Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1939 (Anul 20, nr. 952-955)

1939-03-05 / nr. 952

Prețul^t^onamentelor Lei 204 pe an „ 1001 pe 6 luni „ BOt"pe 3 luni în străinătate dublu Editura „ZIARUL" s.a.r. BUCURE­Ș­T­I, înscrisă sub No.­­232,'. . Tribunalul SI la taxiimi do­stole­­ini num­era ^ Plata taxinum postaiak1­rium,erarx' DIRECTOR: M. SEVASTOS conform aprtí Tfttin Direvich - Generale P. TMP* No. 137.2821926 qq&ATIU­IF AUTOBIOGRAFIE de PETRU NEAGOE M’am născut în Ardeal, din pă­rinți români, pe vremea lui Fran­­cisc Iosif, împărat al Austriei și re­ge al Ungariei. Mama îmi spu­nea adesea am venit pe la că­rie cu un cap prea voluminos chiar pentru un Neagoe: în fami­lia noastră înde­letnicirile intelec­tuale erau în mare preț. Cu toții eram foarte patrioții, mai ales tatăl meu. De la vârsta de doispre­zece ani eu purtam un brâu țesut din fire roșii, galbene și albastre, culorile drapelului român în ciuda jandarmilor împărătești, pe cari a­­ceastă provocare mută nu întârzie să-i supere. Intr’o bună zi am fost amenințat că o să mi se ia brâul; tatăl meu s’a mulțumit să spună doar atât: „Să poftească să-l ia, o să vedem noi pe urmă” — totuși, în­cercare nu s’a făcut niciodată. Firește, în timpul vacanțelor de vară, când eram acasă, nu purtam decât haine românești; la școală, în Sibiu, mă îmbrăcam orășenește. Vacanțele mi le petreceam printre țărani, sau în munți, cu ciobanii. Tatăl meu era om priceput în legi; pe deasupra el cunoștea greaca, la­tina și ebraica. Această din urmă limbă o învățase în tinerețe când era ofițer. Studiase Talmudul și Ca­bala și aceste studii, spunea el, îi în­lesneau înțelegerea Dreptului. Pe vre­mea copilăriei mele însă, el era no­tar al unui cerc, servindu-se de cu­noștințele sale juridice pentru a re­zolva conflictele dintre țărani, sau pentru a-i ajuta în încurcăturile lor de pe la judecătorii, fără altă răs­plată decât un potop de mulțumiri și câteodată, câteva ocale de caș sau de unt. Din pricina învățăturii bucura de mare trecere în fața ță­se rănilor; am însă cuvinte să cred că puterea lui herculeană contribuia și ea, în mare măsură, să inspire acest respect. Superioritatea lui fizică îi aducea izbândă ori de câte ori drep­tatea singură n’ar fi putut birui, oamenii aceia simpli având o cre­dință destul de puternică în adevă­rul zicătoarei: „Mens sana in cor­pore sano”. In afară de timpul iernii, tatăl meu se scula odată cu soarele, in­tru în grădină cam două ceasuri, apoi, după o gustare compusă din­­tr’o felie de carne, stropită zdravăn cu vin, se ducea la birou, șuerând. Iubea muzica și dansa minunat. _Mamă-mea era de o gingășie ra­ră cu mine !și cu sora mea, Irina. Ne era oprit să pomenim de dracul când eram supărați. Stângace, Irina era cu doi ani mai mare decât mine, și astfel, în încăerările noastre, mă pomeneam adeseori lovit pe neaștep­tate de mâna ei stângă. Uitam se înțelege, poruncile mamei și dră­­cuiam pe sora mea cât puteam mai bine. In asemenea împrejurări ea mă șantaja și mă obliga să-i cum­păr tăcerea prin vreun dar sau luând asupra mea vreo însărcinare încredințată ei. Servitoarele din casa noastră, ță­rance tinere, cele mai deseori fru­mușețe, erau cu desăvârșire neștiu­toare de carte. N’aveam mai mult de opt ani când una din ele mă fă­cu secretarul și confidentul ei. Scriam scrisori de dragoste unui țăran care-și făcea serviciul mili­tar. (Pe vremea aceea serviciul era de trei ani), îmi plăcea mult acea­stă activitate a mea căci fata nu numai că mă apăra împotriva mâ­nii stângi a Irinei, dar mă copleșea cu fel de fel de dulciuri, prăjituri, zahăr și fructe pe cari le lua, bine înțeles, din cămară unde noi copiii n’aveam voie să ne vârîm nasul, îmi făceam slujba mea de secretar cu atâta destoinicie (eram, de altfel și foarte discret) încât și alte țărance recurgeau la talentul meu de scrib (nu odată eram răsplătit cu sărutări pe amândoi obrajii). La vârsta de unsprezece ani eram atât de obișnuit să fabric scrisori de dragoste încât toate servitoarele tinere de prin vecini deveniră clien­tele mele credincioase. Astfel începu cariera mea literară­ și mărturisesc că aceste începuturi sunt pline de farmec. In aceeași măsură însă aveam dis­poziții remarcabile și pentru desen. Pe numeroase pagini din albumul meu mâzgăleam trandafiri, micșu­­nele, nu­ mă-uita și perechi de po­rumbei (toate acestea în culori). Cu desenele mele împodobeam și al­­bumurile fetelor din oraș pe care mi le aduceau prietenii fetelor. Astfel am devenit popular printre eleve și servitoare deopotrivă. Am ajuns să cunosc taine de dragoste, intimități din geloziile lor și nu odată, pe când scriam scrisori de dragoste, stropi de lacrimi îmi scăpau pe hârtia din față, în timp ce fata și le ascundea pe ale ei în batistă. Prin aceste experiențe de drago­ste și tortură am ajuns să cunosc •temeinic pe­­ țărani, căci adesea, în timpul vacanței, făceam scrisori și pentru părinți, scrisori menite unui flăcău sau fete care trăiau departe­­ de casa părintească; tot eu citeam răspunsurile care soseau. In schimb, bătrânii îmi povesteau amintiri, le­gende din vechime, pline de gustul gliei ardelene. La vârsta de 17 ani am plecat la București. Am studiat l% Academia de arte frumoase, urmând totdeoda­tă și cursurile de filosofie la Univer­sitate. La 20 de ani am plecat în A­­merica, fără a cere învoirea părin­ților, cu toată înflăcărarea, tinereții. Eram lacom să cunosc lumea nouă, nădăjduiam să găsesc acolo liberta­tea și un câmp de acțiune mai în­tins. M’am oprit însă la Muenchen unde am urmat, câtva timp, cursu­rile de la Universitatea politehnică. La New­ York am continuat stu­diile mele artistice la Academia Na­țională și la Asociația studenților în artă, adâncindu-mă în acelaș timp în literatura americană; începusem să scriu pentru ziare încă la București. Cred că am fost întâiul care a tradus în românește două povestiri de Gorky (în 1905, eram un băiețandru pe vremea a­­ceea), cari au fost publicate în vo­lum. (Pentru munca mea m’am ser­vit de o traducere germană). După un an petrecut în America am compus, în englezește, un essen asupra Geniului, pe care răposatul Hamilton Maybe, asociatul editoru­lui lui „Out­look” a avut indulgența de a-l găsi remarcabil, adăugând în­să că nu-1 poate publica. El mă in­vită să-l vizitez și mă încuraja din răsputeri. Felicitându-mă pentru siguranța mea în limba engleză, am spus că înainte de plecarea mea spre Statele Unite, abia trei luni de zile dacă m’am ocupat de a­­ceastă limbă. In 1911 m’am însurat, fiindcă am izbutit să strâng 45 de dolari... cu totul. Tot timpul, nevasta mea și cu mine, l-am închinat artelor frumoa­se, ceea ce-mi asigura un trai destul de larg; momentele de răgaz le în­trebuințam studiind și scriind. Ne­vasta mea mă încuraja mereu (o face și astăzi) și din moment ce am putut pune de o­parte o mică sumă, ea mă convinse să renunț la munca de mercenar și să mă dedic cu totul studiului până când vom isprăvi de cheltuit tot ce am agonisit. Și așa s’a scurs an după an, între muncă și studiu. Trăiam aproape fără întrerupere la New­ York și la o mică fermă pe care am cumpărat-o la Bershire Hills, o locuință încântătoare. Veci­nii noștri însă, cultivatori în toată legea, ne socoteau niște făpturi fără căpătâiu, fiindcă, în loc de a munci pământul noi ne îndeletniceam cu lucruri copilărești, ca pictura și li­teratura. Ei își ziceau că doi oameni tineri, sănătoși, ar avea de făcut ceva mai bun decât să se fie de nimicuri. Câte­odată nevastă-mea își pier­dea răbdarea văzând această lipsă de înțelegere totuși se arăta dră­guță față de ei. Mie, dimpotrivă, ve­cinii îmi plăceau peste măsură și le dădeam cu voie bună o mână de a­­jutor la secerat, când se apropia furtuna. In serile de iarnă jucam cărți cu ei, bând vin de mere, iar când plecam spre casă, nevastă-mea era totdeauna mirată de veselia mea copilărească, căci după părerea ei, nu făceam decât să pierdem vremea. Astăzi încă, ea privește viața cu mult mai serios decât mine. La începutul anului 1926, am ple­cat cu nevastă-mea în Franța. La Paris lucram fără răgaz; ea picta eu scriam. Pe vremuri când eu mai făceam încă pictură, ea se apucase de sculptură, de când însă eu am părăsit penelul pentru literatură, nevastă-mea nu s’a mai lăsat de pa­­­letă. Făcând parte din „Indepen­denți”, ea expune în fiecare an la Salonul de toamnă, la Tuileries la Oeuvre Unique” și la alte grupări. Excelenta revistă „Transition”, e­­ditată de Eugene Idas, a fost cea dintâi care mi-a publicat lucrările din această vreme. Pe urmă, proza mea a fost primită în diferite „ma­gazine” britanice și continentale. Mă felicit că mai multe reviste franceze remarcabile ca „Europe”, „Cra­­pouillot”, Les Cahiers du Sud” m’au făcut cunoscut cetitorilor lor. In timpul șederii noastre în Fran­ța, ne-am împărțit timpul între Pa­ris și Mirmande (Drôme). Mirmande a fost descoperită de André Lhote, binecunoscutul pictor și eminentul (Continuare in pag. II-a) I. DOBRIAN Dorința CINE SÂNT ..ATRIZII? 11 de VICTOR EFTIMIU Povestea Atrizilor — familia dom­nitoare peste Achei, in Mikena, a­­cum­ trei mii de ani — este cea mai cumplită tragedie pe care ne-a lă­sat-o antichitatea. Ca să-și întărească tronul, pentru el și urmașii săi direcți, regele Ar­­golidei Atrey, tatăl lui Agamemnon și al lui Menelaos, ucide pe copiii fratelui său Tyeste și, la un ospăț, li dă de mâncare propriului lor pă­rinte. In „Agamemnon”, Eschylos po­vestește astfel, prin gura lui Egistos — singurul copil al lui Tyeste, ră­mas în viață, — monstruosul­­ fapt. „Atreu poftește pe tatăl meu la cina oaspeților. Și mâncarea pe care i-o dau lui Tyeste este însăși carnea copiilor săi! „In fruntea mesei, Atreu înfulecă degetele picioarelor și ale mâinilor, iar bucățile cari nu se cunoșteau că sunt omenești, le dă lui Tyeste, care le mănâncă. Aflând spăimân­­tătoarea făr’de lege, Tyeste scoate un neamăt înfricoșat, se rostogo­lește, răstoarnă masa și vărsând mâncarea ce-i ardea mărunta ele chiamă mânia zeilor împotriva în­­tregului neam atrid”. Blestemul lui Tyeste nu întârzie să-și dea înfricoșatele roade: ca să câștige victoria la Troia, Agamem­non jertfește zeiței Artemis pe în­tâia lui născută, Ifigenia căreia tre­buie să-i taie el însuși gâtlejul. Sub imboldul amantului ei Egis­tos, regent în absența lui Agamem­non, soția acestuia Klytemnestra, •Spintecă, în baie, țeasta regelui re­întors. Electra, a doua fiică a lui Aga­memnon îndeamnă pe fratele ei fi­rește să-și ucidă mama, ca să răs­­bune moartea marelui erou ,ulteri­­torul Troiei, tatăl lor­ Oreste ucide pe Egistos și pe Kly­temnestra și cade pradă Furiilor di­vinitățile răsbunătoare cu bot de hienă, părul de șerpi și copitele de­­aramă. Aici se încheie tragedia „Atrizi­lor” în versiunea de față. Euripide duce mai departe bles­temul lui Tyeste. In drama sa, O­­restes fiul lui Agamemnon omoară, împreună cu Pilade, pe Elena, fru­moasa soție a unchiului său Mene­laos și e gata să taie gâtlejul Her­­mionei, fiica lui Menelaos și a Ele­nei. La sfârșitul piesei, prin inter­venția zeului Appolon, Oreste nu-și mai ucide verișoara, ci o ia de ne­vastă. Eschylos își termină trilogia prin instituirea unui tribunal compus din doisprezece jurați, care, sub președinția zeiței Pallas-Athena, ab­solvă, cu șase voturi contra șase, pe Orestes, pentru crima de a-și fi ucis mama. Acest tribunal va continua să gu­verneze în veci de veci, Cetatea fiind un zăgaz „atât contra anarhiei, cât și al dictaturei”. Personagiile din „Atrizii” și unele fante din această tragedie au fost folosite, în epopeele și piesele ma­rilor dramaturgi ai Eladei, începând cu Homer. Socotesc pe Homer fondatorul teatrului grecesc. Fiindcă Elada nu începe cu elenismul clasic, cu civi­lizația atheniană, cu secolul al cin­cilea, numit al lui Perikles. Au trebuit veacuri de legendă, de istorie și de cultură care să dea pe Homer. Homer nu este primul poet epic și dramatic al grecilor, ci o culme, o apoteoză. Până la el au trăit și au cântat nenumărați aezi. Sute de ani au trecut de la răsboiul troian, până la „Iliada” și „Odisea”. Mii de ani de viață egipteană, chal­­dee, iudaică, feniciană, asiriană, au contribuit la marea legendă medite­raneană, la­ crearea unor mituri cari, trecând prin Homer, au ajuns până și în folklorul românesc. Proteu al grecilor nu e decât un faraon Pruti, iar cutare basm din văile Carpaților i-a­u scris și egiptenii. Cei doi copii tăiați, din cari au crescut doi dafini, sub ferestrele părinților. Transfor­mările lui Făt-Frumos, în lupta cu Smeul, pe cari le-am descris, foarte tânăr, în „Inșiră-te Mărgărite”, le-am găsit, mai­ târziu, atât în avatarele proteice cât și într’un fragment din cele „O mie și una de nopți” ale li­­teraturei persane. Continuare în­ pagina 2-aV fifi I IN ACEST NUMĂR Semnează d-nii: Petre Neagoe, Tudor Teodorescu - Braniște, Victor Eftimiu, B. Bră­­nișteanu, Tudor Mușa­­tescu, Ion Biberi,Pompiliu Voiculeț, I. Neagu Negu­­lescu, I. Călugăru, Tache Soroceanu, I. M­a­s­s­o­ff, Gh. Neniștor, M­i­h­n­e­a Gheorghiu, Ross, Ner, etc. MARIA CIUCURESCU de B. BRANIȘTEANU A plecat și Maria Ciucur­escu în turneul cel de veci. Ziarele au luat, in articole și no­tițe mai mult sau mai puțin scurte, cunoștiință de evenimentul acesta, cu acea obiectivitate care arată cât de departe poate fi de cunoașterea contimporanilor, conținutul vietei u­­nui om bătrân, mai ales al unui ac­tor bătrân. El este, în cazul cel mai bun, pen­tru generația nouă, o suvenire. Cei cari au trăit cu dânsul, cari l-au văzut, ca om și artist, pe scena vie­tei de toate zilele sau pe cea a teatrului care era adevărata lui viață, l-au precedat de mult pe dru­mul întunecos din care nici un călă­tor nu s-a întors încă. Puținii, prea puținii cari îi supraviețuiesc, sunt și ei aproape niște necunoscuți, cârtitori ai prezentului și apologiști ai trecutului, despărțiți între dânșii de izolarea pe care o determină întotdeauna vârsta. Dar dacă unul mai crede că e în stare s’o facă, a­­poi e dator să deslușească genera­ției noul, ce a fost bătrâna artistă care îi părăsește. Maria Ciucurescu n’a făcut nici conservatorii, nici școli înalte. Ea a intrat în teatru chemată ca de o vocalime inconștientă. Și a făcut școala scenei odată cu școala vie­­ii, — cum au făcut-o în trecutul în­depărtat toți actorii mari. Ceia ce a distins-o în deosebi pe dânsa, a fost un instinct sigur teatral și un tem­perament cum rare ori se ivesc. Pe scenă ea era astfel mai acasă de­cât acasă la dânsa și instinctul și temperamentul ei debordau și între­ceau adesea indicațiile celor mai buni regizori, deci nu tulbura dis­ciplina fără de care nu s-ar putea juca o piesă. Specialitate nu avea, deși a exce­lat în genul comic. A jucat pe sce­na Naționalului, unde a fost prota­gonistă, dar a cucerit și aplauzele și dragostea publicului grădinilor de vară, producăndu-se cu cântece și dansuri, în cele mai variate genuri, farsă, revistă, operetă, localizare și... cuplet. A fost cea mai ideală interpretă a rolurilor feminine din comediile lui Caragiale, dar a ju­cat și contese cu prestanță și natu­­ralețe. A fost în toate rolurile ce i s’au încredințat conștiincioasă și la locul ei. A fost admirată și iubită cu toate că temperamentul ei, era, în viața privată, uneori prea vioi. Ea nu cunoștea menajamentele. Spu­nea fiecăruia ce avea de spus. Fără ură... și odată supărarea trecută i­­nima ușurată, puteai repede să te apropii iarăș de ea. Rancună nu purta decât celor rancunoși. Știa să regrete pornirile temperamentu­lui ei și avea un mod de a repri­mi pe cei pe cari îi nedreptățise, care echivala cu cele mai mișcă­toare scuze. Teatrul nu este numai, întrucât se petrece pe scenă, o lume a iluzii­lor. El este îndărătul culiselor, o lume proprie, ce se lungește dinco­lo de timpul spectacolelor. Mai mult și astfel decât în lumea cea mare, mai concentrat dacă vroiți, se manifestă în micul și veselul popor al teatrului, toate pasiunile, bune și rele, toate virtuțile și toate slă­biciunile omenești. Dragostea e mai vie, mai sinceră, mai directă. Ipo­crizia morală mai rară. Se spune și tace ce gândește și ce reclamă inima. Iar rivalitățile și invidiile, de altfel ca și întrecerile în slujba ar­tei sunt mai fățișe deși nu mai puțin aprige. In mediul acesta Ciucureasca a trăit cu intensitate, peste o jumătate de secol. Era imposibil ca să nu se resimtă de el, l-a suportat ingerin­țele și l-a influențat la rândul ei. Dar dragostea ei pentru artă, pen­tru meseria ei, era atât de puter­nică, atât de precumpănitoare, în­cât biruia toate neajunsurile și slă­biciunile omenești. Și în fața unei realizări reușite a unei colege, ea era cea dintâi cucerită. Ce n’ar fi putut povesti Maria Ciucurescu, dacă ar fi avut și darul scrisului. Câte n’a văzut și nu a trăit ea. Acum gura ei rămâne mută. Temperamentul ei, unul din cele mai frumoase ale Teatrului ro­mân, s-a stins. Iar generația ce o îngroapă a și dovedit adevărul cu­noscutei constatări a focosului poet german: Dem Minem­pflicht die Nachwelt keine Kraenze. Actorului posteritatea nu-i împletește cununi. El duce arta sa cu sine in mormânt. De aceia e și atât de avid și de bu­curos de aplauzele contemporani­lor. Pe acestea însă Maria Ciucurescu le-a avut lungi și neprecupețite. MO­ARTE­A UNEI CULTURI de MIHNEA GHIORGHIU Tinerimea de la Oxford a arborat doliul de o săptămână pentru colegul Christopher Candwell, romanticul revoluționar și critic, mort pe fron­tul spaniol, în ultimele lupte. Publicațiile stdențești, în frunte cu faimosul Student Forum i-au de­dicat lungi studii și articole de pri­mă pagină, aducând astfel cel din urmă omagiu acelui care s’a confun­dat până la dispariție, cu visurile lui Cartea tânărului critic, interesan­tă de două ori, ca document literar și ca adevăr trăit, s’a bucurat în Anglia de un extraordinar succes, în toate cercurile intelectuale, fiind, cu unanimitate, considerată ca o carte deschizătoare de orizonturi nouă, pentru istoria culturii euro­pene. Cu puțin înainte, în ultimul nu­măr din anul trecut al marei reviste London Mercury, un literat conser­vator, Mr. E. M. Forster, ca un „Vigny redivivus”, cerea intelectua­lului „care se respectă”, să se izo­leze în pitorescul turn de fildeș, ig­norând cu totul restul lumii. E inte­resant punctul de vedere al d-lui Forster, pentru întoarcerea în vre­me pe care o preconizează, prin fap­tul că se așează cu mult merit, în fruntea „burghezilor intelectuali” — cum îi numește Candwell, în studiul său, — cari ne­putându-se acomoda vieții năvalnice contimporane și mai ales, ne­putând implica acesteia o desfășurare „au ralenti”, își caută în ei înșiși „liniștea și fericirea”. Spiritul burghezului intelectual e mult prea amorf, ca să poată simpa­tiza cu un suflu de viață care i-ar spulbera fibrele lipsite de mlădieri. Și dacă se încăpățânează totuși să pozeze, rămâne suspendat „între vrere și tăgadă”, între aptitudine și tentativă. Dar romantismul revoluționar­ al tânărului, mult prea înălțat deasu­pra realității de fiecare zi, îl face să privească cu exagerată încredere schimbul de valori în circuitul tran­ziției de la ordinea veche la cea nouă. Cum e și natural, tema principală a cărții sale, e libertatea, — tema principală a vieții lui —, libertatea în sine, care i s-a părut mai impor­tantă decât o carieră care răsărea strălucitoare... Candwell neagă bur­ghezului intelectual nevoia de li­bertate, negându-i claritatea ideii de natură a libertății: „El o concepe ca o simplă eliberare de constrângerile sociale, pe când, în realitate libertatea este mai mult prezența ei oportună decit lipsa constrângerii.. Capacitățile distinctiv omenești nu pot fi evocate aparte de stimulentul și disciplina impusă de societate. Așa numiții copii ai jun­glei, dacă supraviețuiesc totuși a­­jung cel mult imbecili... Cât privește libertatea creată de un individualism economic dirijat împotriva claselor numeroase, nu este propriu zis o li­bertate, fiindcă chiar fiind a unei minorități de privilegiați este frus­­trată de teama de război ori de des­­c-continuare în, gag. 2-Ä

Next