care nu-și găsesc echivalente între ele. Fiecare popor își pune pro­blema existenței și unității sale în condiții foarte variabile. De pildă sentimentul națio­nal francez se exprimă mai a­­les prin legătura sufletească cu teritoriul pe care­­ s-a născut unitatea sa națională, cimen­tată de monarhii săi în de­cursul veacurilor. Unitatea te­ritoriului francez sa exprimat apoi pentru un unic patrimo­niu spiritual, în care s’au în­globat, veac după veac, tradi­țiile religioase, morale și cultu­rale ce au constituit și consti­­tuesc caracterul civilizației franceze. Acestea au rămas „bazele neclintite” ale unui u­­manism civilizat „oricarc” au fost războaiele, revoluțiile și schimbările politice prin care a trecut Franța. Studiind formulele de unita­te națională care au condițio­nat formarea spiritului fran­cez din trecut și până azi, vom găsi printre factorii de primă importanță raționalismul car­tezian, care aduce pe planul intelectual echivalentul formu­­lei de unitate politică, a mare­lui cardinal Richelieu, impus Franței, pentru multă vreme după războaiele religioase. Pe planul literar și moral, unita­tea națională carteziană capă­tă un caracter de stoicism spi­ritual și eroic în dramele, în personagiile lui Corneille se impun ca modele. Primaterialul evidenții ma­tematice pune stăvili greu de învins fabulațiilor mitice din caracterul popoarelor nordice, pe când dualismul dintre „corp și spirit”, face influențe men­talității romantice foarte măr­ginită în evoluția civilizației franceze. Alături de raționalismul car­tezian, ca factor de mare influ­ență în formarea civilizației franceze, este formarea univer­sitară și prin aceasta nu se în­țelege formarea căpătată la u­­niversitatea oficială napoleo­niană, căci aceasta a fost cre­ată și organizată mai mult spre a forma un corp de func­ționari pentru Imperiu. For­mația universitară care a pre­lucrat formula unei anume formații universitare și a dat gândirii franceze un tipar unic și propriu ; cultul ordinei for­male, grija de construcția logi­că, corectitudinea formei lite­rare, a fost școala normală su­perioară, spiritul așa numit „normalien”. Acolo s’au format spiritele acele în care dominau facultățile de ascuțită și ele­gantă prelucrare, critică fină și exegeza delicată ce a consti­tuit caracterul normalian al intelectualității franceze din secolul al XIX-lea și al XX-lea. Normal­ienii au format ca un fel de ordin monastic laic, ca­re s-a socotit purtătorul de mi­siune al civilizației rafinate și intelectualizate a Franței în lumea întreagă. Produsele de mâna întâi sau chiar de mâna a doua a acestui spirit norma­lian, purtând pecetea autenti­cității sale, a creiat puterea de influență politică a Franței în lume. Legați între ei prin acest spirit ca ordinul religios al ie­­zuiților prin dogmă, ei au fă­cut propaganda politică cea mai efectivă și mai puternică pentru Franța, încântând spi­ritele și realizând penetrația spiritului francez în lumea în­treagă pe cale pacifică. Literatura a fost în­totdeau­na creerul Franței. Ea a conce­put, în epoca cea mai compli­cată a istoriei franceze, în e­­poca Encyclopediei, ideile ce s’au dezbătut în Marele țări ale Revoluției și au A du­stot până în prezent la cârma ome­nirii. In Germania sentimentul na­țional nu a fost niciodată le­gat de teritoriu, nici poporul nu s’a preocupat de a prelucra și a transmite lumii un uma­nism comun civilizator, ca Franța, ideia națională ger­mană s’a tradus mai mult prin interesul înrudirii etnice, evi­dențiată în comunitatea de limbă și de moravuri. Acest interes s’a manifestat în is­toria trecutului Germaniei, fră­mântată de diviziuni politice, religioase sau disensiuni inte­rioare și chiar peste frontiere­le altor state. Tipul național german nu a fost niciodată un tip unificat, într’o limpede de­limitare. El s’a înfățișat mai mult ca o „totalitate difuză”, care caută să-și adune un su­flet din această vagă difuziune. Ei socot că marele miracol o­­perat de partidul național- so­cialist este acela de a fi reali­zat în sfârșit și a fi încarnat u­­nitatea vie și puternic organi­zată a „Poporului”, așa numi­ta „Volkwerdung”. Germania crede că numai astfel constituită poate păși la o înțelegere cu celelalte po­poare, nu pe bază de relații di­plomatice, ci pe baze de relații culturale. Aceste relații, însă, nu se pot stabili de­cât între popoare care au ajuns la o a­­firmare puternică și conștien­tă, îndelung reflectată, a uni­tății sale naționale, a caracte­rului său conștient de dinamis­mul său propriu și rassial. O asemenea afirmare din partea unui popor nu poate primej­dui Europa. Primejdia e din potrivă în statele slabe diviza­te sau decadente, focare de­ a­­narhie, agenți de distrugere... Misiunea Germaniei ar fi cu totul alta de­cât acea a Fran­ței: ea ar fi de a aduna popoa­rele tari, disciplinate, construc­­toare, într’o „sinteză europea­nă’’, o „fascie de puteri” care să stăpânească și să unifice în­treaga veche Europă... Dar ce stat în afară de Ger­mania poate fi socotit demn de a lua parte la această misi­une? Statele mici vor fi în­tot­deauna privite ca focare de destrucțiune. (Mielul care­­ tul­bură izvorul de unde bea pu­ternicul lup de și este mai jos de­cât el în cursul apei...) Fran­ța? In Germania se socoate că în Franța a trecut ceasul su­premației și direcțiunii spiri­tuale a lumii (Karl Heinz Bre­mer, Die Französische Litera­tur der Gegenwart): „Popoare­lor străine, mai ales celor re­generate printr’un spirit nou, ea nu mai apare decât ca spec­tacol mișcător al unui popor care luptă pentru viitorul său politic și spiritual”. Literatura franceză actuală nu­­ mai e pentru cercetătorul german, Bremer, de­cât o a­­narhie desăvârșită, dezespe­ ION GEORGESCU NUD SERGHEI ESENIN Spovedania unui derbedeu Traducere de GEORGE LESNEA Nu oricine știe să cânte, nu oricine, Nu oricui îi este hărăzit într’adevăr, Să cadă ca un măr, La­ picioarele străine. Aceasta este cea mai mare spovedanie pe care mer­eu, O săvârșește un derbedeu. Eu înadins umblu nepieptănat și cu capul gol, Pe umeri ca o lampă de petrol. . Toamna desfrunzită a sufletelor voastre, îmi place s’o luminez în amurguri albastre, îmi place când pietrele batjocurii spre mine prind să zboare, Ca grindina vijeliilor cotropitoare. Atunci mai vârtos cu mâinele eu strâng în răspăr, Balonul clătinător al zburlitului păr. Mi-i așa de bine să-mi amintesc atunci, Foșnetul răgușit al arinului și iazul părăginit dintre lunci. Că undeva trăiește tata și mama, cu frunțile grele, Cari ar scuipa pe versurile mele, Cărora le sunt drag ca trupul, ca ogorul, ca fâneața, Ca ploaia care primăvara îmboldește verdeața. Ei v’ar străpunge cu furcile, fără a mai sta la gândit, Pentru fiecare răcnet în mine azvârlit. Sărmani, sărmani țărani! Desigur că v’ați făcut mai urâți acolo în locul de baștină. Tot așa vă temeți de Dumnezeu și de duhurile din mlaștină. O, dacă ați înțelege Că fiul vostru Este cel mai de seamă poet al Rusiei! Pentru viața lui inimile nu vi s’au acoperit de bruma câmpiei. Când picioarele desculțe și le bălăcia prin bălțile toamnei, buimac? Acum el poartă cilindru Și pantofi de lac. Dar în el dăinuiește firea aprigă de odinioară, a ștrengarului dela țară. Vacile de pe firmele măcelăriilor din orice parte, Le salută de departe. Și, întâlnindu-se cu birjarii prin piețile goale, își amintește mirosul de bălegar al șesurilor natale. Coada fiecărui cal ce ’n ham se ’ncruntă. El e gata s’o ducă ca tren a unei rochii de nuntă. Mi-s dragi râturile murdare ale porcilor, ca și’n trecut, Răchitele ca mâinile moaștelor Și în tăcerea nopții orăcăitul răsunător al broaștelor. Sunt bolnav de amintirea vremei când eram copil. visez­ pâclele și jilăveala serilor de April. Arțarul nostru pare că s’a cinchit sub zvonul vâltorilor, Să se încălzească la flăcările zorilor. O, câte ouă de corbi am furat și câți pui, Cățărându-mă pe crengile lui. Oare și astăzi o fi cu creștetul verde și plin de tumult? Scoarța lui e tot așa de trainică cum era mai demult? Dar tu, dragul meu, Credinciosul meu câine tărcat? De bătrânețe te-ai făcut tânguios, ai orbit, te-ai uscat, Și rătăcești prin ogradă bâțâindu-ți coada atârnată. Mirosul tău a uitat unde e ușa, unde e grajdul și unde e vechea poiată. O, cât mi-s de dragi toate aceste vedenii care vin să mă ’ngâne, Când șterpelind dela mama câte-o bucată de pâne, Mușcam dintr’însa amândoi, pe rând, Fără să ne fie greată unuia de altul nicicând. Eu sunt tot acelaș, Cu inima sunt tot acelaș între anii grei. Ca albăstrelele în orz înfloresc pe față ochii mei. Așternând rogojinele de aur ale versurilor din sânge scoase. Aș vrea să vă spun lucruri duioase. Noapte bună! Vouă tuturor, noapte bună! A trecut coasa prin iarba amurgului din zare. Astăzi am chef să mă urc în picioare Și de pe fereastră să stupesc pe lună. Lumina e albastră, lumina e­ așa de albastră în cer și pe nori! Sub albăstrimea aceasta, rău că nu ți-ar părea rău să mori. Ei și ce dacă par Cinicul ce-și agață la spate-un felinar? Bătrânule, iubitule, deșelatule Pegas. Am oare nevoie de trupul tău molatic și gras? Ca un meșter aspru în strădanii, Eu am venit să cânt și să slăvesc guzganii. Ca luna lui August, căpățâna mea rebelă, Vinul și-l varsă prin părul vâlvoi. Mi-i drag locul unde m’am născut, Iubesc nespus de mult,țara mea! Best tristata» ^sărmilnr­ eman­țt,e stăruie- Vreau să fiu o galbenă vântreală, La corabia în care azi alutim sure țărmuri noi­ DUMINICA 1 AUGUST 1933 Director: M. SEVASTOS Prețul abonamentelor: Lei 200 pe an Lei 100 pe 6 luni . Lei 50 pe 3 luni în străinătate dublu EDITURA „ZIARUL“, S. A. R„ BUCUREȘTi înscrisă sub A o. 13­2, Tribunalul Ilfo» CRONICI DE VARĂ de Barbu Lăzăreanu SOARE DE ÎNCEPUT DE CUPTOR Vineri 1 Iulie (Termometrele din „apărătorul“ aeroportului Băneasa arată 37 de grade. In București, la soare Pe sol, 21 de grade în plus, adică plus 58 de grade). Soarelui de început de Cup­tor cine i-a dat cu ardei pe la nas și ni l-a iritat în halul ace­sta? îndârjirea zbârnăitoare bondarului o mai înțeleg: a a zărit pe un balconaș niște nă­dragi și un scutec făcând he­­lioterapie. C:nd­ și cum i-a pierit, însă, glasul zarzavagiului nostru? La fel cu mititeii nocturne­lor birturi periferice el arde și frige Si nu are gură să strige. (Se vede că tot un vătraiu a zgândărit și focul câtorva din cepele sale). De unde aș mai lua o undă de răcoare? Și-a îngăduit-o pâ­nă și Ziditorul într’o zi ca ace­ea de acum, căci — spune Pa­lia de la Orăștie în „Cartea de prima a lu Moisi”, cap. III —: „Și audziră glasurii Domnului Dumnedzeului ce umblă în raiu la răcoare după amiadză-dzi, ascun­sese Adam și mutarea lui de nain­­­t­ea feafiei (feței) Dom-Dumne­­­­­zeului supt pomii raiului“. Dar, cu privire la cele cu­­­­ arnea bălțată dintre nepoate­­l­e Evei. Din toate poreclele da­­c unor femei învrăjbitor col­­ț­oase și mai clevetitoare — de­­f­uimiri ca: viperă, aspidă, scor­­p­­ie, streche, năpârcă — nu cu­­­­lese o caracterizare de puterea­­­­cesteia: „rea ca o arșiță!“.­­ S’ar putea zice că arșița ceea, c­­u care-s comparate unele fe­­m nei cumplite, e doar un biet * ânțar. Dar diptera fugace, cu târâit strident și cu sulița tă­­ălită în praf de scărpinat se i­vește și împunge mai fără mii­­ă tocmai în epoca zăduhului c­ând pielea ți-i aparat distila­­­r și când ai striga și ai în­­t­reba de-ai fi în stare să faci­­ sforțare: „Dacă apa nu e bună în cizme,­­ Iar în cizmele o fi ea bună• De ce unii „aproprietari" nu lasă să curgă •izmelele?“. c DECOLTEURILE1c Sâmbătă 2 Iulie.­­Nu știu cât­a- £ lume a’nregistrat, ca grade, ter­­e­nograful montat în apărătorul ae­­oportului Bănesei. Balaurul solar • a vărsat foc in­deajuns, dar cam 1 lupă toacă, a‘nceput revărsarea de urne pe străzi).­­ E vremea decolteurilor fre­­netice și a gazei frenetizante. Decolteurile te fac să vezi. t Străveziul îți îngăduie să nu­­g­revezi. Se poate, însă, vorbi le nudul academic în plin vers pe străzile Capitalei? O, * tu! Las’că brățările, colierele­ ,b­­­ătănii și cerceii acopăr, și s de, ceva. Dar mai e — pe alo- 11 uri — și câte o floare. Și chiar c­âte-o fundă! Și, la urma ur­­i­nei, e cingătoarea care, ea,­­ LU-i întotdeauna diafană. In tot cazul fiul botoșănea­­n lului Valachi Tăutu și al Ca­­c­incăi Tăutulesei, poetul brân­dușelor române, al Văduvei ,c­­arpaților și Cerdacului lui 11 ’erenț, ar avea azi de ce să fie c mulțumit în bună parte, el ca­­r­e, la vârsta de 41 de ani îm­ , dlinții, scrisese: 1 Amoriul haină alta nu are e De­cât peluica corpului seu — ^ Cu toate­ aceste îi frumos tare... i'd E drept că tot dânsul—Gheor­­he Tăutu, stihuitorul cu nu­­r fiele și pronumele alcătuite l­aolaltă din 13 litere — în ace­­aș bucată cu titlul cam răs­­p­it, „Lăsați la dracu fionguri, spoele” (tipărită în Nichiper­­cea Nr. 13 din 1864, pagina 103) făcea insinuațiunea urmă­toare: Acea spoială din var și crudă, Cu care fata v’o zugrăviți, Pe-un orb din fire îl face să ridă Căci a crohmală U mirosiți, iar ruminâle fără vieață Cu care obrazul vi-l bujorati,­­ In zi cu soare, in zi cu ceată Oricând vă face să fiți poiati. Dar n’are-a face! Astăzi par­­fumurile au ele grija ca spo­iala să nu aibă miros de „croh­mală’’ (adică de scrobeală). Cât despre materialele din cari, pe vremea lui Iordache Tăutu, erau alcătuite acele spoieli, putem declara că astăzi formula e ceva mai complicată decât rețeta patriarhală (var +cridă=pudra de toaletă). Și nu în zilele noastre s’ar putea da femeii sfatul ironic pe care i-l dă Giordano într’o epigra­mă cu reminiscențe biblice: Să tot dai cu pudră fata Și de nimeni nai habar­­­știi, de lut sântem noi, soro, Și pe lut se dă cu var! Nici de termenul paiați (adi­că „paiațe’’) n’au ce să se ’n­­spaime femeile. Charlie plin a reabilitat de mult. Cha­cu­vântul. Și că luminelele au u­­neori vieață, se poate constata după faptul că ele se depla­sează : în zilele de canicule, sunt mișcătoare ca talazurile Mării Roșii. • ® © S’a spus că decoftagiul și maqui­agiul (spoiala) ar fi o pri­­niă de încurajare dată celor ce ițin drumurile cu fade compli­mente. Nu este ! Cea mai su­gestivă invitațiune și suprema provocare e însăși frumusețea, a susținut-o, de altminteri, au­torul „Băgărilor de seamă a­­supra canoanelor gramaticali­­tești” și al Cărticelei zătoare de cuvinte ce-a cuprin­auzit de la însuși cugetul său, dum­nealui Vornicul Iordache Go­­escu, fiul răposatului Banu­lui Radul Golescul. A susținu­t-o în Pilde, povestiri , cuvin­te adevărate­i povești, atunce c când a spus : „Muierea frumoasă râdă cu ou­ să socotește ; că unul îi zi­­­c: surioară, altul verișoară, altul , leliță și dă obște : pui»­­uliță !” FABULISTUL SAU BIRTURILE a­spiratoare Ni s’a întors un prieten din­­t’o localitate ghiftuită de pei­­­agii. Cum a nimerit în ziua de Du­minecă 3 Iulie — zi de mole­­jeală și descompunere, vor spune mâne gazetele, — s’a nirat găsindu-mă plecat asp­ira unor probleme de ortogra­­ie și ortoepie, uscate (adaugă il) ca aerul de stepă în miez le Cuptor. Ca să-și arate disprețul față le .,atari lucruri” a declarat: „ Pentru mine e tot una da­­ă în vreun cuvânt u îl va în­­ocui pe o și dacă-m­i vei scrie u ori fără sedilă, cu sau fără emnul scurtării pe a. Da ? Atunci pe mormântul ău voi pune să se planteze un chipăruș nu un chiparos, căci­­ sunt pentru semnele dia­reice, nu disprețuesc tectile­­e, iar între „sus” și ,jos” fac deosebirea cuvenită. — De ce găsești două compa­­nții absurde și amândouă din domeniul alimentar ? — Pentru că eu îs de părerea « (Urmare în pag. II-a) » 1 \

Next