Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1939 (Anul 20, nr. 952-955)
1939-03-05 / nr. 952
Prețul^t^onamentelor Lei 204 pe an „ 1001 pe 6 luni „ BOt"pe 3 luni în străinătate dublu Editura „ZIARUL" s.a.r. BUCUREȘTI, înscrisă sub No.232,'. . Tribunalul SI la taxiimi dostoleini numera ^ Plata taxinum postaiak1rium,erarx' DIRECTOR: M. SEVASTOS conform aprtí Tfttin Direvich - Generale P. TMP* No. 137.2821926 qq&ATIUIF AUTOBIOGRAFIE de PETRU NEAGOE M’am născut în Ardeal, din părinți români, pe vremea lui Francisc Iosif, împărat al Austriei și rege al Ungariei. Mama îmi spunea adesea am venit pe la cărie cu un cap prea voluminos chiar pentru un Neagoe: în familia noastră îndeletnicirile intelectuale erau în mare preț. Cu toții eram foarte patrioții, mai ales tatăl meu. De la vârsta de doisprezece ani eu purtam un brâu țesut din fire roșii, galbene și albastre, culorile drapelului român în ciuda jandarmilor împărătești, pe cari această provocare mută nu întârzie să-i supere. Intr’o bună zi am fost amenințat că o să mi se ia brâul; tatăl meu s’a mulțumit să spună doar atât: „Să poftească să-l ia, o să vedem noi pe urmă” — totuși, încercare nu s’a făcut niciodată. Firește, în timpul vacanțelor de vară, când eram acasă, nu purtam decât haine românești; la școală, în Sibiu, mă îmbrăcam orășenește. Vacanțele mi le petreceam printre țărani, sau în munți, cu ciobanii. Tatăl meu era om priceput în legi; pe deasupra el cunoștea greaca, latina și ebraica. Această din urmă limbă o învățase în tinerețe când era ofițer. Studiase Talmudul și Cabala și aceste studii, spunea el, îi înlesneau înțelegerea Dreptului. Pe vremea copilăriei mele însă, el era notar al unui cerc, servindu-se de cunoștințele sale juridice pentru a rezolva conflictele dintre țărani, sau pentru a-i ajuta în încurcăturile lor de pe la judecătorii, fără altă răsplată decât un potop de mulțumiri și câteodată, câteva ocale de caș sau de unt. Din pricina învățăturii bucura de mare trecere în fața țăse rănilor; am însă cuvinte să cred că puterea lui herculeană contribuia și ea, în mare măsură, să inspire acest respect. Superioritatea lui fizică îi aducea izbândă ori de câte ori dreptatea singură n’ar fi putut birui, oamenii aceia simpli având o credință destul de puternică în adevărul zicătoarei: „Mens sana in corpore sano”. In afară de timpul iernii, tatăl meu se scula odată cu soarele, intru în grădină cam două ceasuri, apoi, după o gustare compusă dintr’o felie de carne, stropită zdravăn cu vin, se ducea la birou, șuerând. Iubea muzica și dansa minunat. _Mamă-mea era de o gingășie rară cu mine !și cu sora mea, Irina. Ne era oprit să pomenim de dracul când eram supărați. Stângace, Irina era cu doi ani mai mare decât mine, și astfel, în încăerările noastre, mă pomeneam adeseori lovit pe neașteptate de mâna ei stângă. Uitam se înțelege, poruncile mamei și drăcuiam pe sora mea cât puteam mai bine. In asemenea împrejurări ea mă șantaja și mă obliga să-i cumpăr tăcerea prin vreun dar sau luând asupra mea vreo însărcinare încredințată ei. Servitoarele din casa noastră, țărance tinere, cele mai deseori frumușețe, erau cu desăvârșire neștiutoare de carte. N’aveam mai mult de opt ani când una din ele mă făcu secretarul și confidentul ei. Scriam scrisori de dragoste unui țăran care-și făcea serviciul militar. (Pe vremea aceea serviciul era de trei ani), îmi plăcea mult această activitate a mea căci fata nu numai că mă apăra împotriva mânii stângi a Irinei, dar mă copleșea cu fel de fel de dulciuri, prăjituri, zahăr și fructe pe cari le lua, bine înțeles, din cămară unde noi copiii n’aveam voie să ne vârîm nasul, îmi făceam slujba mea de secretar cu atâta destoinicie (eram, de altfel și foarte discret) încât și alte țărance recurgeau la talentul meu de scrib (nu odată eram răsplătit cu sărutări pe amândoi obrajii). La vârsta de unsprezece ani eram atât de obișnuit să fabric scrisori de dragoste încât toate servitoarele tinere de prin vecini deveniră clientele mele credincioase. Astfel începu cariera mea literară și mărturisesc că aceste începuturi sunt pline de farmec. In aceeași măsură însă aveam dispoziții remarcabile și pentru desen. Pe numeroase pagini din albumul meu mâzgăleam trandafiri, micșunele, nu mă-uita și perechi de porumbei (toate acestea în culori). Cu desenele mele împodobeam și albumurile fetelor din oraș pe care mi le aduceau prietenii fetelor. Astfel am devenit popular printre eleve și servitoare deopotrivă. Am ajuns să cunosc taine de dragoste, intimități din geloziile lor și nu odată, pe când scriam scrisori de dragoste, stropi de lacrimi îmi scăpau pe hârtia din față, în timp ce fata și le ascundea pe ale ei în batistă. Prin aceste experiențe de dragoste și tortură am ajuns să cunosc •temeinic pe țărani, căci adesea, în timpul vacanței, făceam scrisori și pentru părinți, scrisori menite unui flăcău sau fete care trăiau departe de casa părintească; tot eu citeam răspunsurile care soseau. In schimb, bătrânii îmi povesteau amintiri, legende din vechime, pline de gustul gliei ardelene. La vârsta de 17 ani am plecat la București. Am studiat l% Academia de arte frumoase, urmând totdeodată și cursurile de filosofie la Universitate. La 20 de ani am plecat în America, fără a cere învoirea părinților, cu toată înflăcărarea, tinereții. Eram lacom să cunosc lumea nouă, nădăjduiam să găsesc acolo libertatea și un câmp de acțiune mai întins. M’am oprit însă la Muenchen unde am urmat, câtva timp, cursurile de la Universitatea politehnică. La New York am continuat studiile mele artistice la Academia Națională și la Asociația studenților în artă, adâncindu-mă în acelaș timp în literatura americană; începusem să scriu pentru ziare încă la București. Cred că am fost întâiul care a tradus în românește două povestiri de Gorky (în 1905, eram un băiețandru pe vremea aceea), cari au fost publicate în volum. (Pentru munca mea m’am servit de o traducere germană). După un an petrecut în America am compus, în englezește, un essen asupra Geniului, pe care răposatul Hamilton Maybe, asociatul editorului lui „Outlook” a avut indulgența de a-l găsi remarcabil, adăugând însă că nu-1 poate publica. El mă invită să-l vizitez și mă încuraja din răsputeri. Felicitându-mă pentru siguranța mea în limba engleză, am spus că înainte de plecarea mea spre Statele Unite, abia trei luni de zile dacă m’am ocupat de această limbă. In 1911 m’am însurat, fiindcă am izbutit să strâng 45 de dolari... cu totul. Tot timpul, nevasta mea și cu mine, l-am închinat artelor frumoase, ceea ce-mi asigura un trai destul de larg; momentele de răgaz le întrebuințam studiind și scriind. Nevasta mea mă încuraja mereu (o face și astăzi) și din moment ce am putut pune de oparte o mică sumă, ea mă convinse să renunț la munca de mercenar și să mă dedic cu totul studiului până când vom isprăvi de cheltuit tot ce am agonisit. Și așa s’a scurs an după an, între muncă și studiu. Trăiam aproape fără întrerupere la New York și la o mică fermă pe care am cumpărat-o la Bershire Hills, o locuință încântătoare. Vecinii noștri însă, cultivatori în toată legea, ne socoteau niște făpturi fără căpătâiu, fiindcă, în loc de a munci pământul noi ne îndeletniceam cu lucruri copilărești, ca pictura și literatura. Ei își ziceau că doi oameni tineri, sănătoși, ar avea de făcut ceva mai bun decât să se fie de nimicuri. Câteodată nevastă-mea își pierdea răbdarea văzând această lipsă de înțelegere totuși se arăta drăguță față de ei. Mie, dimpotrivă, vecinii îmi plăceau peste măsură și le dădeam cu voie bună o mână de ajutor la secerat, când se apropia furtuna. In serile de iarnă jucam cărți cu ei, bând vin de mere, iar când plecam spre casă, nevastă-mea era totdeauna mirată de veselia mea copilărească, căci după părerea ei, nu făceam decât să pierdem vremea. Astăzi încă, ea privește viața cu mult mai serios decât mine. La începutul anului 1926, am plecat cu nevastă-mea în Franța. La Paris lucram fără răgaz; ea picta eu scriam. Pe vremuri când eu mai făceam încă pictură, ea se apucase de sculptură, de când însă eu am părăsit penelul pentru literatură, nevastă-mea nu s’a mai lăsat de paletă. Făcând parte din „Independenți”, ea expune în fiecare an la Salonul de toamnă, la Tuileries la Oeuvre Unique” și la alte grupări. Excelenta revistă „Transition”, editată de Eugene Idas, a fost cea dintâi care mi-a publicat lucrările din această vreme. Pe urmă, proza mea a fost primită în diferite „magazine” britanice și continentale. Mă felicit că mai multe reviste franceze remarcabile ca „Europe”, „Crapouillot”, Les Cahiers du Sud” m’au făcut cunoscut cetitorilor lor. In timpul șederii noastre în Franța, ne-am împărțit timpul între Paris și Mirmande (Drôme). Mirmande a fost descoperită de André Lhote, binecunoscutul pictor și eminentul (Continuare in pag. II-a) I. DOBRIAN Dorința CINE SÂNT ..ATRIZII? 11 de VICTOR EFTIMIU Povestea Atrizilor — familia domnitoare peste Achei, in Mikena, acum trei mii de ani — este cea mai cumplită tragedie pe care ne-a lăsat-o antichitatea. Ca să-și întărească tronul, pentru el și urmașii săi direcți, regele Argolidei Atrey, tatăl lui Agamemnon și al lui Menelaos, ucide pe copiii fratelui său Tyeste și, la un ospăț, li dă de mâncare propriului lor părinte. In „Agamemnon”, Eschylos povestește astfel, prin gura lui Egistos — singurul copil al lui Tyeste, rămas în viață, — monstruosul fapt. „Atreu poftește pe tatăl meu la cina oaspeților. Și mâncarea pe care i-o dau lui Tyeste este însăși carnea copiilor săi! „In fruntea mesei, Atreu înfulecă degetele picioarelor și ale mâinilor, iar bucățile cari nu se cunoșteau că sunt omenești, le dă lui Tyeste, care le mănâncă. Aflând spăimântătoarea făr’de lege, Tyeste scoate un neamăt înfricoșat, se rostogolește, răstoarnă masa și vărsând mâncarea ce-i ardea mărunta ele chiamă mânia zeilor împotriva întregului neam atrid”. Blestemul lui Tyeste nu întârzie să-și dea înfricoșatele roade: ca să câștige victoria la Troia, Agamemnon jertfește zeiței Artemis pe întâia lui născută, Ifigenia căreia trebuie să-i taie el însuși gâtlejul. Sub imboldul amantului ei Egistos, regent în absența lui Agamemnon, soția acestuia Klytemnestra, •Spintecă, în baie, țeasta regelui reîntors. Electra, a doua fiică a lui Agamemnon îndeamnă pe fratele ei firește să-și ucidă mama, ca să răsbune moartea marelui erou ,ulteritorul Troiei, tatăl lor Oreste ucide pe Egistos și pe Klytemnestra și cade pradă Furiilor divinitățile răsbunătoare cu bot de hienă, părul de șerpi și copitele dearamă. Aici se încheie tragedia „Atrizilor” în versiunea de față. Euripide duce mai departe blestemul lui Tyeste. In drama sa, Orestes fiul lui Agamemnon omoară, împreună cu Pilade, pe Elena, frumoasa soție a unchiului său Menelaos și e gata să taie gâtlejul Hermionei, fiica lui Menelaos și a Elenei. La sfârșitul piesei, prin intervenția zeului Appolon, Oreste nu-și mai ucide verișoara, ci o ia de nevastă. Eschylos își termină trilogia prin instituirea unui tribunal compus din doisprezece jurați, care, sub președinția zeiței Pallas-Athena, absolvă, cu șase voturi contra șase, pe Orestes, pentru crima de a-și fi ucis mama. Acest tribunal va continua să guverneze în veci de veci, Cetatea fiind un zăgaz „atât contra anarhiei, cât și al dictaturei”. Personagiile din „Atrizii” și unele fante din această tragedie au fost folosite, în epopeele și piesele marilor dramaturgi ai Eladei, începând cu Homer. Socotesc pe Homer fondatorul teatrului grecesc. Fiindcă Elada nu începe cu elenismul clasic, cu civilizația atheniană, cu secolul al cincilea, numit al lui Perikles. Au trebuit veacuri de legendă, de istorie și de cultură care să dea pe Homer. Homer nu este primul poet epic și dramatic al grecilor, ci o culme, o apoteoză. Până la el au trăit și au cântat nenumărați aezi. Sute de ani au trecut de la răsboiul troian, până la „Iliada” și „Odisea”. Mii de ani de viață egipteană, chaldee, iudaică, feniciană, asiriană, au contribuit la marea legendă mediteraneană, la crearea unor mituri cari, trecând prin Homer, au ajuns până și în folklorul românesc. Proteu al grecilor nu e decât un faraon Pruti, iar cutare basm din văile Carpaților i-au scris și egiptenii. Cei doi copii tăiați, din cari au crescut doi dafini, sub ferestrele părinților. Transformările lui Făt-Frumos, în lupta cu Smeul, pe cari le-am descris, foarte tânăr, în „Inșiră-te Mărgărite”, le-am găsit, mai târziu, atât în avatarele proteice cât și într’un fragment din cele „O mie și una de nopți” ale literaturei persane. Continuare în pagina 2-aV fifi I IN ACEST NUMĂR Semnează d-nii: Petre Neagoe, Tudor Teodorescu - Braniște, Victor Eftimiu, B. Brănișteanu, Tudor Mușatescu, Ion Biberi,Pompiliu Voiculeț, I. Neagu Negulescu, I. Călugăru, Tache Soroceanu, I. Massoff, Gh. Neniștor, Mihnea Gheorghiu, Ross, Ner, etc. MARIA CIUCURESCU de B. BRANIȘTEANU A plecat și Maria Ciucurescu în turneul cel de veci. Ziarele au luat, in articole și notițe mai mult sau mai puțin scurte, cunoștiință de evenimentul acesta, cu acea obiectivitate care arată cât de departe poate fi de cunoașterea contimporanilor, conținutul vietei unui om bătrân, mai ales al unui actor bătrân. El este, în cazul cel mai bun, pentru generația nouă, o suvenire. Cei cari au trăit cu dânsul, cari l-au văzut, ca om și artist, pe scena vietei de toate zilele sau pe cea a teatrului care era adevărata lui viață, l-au precedat de mult pe drumul întunecos din care nici un călător nu s-a întors încă. Puținii, prea puținii cari îi supraviețuiesc, sunt și ei aproape niște necunoscuți, cârtitori ai prezentului și apologiști ai trecutului, despărțiți între dânșii de izolarea pe care o determină întotdeauna vârsta. Dar dacă unul mai crede că e în stare s’o facă, apoi e dator să deslușească generației noul, ce a fost bătrâna artistă care îi părăsește. Maria Ciucurescu n’a făcut nici conservatorii, nici școli înalte. Ea a intrat în teatru chemată ca de o vocalime inconștientă. Și a făcut școala scenei odată cu școala vieii, — cum au făcut-o în trecutul îndepărtat toți actorii mari. Ceia ce a distins-o în deosebi pe dânsa, a fost un instinct sigur teatral și un temperament cum rare ori se ivesc. Pe scenă ea era astfel mai acasă decât acasă la dânsa și instinctul și temperamentul ei debordau și întreceau adesea indicațiile celor mai buni regizori, deci nu tulbura disciplina fără de care nu s-ar putea juca o piesă. Specialitate nu avea, deși a excelat în genul comic. A jucat pe scena Naționalului, unde a fost protagonistă, dar a cucerit și aplauzele și dragostea publicului grădinilor de vară, producăndu-se cu cântece și dansuri, în cele mai variate genuri, farsă, revistă, operetă, localizare și... cuplet. A fost cea mai ideală interpretă a rolurilor feminine din comediile lui Caragiale, dar a jucat și contese cu prestanță și naturalețe. A fost în toate rolurile ce i s’au încredințat conștiincioasă și la locul ei. A fost admirată și iubită cu toate că temperamentul ei, era, în viața privată, uneori prea vioi. Ea nu cunoștea menajamentele. Spunea fiecăruia ce avea de spus. Fără ură... și odată supărarea trecută inima ușurată, puteai repede să te apropii iarăș de ea. Rancună nu purta decât celor rancunoși. Știa să regrete pornirile temperamentului ei și avea un mod de a reprimi pe cei pe cari îi nedreptățise, care echivala cu cele mai mișcătoare scuze. Teatrul nu este numai, întrucât se petrece pe scenă, o lume a iluziilor. El este îndărătul culiselor, o lume proprie, ce se lungește dincolo de timpul spectacolelor. Mai mult și astfel decât în lumea cea mare, mai concentrat dacă vroiți, se manifestă în micul și veselul popor al teatrului, toate pasiunile, bune și rele, toate virtuțile și toate slăbiciunile omenești. Dragostea e mai vie, mai sinceră, mai directă. Ipocrizia morală mai rară. Se spune și tace ce gândește și ce reclamă inima. Iar rivalitățile și invidiile, de altfel ca și întrecerile în slujba artei sunt mai fățișe deși nu mai puțin aprige. In mediul acesta Ciucureasca a trăit cu intensitate, peste o jumătate de secol. Era imposibil ca să nu se resimtă de el, l-a suportat ingerințele și l-a influențat la rândul ei. Dar dragostea ei pentru artă, pentru meseria ei, era atât de puternică, atât de precumpănitoare, încât biruia toate neajunsurile și slăbiciunile omenești. Și în fața unei realizări reușite a unei colege, ea era cea dintâi cucerită. Ce n’ar fi putut povesti Maria Ciucurescu, dacă ar fi avut și darul scrisului. Câte n’a văzut și nu a trăit ea. Acum gura ei rămâne mută. Temperamentul ei, unul din cele mai frumoase ale Teatrului român, s-a stins. Iar generația ce o îngroapă a și dovedit adevărul cunoscutei constatări a focosului poet german: Dem Minempflicht die Nachwelt keine Kraenze. Actorului posteritatea nu-i împletește cununi. El duce arta sa cu sine in mormânt. De aceia e și atât de avid și de bucuros de aplauzele contemporanilor. Pe acestea însă Maria Ciucurescu le-a avut lungi și neprecupețite. MOARTEA UNEI CULTURI de MIHNEA GHIORGHIU Tinerimea de la Oxford a arborat doliul de o săptămână pentru colegul Christopher Candwell, romanticul revoluționar și critic, mort pe frontul spaniol, în ultimele lupte. Publicațiile stdențești, în frunte cu faimosul Student Forum i-au dedicat lungi studii și articole de primă pagină, aducând astfel cel din urmă omagiu acelui care s’a confundat până la dispariție, cu visurile lui Cartea tânărului critic, interesantă de două ori, ca document literar și ca adevăr trăit, s’a bucurat în Anglia de un extraordinar succes, în toate cercurile intelectuale, fiind, cu unanimitate, considerată ca o carte deschizătoare de orizonturi nouă, pentru istoria culturii europene. Cu puțin înainte, în ultimul număr din anul trecut al marei reviste London Mercury, un literat conservator, Mr. E. M. Forster, ca un „Vigny redivivus”, cerea intelectualului „care se respectă”, să se izoleze în pitorescul turn de fildeș, ignorând cu totul restul lumii. E interesant punctul de vedere al d-lui Forster, pentru întoarcerea în vreme pe care o preconizează, prin faptul că se așează cu mult merit, în fruntea „burghezilor intelectuali” — cum îi numește Candwell, în studiul său, — cari neputându-se acomoda vieții năvalnice contimporane și mai ales, neputând implica acesteia o desfășurare „au ralenti”, își caută în ei înșiși „liniștea și fericirea”. Spiritul burghezului intelectual e mult prea amorf, ca să poată simpatiza cu un suflu de viață care i-ar spulbera fibrele lipsite de mlădieri. Și dacă se încăpățânează totuși să pozeze, rămâne suspendat „între vrere și tăgadă”, între aptitudine și tentativă. Dar romantismul revoluționar al tânărului, mult prea înălțat deasupra realității de fiecare zi, îl face să privească cu exagerată încredere schimbul de valori în circuitul tranziției de la ordinea veche la cea nouă. Cum e și natural, tema principală a cărții sale, e libertatea, — tema principală a vieții lui —, libertatea în sine, care i s-a părut mai importantă decât o carieră care răsărea strălucitoare... Candwell neagă burghezului intelectual nevoia de libertate, negându-i claritatea ideii de natură a libertății: „El o concepe ca o simplă eliberare de constrângerile sociale, pe când, în realitate libertatea este mai mult prezența ei oportună decit lipsa constrângerii.. Capacitățile distinctiv omenești nu pot fi evocate aparte de stimulentul și disciplina impusă de societate. Așa numiții copii ai junglei, dacă supraviețuiesc totuși ajung cel mult imbecili... Cât privește libertatea creată de un individualism economic dirijat împotriva claselor numeroase, nu este propriu zis o libertate, fiindcă chiar fiind a unei minorități de privilegiați este frustrată de teama de război ori de desc-continuare în, gag. 2-Ä