Adevěrul Literar şi Artistic, august 1938 (Anul 19, nr. 921-925)
1938-08-01 / nr. 921
t / ANUL XIX • SERIA III • NO. 921 LEI 5 EXEMPLARUL N TAP* LEI J6 PXEMPLARUL IM STRÄIMNATATE literar si artistic Cfilul ISAS si IB PR&si IX*A ; SPIRITUL TIMPUlUI des Isabela Sadoveanu Sentimentul național domină fără îndoială epoca noastră* contimporană Dar omenirea cultivată de pretutindeni se silește a delini tipurile naționale și sufletele populare, desprinzându-le din diformările și prejudecățile datorite animozităților sau exagerărilor mândriei naționale. Chiar astfel degajate și purificate, ele sunt de o diversitate infinită, pentru că popoarele gândesc în „categorii politice” foarte deosebite și care nu-și găsesc echivalente între ele. Fiecare popor își pune problema existenței și unității sale în condiții foarte variabile. De pildă sentimentul național francez se exprimă mai ales prin legătura sufletească cu teritoriul pe care s-a născut unitatea sa națională, cimentată de monarhii săi în decursul veacurilor. Unitatea teritoriului francez sa exprimat apoi pentru un unic patrimoniu spiritual, în care s’au înglobat, veac după veac, tradițiile religioase, morale și culturale ce au constituit și constituesc caracterul civilizației franceze. Acestea au rămas „bazele neclintite” ale unui umanism civilizat „oricarc” au fost războaiele, revoluțiile și schimbările politice prin care a trecut Franța. Studiind formulele de unitate națională care au condiționat formarea spiritului francez din trecut și până azi, vom găsi printre factorii de primă importanță raționalismul cartezian, care aduce pe planul intelectual echivalentul formulei de unitate politică, a marelui cardinal Richelieu, impus Franței, pentru multă vreme după războaiele religioase. Pe planul literar și moral, unitatea națională carteziană capătă un caracter de stoicism spiritual și eroic în dramele, în personagiile lui Corneille se impun ca modele. Primaterialul evidenții matematice pune stăvili greu de învins fabulațiilor mitice din caracterul popoarelor nordice, pe când dualismul dintre „corp și spirit”, face influențe mentalității romantice foarte mărginită în evoluția civilizației franceze. Alături de raționalismul cartezian, ca factor de mare influență în formarea civilizației franceze, este formarea universitară și prin aceasta nu se înțelege formarea căpătată la universitatea oficială napoleoniană, căci aceasta a fost creată și organizată mai mult spre a forma un corp de funcționari pentru Imperiu. Formația universitară care a prelucrat formula unei anume formații universitare și a dat gândirii franceze un tipar unic și propriu ; cultul ordinei formale, grija de construcția logică, corectitudinea formei literare, a fost școala normală superioară, spiritul așa numit „normalien”. Acolo s’au format spiritele acele în care dominau facultățile de ascuțită și elegantă prelucrare, critică fină și exegeza delicată ce a constituit caracterul normalian al intelectualității franceze din secolul al XIX-lea și al XX-lea. Normalienii au format ca un fel de ordin monastic laic, care s-a socotit purtătorul de misiune al civilizației rafinate și intelectualizate a Franței în lumea întreagă. Produsele de mâna întâi sau chiar de mâna a doua a acestui spirit normalian, purtând pecetea autenticității sale, a creiat puterea de influență politică a Franței în lume. Legați între ei prin acest spirit ca ordinul religios al iezuiților prin dogmă, ei au făcut propaganda politică cea mai efectivă și mai puternică pentru Franța, încântând spiritele și realizând penetrația spiritului francez în lumea întreagă pe cale pacifică. Literatura a fost întotdeauna creerul Franței. Ea a conceput, în epoca cea mai complicată a istoriei franceze, în epoca Encyclopediei, ideile ce s’au dezbătut în Marele țări ale Revoluției și au A dustot până în prezent la cârma omenirii. In Germania sentimentul național nu a fost niciodată legat de teritoriu, nici poporul nu s’a preocupat de a prelucra și a transmite lumii un umanism comun civilizator, ca Franța, ideia națională germană s’a tradus mai mult prin interesul înrudirii etnice, evidențiată în comunitatea de limbă și de moravuri. Acest interes s’a manifestat în istoria trecutului Germaniei, frământată de diviziuni politice, religioase sau disensiuni interioare și chiar peste frontierele altor state. Tipul național german nu a fost niciodată un tip unificat, într’o limpede delimitare. El s’a înfățișat mai mult ca o „totalitate difuză”, care caută să-și adune un suflet din această vagă difuziune. Ei socot că marele miracol operat de partidul național- socialist este acela de a fi realizat în sfârșit și a fi încarnat unitatea vie și puternic organizată a „Poporului”, așa numita „Volkwerdung”. Germania crede că numai astfel constituită poate păși la o înțelegere cu celelalte popoare, nu pe bază de relații diplomatice, ci pe baze de relații culturale. Aceste relații, însă, nu se pot stabili decât între popoare care au ajuns la o afirmare puternică și conștientă, îndelung reflectată, a unității sale naționale, a caracterului său conștient de dinamismul său propriu și rassial. O asemenea afirmare din partea unui popor nu poate primejdui Europa. Primejdia e din potrivă în statele slabe divizate sau decadente, focare de anarhie, agenți de distrugere... Misiunea Germaniei ar fi cu totul alta decât acea a Franței: ea ar fi de a aduna popoarele tari, disciplinate, constructoare, într’o „sinteză europeană’’, o „fascie de puteri” care să stăpânească și să unifice întreaga veche Europă... Dar ce stat în afară de Germania poate fi socotit demn de a lua parte la această misiune? Statele mici vor fi întotdeauna privite ca focare de destrucțiune. (Mielul care tulbură izvorul de unde bea puternicul lup de și este mai jos decât el în cursul apei...) Franța? In Germania se socoate că în Franța a trecut ceasul supremației și direcțiunii spirituale a lumii (Karl Heinz Bremer, Die Französische Literatur der Gegenwart): „Popoarelor străine, mai ales celor regenerate printr’un spirit nou, ea nu mai apare decât ca spectacol mișcător al unui popor care luptă pentru viitorul său politic și spiritual”. Literatura franceză actuală nu mai e pentru cercetătorul german, Bremer, decât o anarhie desăvârșită, dezespe ION GEORGESCU NUD SERGHEI ESENIN Spovedania unui derbedeu Traducere de GEORGE LESNEA Nu oricine știe să cânte, nu oricine, Nu oricui îi este hărăzit într’adevăr, Să cadă ca un măr, La picioarele străine. Aceasta este cea mai mare spovedanie pe care mereu, O săvârșește un derbedeu. Eu înadins umblu nepieptănat și cu capul gol, Pe umeri ca o lampă de petrol. . Toamna desfrunzită a sufletelor voastre, îmi place s’o luminez în amurguri albastre, îmi place când pietrele batjocurii spre mine prind să zboare, Ca grindina vijeliilor cotropitoare. Atunci mai vârtos cu mâinele eu strâng în răspăr, Balonul clătinător al zburlitului păr. Mi-i așa de bine să-mi amintesc atunci, Foșnetul răgușit al arinului și iazul părăginit dintre lunci. Că undeva trăiește tata și mama, cu frunțile grele, Cari ar scuipa pe versurile mele, Cărora le sunt drag ca trupul, ca ogorul, ca fâneața, Ca ploaia care primăvara îmboldește verdeața. Ei v’ar străpunge cu furcile, fără a mai sta la gândit, Pentru fiecare răcnet în mine azvârlit. Sărmani, sărmani țărani! Desigur că v’ați făcut mai urâți acolo în locul de baștină. Tot așa vă temeți de Dumnezeu și de duhurile din mlaștină. O, dacă ați înțelege Că fiul vostru Este cel mai de seamă poet al Rusiei! Pentru viața lui inimile nu vi s’au acoperit de bruma câmpiei. Când picioarele desculțe și le bălăcia prin bălțile toamnei, buimac? Acum el poartă cilindru Și pantofi de lac. Dar în el dăinuiește firea aprigă de odinioară, a ștrengarului dela țară. Vacile de pe firmele măcelăriilor din orice parte, Le salută de departe. Și, întâlnindu-se cu birjarii prin piețile goale, își amintește mirosul de bălegar al șesurilor natale. Coada fiecărui cal ce ’n ham se ’ncruntă. El e gata s’o ducă ca tren a unei rochii de nuntă. Mi-s dragi râturile murdare ale porcilor, ca și’n trecut, Răchitele ca mâinile moaștelor Și în tăcerea nopții orăcăitul răsunător al broaștelor. Sunt bolnav de amintirea vremei când eram copil. visez pâclele și jilăveala serilor de April. Arțarul nostru pare că s’a cinchit sub zvonul vâltorilor, Să se încălzească la flăcările zorilor. O, câte ouă de corbi am furat și câți pui, Cățărându-mă pe crengile lui. Oare și astăzi o fi cu creștetul verde și plin de tumult? Scoarța lui e tot așa de trainică cum era mai demult? Dar tu, dragul meu, Credinciosul meu câine tărcat? De bătrânețe te-ai făcut tânguios, ai orbit, te-ai uscat, Și rătăcești prin ogradă bâțâindu-ți coada atârnată. Mirosul tău a uitat unde e ușa, unde e grajdul și unde e vechea poiată. O, cât mi-s de dragi toate aceste vedenii care vin să mă ’ngâne, Când șterpelind dela mama câte-o bucată de pâne, Mușcam dintr’însa amândoi, pe rând, Fără să ne fie greată unuia de altul nicicând. Eu sunt tot acelaș, Cu inima sunt tot acelaș între anii grei. Ca albăstrelele în orz înfloresc pe față ochii mei. Așternând rogojinele de aur ale versurilor din sânge scoase. Aș vrea să vă spun lucruri duioase. Noapte bună! Vouă tuturor, noapte bună! A trecut coasa prin iarba amurgului din zare. Astăzi am chef să mă urc în picioare Și de pe fereastră să stupesc pe lună. Lumina e albastră, lumina e așa de albastră în cer și pe nori! Sub albăstrimea aceasta, rău că nu ți-ar părea rău să mori. Ei și ce dacă par Cinicul ce-și agață la spate-un felinar? Bătrânule, iubitule, deșelatule Pegas. Am oare nevoie de trupul tău molatic și gras? Ca un meșter aspru în strădanii, Eu am venit să cânt și să slăvesc guzganii. Ca luna lui August, căpățâna mea rebelă, Vinul și-l varsă prin părul vâlvoi. Mi-i drag locul unde m’am născut, Iubesc nespus de mult,țara mea! Best tristata» ^sărmilnr emanțt,e stăruie- Vreau să fiu o galbenă vântreală, La corabia în care azi alutim sure țărmuri noi DUMINICA 1 AUGUST 1933 Director: M. SEVASTOS Prețul abonamentelor: Lei 200 pe an Lei 100 pe 6 luni . Lei 50 pe 3 luni în străinătate dublu EDITURA „ZIARUL“, S. A. R„ BUCUREȘTi înscrisă sub A o. 132, Tribunalul Ilfo» CRONICI DE VARĂ de Barbu Lăzăreanu SOARE DE ÎNCEPUT DE CUPTOR Vineri 1 Iulie (Termometrele din „apărătorul“ aeroportului Băneasa arată 37 de grade. In București, la soare Pe sol, 21 de grade în plus, adică plus 58 de grade). Soarelui de început de Cuptor cine i-a dat cu ardei pe la nas și ni l-a iritat în halul acesta? îndârjirea zbârnăitoare bondarului o mai înțeleg: a a zărit pe un balconaș niște nădragi și un scutec făcând helioterapie. C:nd și cum i-a pierit, însă, glasul zarzavagiului nostru? La fel cu mititeii nocturnelor birturi periferice el arde și frige Si nu are gură să strige. (Se vede că tot un vătraiu a zgândărit și focul câtorva din cepele sale). De unde aș mai lua o undă de răcoare? Și-a îngăduit-o până și Ziditorul într’o zi ca aceea de acum, căci — spune Palia de la Orăștie în „Cartea de prima a lu Moisi”, cap. III —: „Și audziră glasurii Domnului Dumnedzeului ce umblă în raiu la răcoare după amiadză-dzi, ascunsese Adam și mutarea lui de naintea feafiei (feței) Dom-Dumnezeului supt pomii raiului“. Dar, cu privire la cele cu arnea bălțată dintre nepoatele Evei. Din toate poreclele dac unor femei învrăjbitor colțoase și mai clevetitoare — defuimiri ca: viperă, aspidă, scorpie, streche, năpârcă — nu culese o caracterizare de putereacesteia: „rea ca o arșiță!“. S’ar putea zice că arșița ceea, cu care-s comparate unele fem nei cumplite, e doar un biet * ânțar. Dar diptera fugace, cu târâit strident și cu sulița tăălită în praf de scărpinat se ivește și împunge mai fără miiă tocmai în epoca zăduhului când pielea ți-i aparat distilar și când ai striga și ai întreba de-ai fi în stare să faci sforțare: „Dacă apa nu e bună în cizme, Iar în cizmele o fi ea bună• De ce unii „aproprietari" nu lasă să curgă •izmelele?“. c DECOLTEURILE1c Sâmbătă 2 Iulie.Nu știu câta- £ lume a’nregistrat, ca grade, terenograful montat în apărătorul aeoportului Bănesei. Balaurul solar • a vărsat foc indeajuns, dar cam 1 lupă toacă, a‘nceput revărsarea de urne pe străzi). E vremea decolteurilor frenetice și a gazei frenetizante. Decolteurile te fac să vezi. t Străveziul îți îngăduie să nugrevezi. Se poate, însă, vorbi le nudul academic în plin vers pe străzile Capitalei? O, * tu! Las’că brățările, colierele ,bătănii și cerceii acopăr, și s de, ceva. Dar mai e — pe alo- 11 uri — și câte o floare. Și chiar câte-o fundă! Și, la urma urinei, e cingătoarea care, ea, LU-i întotdeauna diafană. In tot cazul fiul botoșănean lului Valachi Tăutu și al Cacincăi Tăutulesei, poetul brândușelor române, al Văduvei ,carpaților și Cerdacului lui 11 ’erenț, ar avea azi de ce să fie c mulțumit în bună parte, el care, la vârsta de 41 de ani îm , dlinții, scrisese: 1 Amoriul haină alta nu are e Decât peluica corpului seu — ^ Cu toate aceste îi frumos tare... i'd E drept că tot dânsul—Gheorhe Tăutu, stihuitorul cu nur fiele și pronumele alcătuite laolaltă din 13 litere — în aceaș bucată cu titlul cam răspit, „Lăsați la dracu fionguri, spoele” (tipărită în Nichipercea Nr. 13 din 1864, pagina 103) făcea insinuațiunea următoare: Acea spoială din var și crudă, Cu care fata v’o zugrăviți, Pe-un orb din fire îl face să ridă Căci a crohmală U mirosiți, iar ruminâle fără vieață Cu care obrazul vi-l bujorati, In zi cu soare, in zi cu ceată Oricând vă face să fiți poiati. Dar n’are-a face! Astăzi parfumurile au ele grija ca spoiala să nu aibă miros de „crohmală’’ (adică de scrobeală). Cât despre materialele din cari, pe vremea lui Iordache Tăutu, erau alcătuite acele spoieli, putem declara că astăzi formula e ceva mai complicată decât rețeta patriarhală (var +cridă=pudra de toaletă). Și nu în zilele noastre s’ar putea da femeii sfatul ironic pe care i-l dă Giordano într’o epigramă cu reminiscențe biblice: Să tot dai cu pudră fata Și de nimeni nai habarștii, de lut sântem noi, soro, Și pe lut se dă cu var! Nici de termenul paiați (adică „paiațe’’) n’au ce să se ’nspaime femeile. Charlie plin a reabilitat de mult. Chacuvântul. Și că luminelele au uneori vieață, se poate constata după faptul că ele se deplasează : în zilele de canicule, sunt mișcătoare ca talazurile Mării Roșii. • ® © S’a spus că decoftagiul și maquiagiul (spoiala) ar fi o priniă de încurajare dată celor ce ițin drumurile cu fade complimente. Nu este ! Cea mai sugestivă invitațiune și suprema provocare e însăși frumusețea, a susținut-o, de altminteri, autorul „Băgărilor de seamă asupra canoanelor gramaticalitești” și al Cărticelei zătoare de cuvinte ce-a cuprinauzit de la însuși cugetul său, dumnealui Vornicul Iordache Goescu, fiul răposatului Banului Radul Golescul. A susținut-o în Pilde, povestiri , cuvinte adevăratei povești, atunce c când a spus : „Muierea frumoasă râdă cu ou să socotește ; că unul îi zic: surioară, altul verișoară, altul , leliță și dă obște : pui»uliță !” FABULISTUL SAU BIRTURILE aspiratoare Ni s’a întors un prieten dint’o localitate ghiftuită de peiagii. Cum a nimerit în ziua de Duminecă 3 Iulie — zi de molejeală și descompunere, vor spune mâne gazetele, — s’a nirat găsindu-mă plecat aspira unor probleme de ortograie și ortoepie, uscate (adaugă il) ca aerul de stepă în miez le Cuptor. Ca să-și arate disprețul față le .,atari lucruri” a declarat: „ Pentru mine e tot una daă în vreun cuvânt u îl va înocui pe o și dacă-mi vei scrie u ori fără sedilă, cu sau fără emnul scurtării pe a. Da ? Atunci pe mormântul ău voi pune să se planteze un chipăruș nu un chiparos, căci sunt pentru semnele diareice, nu disprețuesc tectilee, iar între „sus” și ,jos” fac deosebirea cuvenită. — De ce găsești două companții absurde și amândouă din domeniul alimentar ? — Pentru că eu îs de părerea « (Urmare în pag. II-a) » 1 \