Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1939 (Anul 20, nr. 956-959)
1939-04-02 / nr. 956
0 f R E C TO R : M. SEVASTOS Primul abonamentelor Lei 200 pe an „ ., 100 pe 6 luni 50 pe 3 luni in străinătate dublu Editura „ZIARUL" s.a.r. BUCUREȘTI înscrisă sub No. 232, Tribunalul Ilfov Plata taxelor poștale In numerar conform aprobării Direcției Generale P. T. T„ No. 137.282192» *"""Tcendo ti are în pag. ll-a) 12 PAGINI. ILUSTRATE Anul XIX. Seria III. No. 955 w ■ntikit— PREȚUL LEI 5 —n—1 Duminică 2 Aprilie 1939 LITERAR ȘI ARTISTIC MUZELE TAC... de M. SEVASTOS Adagiul latin: „în timp de razboiu, muzele tac” este adevărat și acum. Scriitorii au nevoie de liniște pentru a se reculege și a se concentra în vederea operei literare. Au nevoe de o atmosferă prielnică în timpul scrisului. Iar după ce a apărut cartea, dacă nu-i calmă opinia publică — puțini vor fi aceia care cu tot zgomotul războiului, mai departe sau mai aproape, vor urmări cu pasiune slava tipărită. Nu trăim în condiții potrivite nici noi, dar nici alte popoare — considerate până astăzi ca în afara preocupărilor războinice. Necesitățile de viață ale celor trei neamuri: francez, german și italian— au determinat creiarea unui stat, compus din reprezentanți ai acestor popoare, cu menirea de a stăpâni piscurile munților de graniță între lustrele țările. Elveția creiază astfel de istorie, — țară mică de tot, căreia Dumnezeu i-a dat (cum s’a spus) compensație în înălțime, — și-a apărat cu înverșunare, independența crestelor de ghiață. In vremea conflagrației mondiale, războiul a făcut ravagii în jurul Elveției pe pantele munților — vârfurile rămânând tot timpul liniștite, străjuite frățește de Francezii, Germanii și Italienii Confederației elvețiene... pe când aceleași popoare, încăerate, se sfâșiau pe coastele munților. Și până la sfârșitul războiului nume de orașe, gări și străzi au stat alături pe trei plăci deosebite, netrecând nimănui prin gând să doboare inscripția în limba germană, italiană sau franceză. Au continuat să apară gazete în două și trei limbi, simținduse bine laolaltă și autorii articolelor, și cetitorii cu origini în trei părți diferite ale lumii. De la războiul mondial și până astăzi, Elveția și-a dus viața ei aparte, liniștită — fără nici o preocupare războinică. Ea n’avea nimic de revendicat, nici de apărat— deoarece granițele sale erau respectate de toți în baza interesului comun. Și acolo, în fara culturii înalte și a educației cetățenești fără rival, acolo unde nu plutea în aer nici o pornire vrăjmașă, s’a instalat Liga Națiunilor— cu toate instituțiile complimentare — pentru împrăștiarea aceluiași spirit de pace și de înfrățire, de pe piscurile și de pe lacurile elvețiene, către cele patru părți ale orizontului întunecat. Iată acum că însăși această citadelă de pace — parcă eternă—începe să fie străbătută de fiopa neliniștei. Aurul elvețian s-a pus la adăpost la băncile din Londra, iar păsurile munților au fost minate pentru a se transforma într’un zid porțile spre misul lunii. Lacul Brienz, pur ca un smarald, a început să se întunece— mișcând în adâncuri crengile pădurilor, care fac pe creste gesturi de primejdie. In încordarea spiritelor, d. Laepfe — președintele Senatului elvețian — a deschis sesiunea de primăvară a parlamentului cu o cuvântare emoționantă. Față de evenimentele din afară, care produc îngrijorări interne,— d-sa a fixat astfel punctul de vedeer al țării sale: „Elveția nu va cunoaște niciodată un sfârșit fără onoare. Vom face orice pentru a păstra statul nostru, liber. O invitație la poesie, pe care America, bogata în inițiative de tot felul, o lansează în cele 5 continente. Și nu este numai o reclamă, faptul că, în urma avizului unui juriu bine ales, în frunte cu W. Rose Bennet r Col. Theodore Roosvelt, celui mai bun poem i se va decerna, odată cu acest titlu, și marele premiu de 5000 dollari — o sumă care a fost depusă în acest scop de către comitetul Expoziției, la una din marile bănci newyorkeze. — Condițiile concursului sunt următoarele: 1) poemul să fie scrise în englezește, și 2) să aibă un conținut cât mai apropiat de titlul dat: „Lumea de azi“ (The world of Tomorrow) și cât mai original.* întreprinderea n’ar părea din cale afară de nouă: istoria literară cunoaște nenumărate astfel de concursuri, regionale, și chiar internaționale; originalitatea constă însă în subiectul ales, atât de apropiat de spiritul nou al Expoziției. O nouă bătăie de gusturi, de opinii, de ideologii, o recidivă de antagonism, progres-tradiție, o nouă serie de publicații, vor ilustra această tentativă, fără egal de a proclama primatul unei culturi asupra alteia, sau al unei personalități asupra spiritului colectiv, — fiindcă poemul lumii de azi poate conține în el însuși o doctrină nouă, (în orice caz de o apreciabilă tensiune), izolată, sau o punte, nebănuită încă, între individualism și colectivism. Literatura universală actuală se resimte de această neliniște: vorbim de literatura tânără, a unui Aldington sau Christopher Caudwell (ale căror opere le-am prezintat pe rând, în paginile acestei reviste). Convingător, dar reversul se arată neașteptat. De pretutindeni suntem asaltați de o bogată literatură de propagandă: ...„poetul cel mai stelar, trebue să-și conducă pașii prin niște nori mai puțin mobili și cu valori mai puțin relative“.». O literatură de propagandă, nu în înțelesul vizionar și nealterat al cuvântului, fiindcă „propaganda“ este un termen perimat, care subînțelege o gândire ușoară și o expresie discursiv ditirambică. Așa fiind e suficient ca scriitorul să îmbrace o haină roșie, brună sau neagră (celelalte culori rămânând „lumii burgheze înapoiate“, făcându-și week-end-ul pe un front oarecare, în China, sau în Europa Centrală, ca să fie scriitor de avantgardă. Scriitorul acesta va milita apoi pentru „ideea“ respectivă, utilizând însă „forma“ cea mai comodă și cea mai nenorocită totodată, fiindcă lupta de argumente va fi numai luptă de forme, părăsind fundalul ideilor care totdeauna sunt valabile. Astfel, va lupta împotriva internaționalismul (forma), combătând în realitate solidaritatea dintre oameni (ideea), sau va lupta contra instinctului individualist, atingând însă libertatea de afirmare individuală; și aceasta, numai printr'o aderare grăbită la una din literaturile de propagandă, fără o prealabilă și serioasă deliberare. Desigur, atunci, arta se va mlădia, fiind „poetizarea“ unor principii generale ale unui economist oarecare, căutând și dea soluții la mult desbătuta problemă a promovării umanității, iar discuțiile asupra naturii esteticei, începute dinainte de Aristotel, vor continua mai aprinse. Vorbind de marile principii care conduc drumul către progres, sau pretind că îl conduc, nu poate fi vorba de micile preocupări ale „capilor de generație“, în fiecare zi alții, cu nume de rezonanțe de orgă și de păduri, însă numai cu atât. Chemarea literaturii de culoare nu se explică, poate, decât prin acea „degradantă sete de stimulare violentă și de dominare disprețuitoare“ de care pomenește Wordsworth, fiindcă, odată faptul împlinit, această literatură devine o soluție de continuitate, adică nimic. Singura condiție în care arta poate exista, este non-conformismul; Heine spune undeva: sufletul are drepturi eterne și nu poate fi întunecat de statute. „Sufletul“ e luat în accepțiuni diverse: o școală, o modă, îl subordonează instinctului sexual; o alta, unui concept istoric și amândouă acestea confundă expresiunea cu spiritul, după cum copiii sparg baloanele de săpun încercând să afle secretul culorilor irizate în ele... In arta poetului adevărat se găsește tot misterul viziunii nelimitate și tot procesul milenar al Creației, deasupra destinului și dincolo de timp: acesta este rostul fenomenului etern Homer sau Shakespeare, — pe care Prof. Peter Alexander în „Shakespeare’s Life and Art“ îl compară într’o fericită analogie, cu dispersatul impetuos al arhitecturii gotice —; tot astfel se explică și genialul egoism al lui Poe. , Creația este o încununare a clipei în care poetul a avut conștiința stăpânirii unui adevăr sau a unei frumuseți intangibile și misterioase din jurul său. Poetul se integrează în mediu, fără să se amestece cu el, rămânând să-l reflecteze adâncă în el, ca oglinzile de ceară radiațiunile electrice, pentru ca apoi, din interior să izbucnească ceva cu totul nou care se fundează totuși pe realități existente, „...neamestecat cu bărbații și femeile, nici cu totul însingurat de ei, prin mine curge tot sufletul lor...“. Poetul este deci liber și dictatorii lumii nu-i pot impune o substanță poetică, după cum nici umanitatea din care s’a ridicat nu-i poate cere „să spună“ mai mult decât a cules, el însuși, din inima ei. „Poemul lumii de azi“ va răspunde necesității de integrare adâncă a persoanei libere, în mișcarea vie de solidaritate umană. Acesta este, de altfel, și spiritul care însuflețește Expoziția Națiunilor, de la New-York, din anul acesta. UN POEM PENTRU EXPO-1939 de MIHNEA GHEORGHIU New-York: Statuia Libertății * Pentru informații: Academy of American Poets, 435 East 52-nd Street, New York City. I AAA/UVVWWWVVVVWVWWVVVUUVVWUVVWVWVWVWWWUWWVVVWVUWVtr POEZIA Șl VIAȚA de IZABELA SADOVEANU Poezia, după cum se vede din revistele și ziarele de azi, continuă să fie un subiect de controversă. In „Literar Supplement” al ziarului „Times” s’a discutat în deosebi problema pusă de Philip Henderson în studiul său intitulat „The Poet and the Socury”, supra primejdiei pe care o prezintă pentru cultura occidentală faptul că ceia ce e mai bun în tradiția culturală, poezia anume, trebue sacrificată și se va sacrifica nudeobște, cerințelor politicii. O serie de cărți care urmează să apară una după alta la Oxford Press, se ocupă cu dezbaterea problemei acesteia prin care s-a deschis un abis între tradițiile generațiilor de odinioară și noile simptome ale vieții sociale de azi. Nu se poate tăgădui, în adevăr, că aceste simptome se manifestă pretutindeni. Nici un poet oricât de visător ar fi nu se mai poate ascunde sub o cască cu țepi spre a se adăposti împotriva atacurilor propagandei. Până ce va pieri, societatea burgheză va cere cu glas asurzitor ca poetul să vorbească în termeni de răzvrătire, dacă vrea să fie ascultat. Intr’un anume înțeles, versul se va scrie mai ușor dacă va urma această poruncă. Gândirea politică și-a redus expresia și și-a simplificat-o atât de mult încât poate chiar lipsi ca gândire, căci, zice un sincronist englez, când poetul va avea un nimic de exprimat va fi destul să îmbrace o cămașă, roșie, cafenie sau neagră. Arta nu poate să fie cruțată. Discuția asupra naturii poeziei și a esteticei în artă a început încă dinaintea lui Aristotel și nu s’a terminat încă, pentru că nu s’a găsit până în prezent o soluție mai potrivită decât cămașa de anumită culoare. Poetului nu-i rămâne deci decât să verifice generalizările unui economist pasionat, din care să se înțeleagă dacă jocul inspirației este alimentat cu cărbune socialist sau capitalist, ceia ce importă este să i se dea forma de sonet sau de cantilenă. Nimeni nu vrea să știe că arta fără libertatea inspirației moare, căci ea nu poate fi fabricată după anumite șabloane și în anumite culori de pastel, pictură în uleiu sau acuarelă. Cu lătrături groase despre rasse sau glorificarea militarismului nu ne rămâne altă perspectivă decât revenirea unei noi epoce de întinerire. Spiritul își are drepturile lui eterne și nu sufere să fie îngropat sub monumente de beton. Școlile literare de azi vor să-l supună cu totul diferitelor concepții la modă: vor să-l aducă sub stăpânirea totală a instinctului sexual, altele vor să-l supună unei concepții istorice, toți par niște copii ignoranți care sparg beșice de săpun ca să le afle taina coloritului. O artă în dependența moralității, a plăcerii ca și a filosofiei, zice Benedetto Croce, este moralitate, plăcere, filosofie, tot ce vreți, dar numai artă nu este. Poetul care se pretinde atotcunoscător în ființa sa ca și în destinul lumii pe care crede că îl poate cârmui și stăpâni, este tot ce vreți numai poet nu. Omul e poet tocmai pentru că e stăpânit de puterea destinului, un biet pelerin într-un univers necunoscut, dincolo de puterea înțelegerii sale, necunoscător al răspunsului la întrebările puse de visurile sale. Din acest izvor au luat naștere și arta și religia. Orice poem este o minune care izvorăște tocmai din lovitura dintre obiceiul de a gândi cu pietrele puse în cale de neprevăzutul destinului și de capriciile vieții. El este ca o străfulgerare a viziunei adevărului și frumuseții în bezna din jurul său. Viziunea aceasta însă nu poate fi nicicând stăpânită. IN ACEST NUMĂR Semnează d-nii: .Victor Eftimiu, M. Sevast3, Izabela Sadoveanu, Al. Mironescu, Ion Biberi, Mihnea Gheorghiu, Camil Baltazar, I. Massoff, Petru Șerbănescu, Sanda Popescu, Tache Soroceanu, Emilian Bucov, C. Z. Buzdugan, Al. Calistrat, Radu Mihail, Gh. Neniștor, Ross, Ner, etc. NOI ȘI RENAȘTEREA de VICTOR EFTIMIU Voevodul român care trăește cea mai strălucită epocă europeană, este, fără îndoială, — Petru Rareș. Cele două domnii ale sale se situează în prima jumătate a veacului XVI, acea epocă de renaștere în toate domeniile, a lumii: Mihnea-cel-rău, Vlad-cel-tânăr, apoi evlavioșii Neagoe Basarab și Radu Paisie se succed pe tronul Munteniei. In Moldova abia a închis ochii marele Ștefan, prinț magnanim, premergător al renașteri apusene. Moldova cea mare, căreia mai târziu i-au fost smulse Bucovina și Basarabia, e plină de cetăți și de biserici, ridicate cu ajutorul meșterilor străini pe tot cuprinsul țării. Arhitectura, scrisul și arta bisericească se ridică la înălțimi pe cari veacuri întregi, nu le mai ajunge nimeni pe cuprisurile românești, începe decadența cu Bogdan Chiorul, fiul lui Ștefan. Urmează cumplitul Ștefăniță, fiul acestuia, pe care-l pândește copilul din flori al lui Ștefan cel-Mare, Petru Rareș. In Muntenia stăpânește Neagoe Basarab, mare ctitor și cărturar evlavios. El scrie și tipărește cărți, își înzestrează țara cu sfinte locașuri, împodobite cu icoane, evangheliare, cruci și policandre, scumpe odăjdii cusute’n fir și mărgăritare. Fast bizantin într’o tară de clăcași. Neagoe Basarab era atât închinat celor sfinte încât, deși poporul sărac nu-i putea îndeplini toate întele visări, își ia în serios rolul de principe creștin, al orientului și-și revarsă dărnicia până’n monastirile muntelui Athos, ale Țarigradului, ale Ierusalimului, ale muntelui Sinai. La sfințirea măreței catedrale de la Curtea de Argeș, au luat parte mai bine de 1000 de clerici de peste Dunăre, în frunte cu Theofipt, patriarhul Constantinopolei. Gloatele uimite au putut vedea o nemaipomenită procesiune de vestminte sacerdotale, icoane, cădelnițe, mitre și prapuri, o sărbătoare a ortodoxiei, care i-a făcut să uite, o clipă viata lor cenușie, necazurile și sărăcia lor. Sufletul li s’a umplut de frumusețea multicoloră și multisonoră a unei târnosiri pe care numai Aghia-Sofia Țarigradului va fi cunoscut-o. Va fi cunoscut-o poate, monastirea Putna pe care Ștefan cel Mare a zidit-o și a înecat-o în uluitoarea urării. Marele Voevod a răspuns, astfel, voevodal-românește, păgânilor ce nu de mult sburaseră crucea de pe turlele aceleiași Aghia Sofii, prefăcând în sarbădă moschie sala templelor creștinătății. Când Neagoe Basarab cu meșterii săi, după o trudă numai de câțiva ani, sfințea monastirea de la Curtea de Argeș, la Sighișoara, breslașii sași își acopereau și ei biserica din deal, începută cu aproape un veac în urmă (1429). Picturi frumoase acopereau pereții templului catolic, statui sculptate în lemn și podoabe de piatră dantelată, ornau interiorul și zidurile acestui sfânt locaș, care domina și azi, reînoit, orășelul cu aspect medieval — cel mai frumos din țară — locuit de minoritarii cei mai culți și cei mai de treabă, pe care îi avem. Acest „Bergkirche” din Sighișoara n’a slujit prea mult ritului căruia fusese consacrat. In anul când îi dădeau cele din urmă schele ,se ridica Martin Luther... Răsvrătit împotriva Papei, Luther lua parte la conferința teologică din Marburg, unde cucerea sufragii noui pentru reformă și deschidea răni în trupul întregei biserici catolice. Tot atunci, el compunea imnul celebru „Ein feste Burg ist unser Gott” cântecul de război al lutheranilor (1529). Omul acesta reprezentativ al neamului său, plebea prin origina și impetuozitatea purtărilor, era un suflet plin de poezie și de credință, de revoltă și de generozitate. Răsvrătit împotriva bulelor papale, a ierarhiilor eclesiastice, a ritului fastuos, el adâncea și tălmăcea frumusețile Evangheliei și cucerea, una după alta, citadelele catolicismului german. Noul altar ridicat în vârful cel mai înalt al Sighișoarei, trecu, foarte curând, în stăpânirea protestanților. Ei înlăturară ornamentele strălucitoare, deplasară statuile și acoperiră cu var alb proaspetele și minunatele fresce, pe cari după mai bine de patru veacuri le putem ghidi prin fragmentele ce s’au descoperit acum cinci ani. Biserica din Deal a Sighișoarei a fost reparată radical în 1934. S’au lărgit ferestrele, s’a desfundat cripta, s’a dat jos molozul și au răsărit (Continuare în pag. 4) OAMENII TREBUE SĂ REPREZINTE $1 IDEI de AL. MIRONESCU Urmărim, de mai multă vreme, cu extremă curiozitate și — de ce nu am spune-o — cu uimire un proces, care a fost cândva lapidar formulat în ciudata și faimoasa propozițiune: „eu nu sunt eu”. Desigur, domnul profesor N. Iorga autorul acestei propozițiuni nu a urmărit izolarea unui caz particular, ci prin acea pătrunzătoare intuiție și virtuozitate a expresiei luminoase a vrut să caracterizeze o situație cu mult mai întinsă și cu mult mai importantă. Ca în atâtea momente nenumărate și fericite domnia sa a reușit să desprindă un atribut fundamental și distructiv al vremei pe care o trăim. Așadar din motive, a căror analiză ar depăși cadrul restrâns al unui articol, oamenii timpurilor noastre încearcă un destin paradoxal în sensul că se sustrag oricărei ecuații de identificare. Dintr’o suplețe, care pare a fi caracteristică a acestor vremuri oamenii reușesc să fie și să nu fie ei, în același timp. Oamenii ne prezintă, astăzi, cu alte cuvinte maximum de incertitudini. Fără îndoială, ritmul precipitat al prefacerilor, presiunea tumultoasă a evenimentelor îi silesc să îmbrace, la intervale scurte, haine deosebite care îi fac de nerecunoscut. Conținutul moral al acestor oameni, obligați să țină pasul vremii, este schimbător asemenea unui nour care în înaltul cerului împrumută contururile cele mai bizare și cele mai opuse. Vom mărturisi, cu toată smerenia de care suntem în stare, că efortul nostru de a înțelege o astfel de bogată metamorfoză rămâne mereu neputincios. Există în acest interesant proces elemente care scapă plăpândei noastre pătrunderi, oricât ne-am strădui să prindem acel fir, de bună seamă foarte subtil, care să ne conducă la o limpezire a problemei. In adevăr, noi stăruim a crede — împotriva celor mai elocvente exemple — că oamenii prin ei înșiși nu au nici o valoare. Din punctul nostru de vedere, pe care l-am recunoscut anacronic, un om capătă o valoare numai în măsura în care reprezintă o idee, numai în măsura în care se integrează unei discipline care depășește statura sa vremelnică, prin urmare numai în măsura în care el slujește unui adevăr. Ideia sau adevărul pe care le reprezintă un om ne dă nouă și dreptul și posibilitatea să formulăm o judecată, întemeiată pe criteriile firești care permit o ierarhizare în ordinea valorilor spirituale. Aspirațiile lui ne sunt de ajuns. In viață nu toți oamenii au capacitatea să contureze puternic și exact linia lor interioară; nu toți sunt creeatori în înțelesul propriu al cuvântului, împrejurarea, în ochii noștri, nu micșorează însă omul, pentru că noi reținem în acest caz aspirația și râvna lui. Atitudinea și liniile pe care se situează aceste aspirații devin, pentru noi, indicații îndestulătoare. Evident, vom adăuga în judecata noastră și devotamentul cu care un om a știut să slujească adevărul în care a crezut. Atunci forma cea mai înaltă în care poate fi slujit un adevăr este, dacă împrejurările o cer, sacrificiul de sine. Este conștiința supremă că noi oamenii, în noi înșine, nu însemnăm nimic și că însăși viața noastră nu are vreun preț decât în măsura în care a știut să servească o credință orientată spre adevăr. »%