Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1939 (Anul 20, nr. 956-959)

1939-04-02 / nr. 956

0 f R E C TO R : M. SEVASTOS Primul abonamentelor Lei 200 pe an „ ., 100 pe 6 luni 50 pe 3 luni in străinătate dublu Editura „ZIARUL" s.a.r. BUCUREȘTI înscrisă sub No. 232, Tribunalul Ilfov Plata taxelor poștale In numerar conform aprobării Direcției Generale P. T. T„ No. 137.282192» *"""Tcend­o ti are în pag. ll-a) 12 PAGINI. ILUSTRATE Anul XIX. Seria III. No. 955 w ■ntikit— PREȚUL LEI 5 —n—1 Duminică 2 Aprilie 1939 LITERAR ȘI ARTISTIC MUZELE TAC... de M. SEVASTOS Adagiul latin: „în timp de raz­­boiu, muzele tac” este adevărat și acum. Scriitorii au nevoie de liniște pentru a se reculege și a se con­centra în vederea operei litera­re. Au nevoe de o atmosferă prielnică în timpul scrisului. Iar după ce a apărut cartea, dacă nu-i calmă opinia publică — puțini vor fi aceia care cu tot zgomotul războiului, mai depar­te sau mai aproape, vor urmări cu pasiune slava tipărită. Nu trăim în condiții potrivite nici noi, dar nici alte popoare — considerate până astăzi ca în a­­fara preocupărilor războinice. Necesitățile de viață ale celor trei neamuri: francez, german și italian— au determinat creia­­rea unui stat, compus din repre­zentanți ai acestor popoare, cu menirea de a stăpâni piscurile munților de graniță între lustre­le țările. Elveția creiază astfel de istorie, — țară mică de tot, că­reia Dumnezeu i-a dat (cum s’a spus) compensație în înălțime, — și-a apărat cu înverșunare, independența crestelor de ghia­­ță. In vremea conflagrației mon­diale, războiul a făcut ravagii în jurul Elveției pe pantele munți­lor — vârfurile rămânând tot timpul liniștite, străjuite frățeș­te de Francezii, Germanii și Ita­lienii Confederației elvețiene... pe când aceleași popoare, încăe­­rate, se sfâșiau pe coastele mun­ților. Și până la sfârșitul războiului num­e de orașe, gări și străzi au stat alături pe trei plăci deose­bite, netrecând nimănui prin gând să doboare inscripția în limba germană, italiană sau franceză. Au continuat să apară gazete în două și trei limbi, simțindu­­se bine laolaltă și autorii artico­lelor, și cetitorii cu origini în trei părți diferite ale lumii. De la războiul mondial și până astăzi, Elveția și-a dus viața ei aparte, liniștită — fără nici o preocupare războinică. Ea n’a­­vea nimic de revendicat, nici de apărat— deoarece granițele sale erau respectate de toți în baza interesului comun. Și acolo, în fara culturii înalte și a educației cetățenești fără rival, acolo unde nu plutea în aer nici o pornire vrăjmașă, s’a instalat Liga Națiunilor­­— cu toate instituțiile complimentare — pentru împrăștiarea aceluiași spirit de pace și de înfrățire, de pe piscurile și de pe lacurile el­vețiene, către cele patru părți ale orizontului întunecat. Iată acum că însăși această citadelă de pace — parcă eternă­­—începe să fie străbătută de fio­­pa neliniștei. Aurul elvețian s-a pus la adăpost la băncile din Londra, iar păsurile munților au fost minate pentru a se trans­forma într’un zid porțile spre m­isul lunii. Lacul Brienz, pur ca un sma­rald, a început să­ se întunece— mișcând în adâncuri crengile pădurilor, care fac pe creste ges­turi de primejdie. In încordarea spiritelor, d. Laepfe — președintele Senatului elvețian — a deschis sesiunea de primăvară a parlamentului cu o cuvântare emoționantă. Față de evenimentele din afa­ră, care produc îngrijorări in­terne,— d-sa a fixat astfel punc­tul de vedeer al țării sale: „Elveția nu va cunoaște nici­odată un sfârșit fără onoare. Vom face orice pentru a păstra statul nostru, liber. O invitație la poesie, pe care Ame­rica, bogata în inițiative de tot felul, o lansează în cele 5 continente. Și nu este numai o reclamă, fap­tul că, în urma avizului unui juriu bine ales, în frunte cu W. Rose Be­nnet r­ Col. Theodore Roosvelt, celui mai bun poem i se va decerna, odată cu acest titlu, și marele premiu de 5000 dollari — o sumă care a fost depusă în acest scop de către comi­tetul Expoziției, la una din marile bănci newyorkeze. — Condițiile con­cursului sunt următoarele: 1) poe­mul să fie scrise în englezește, și 2) să aibă un conținut cât mai apro­piat de titlul dat: „Lumea de azi“ (The world of To­morrow) și cât mai original.* întreprinderea n’ar părea din cale afară de nouă: isto­ria literară cunoaște nenumărate astfel de concursuri, regionale, și chiar internaționale; originalitatea constă însă în subiectul ales, atât de apropiat de spiritul nou al Expozi­ției. O nouă bătăie de gusturi, de opi­nii, de ideologii, o recidivă de anta­gonism, progres-tradiție, o nouă se­rie de publicații, vor ilustra această tentativă, fără egal de a proclama primatul unei culturi asupra alteia, sau al unei personalități asupra spi­ritului colectiv, — fiindcă poemul lumii de azi poate conține în el în­suși o doctrină nouă, (în orice caz de o apreciabilă tensiune), izolată, sau o punte, nebănuită încă, între individualism și colectivism. Literatura universală actuală se resimte de această neliniște: vorbim de literatura tânără, a unui Alding­ton sau Christopher Caudwell (ale căror opere le-am prezintat pe rând, în paginile acestei reviste). Convin­gător, dar reversul se arată nea­șteptat. De pretutindeni suntem a­­s­al­tați de o bogată literatură de propagandă: ...„poetul cel mai ste­lar, trebue să-și conducă pașii prin niște nori mai puțin mobili și cu valori mai puțin relative“.». O lite­ratură de propagandă, nu în înțele­sul vizionar și nealterat al cuvântu­lui, fiindcă „propaganda“ este un termen perimat, care subînțelege o gândire ușoară și o expresie discursiv ditirambică. Așa fiind e suficient ca scriitorul să îmbrace o haină roșie, brună sau neagră (celelalte culori rămânând „lumii burgheze înapo­iate“, făcându-și week-end-ul pe un front oarecare, în China, sau în Eu­ropa Centrală, ca să fie scriitor de avantgardă. Scriitorul acesta va mi­lita apoi pentru „ideea“ respectivă, utilizând însă „forma“ cea mai co­modă și cea mai nenorocită totoda­tă, fiindcă lupta de argumente va fi numai luptă de forme, părăsind fundalul ideilor care totdeauna sunt valabile. Astfel, va lupta împotriva internaționalismul (forma), com­bătând în realitate solidaritatea din­tre oameni (ideea), sau va lupta contra instinctului individualist, a­­tingând însă libertatea de afirmare individuală; și aceasta, numai prin­­tr'o aderare grăbită la una din lite­raturile de propagandă, fără o prea­labilă și serioasă deliberare. Desigur, atunci, arta se va mlădia, fiind „poe­tizarea“ unor principii generale ale unui economist oarecare, căutând și dea soluții la mult desbătuta proble­mă a promovării umanității, iar dis­cuțiile asupra naturii esteticei, înce­pute dinainte de Aristotel, vor con­tinua mai aprinse. Vorbind de marile principii care conduc drumul către progres, sau pretind că îl conduc, nu poate fi vorba de micile preocupări ale „ca­pilor de generație“, în fiecare zi alții, cu nume de rezonanțe de orgă și de păduri, însă numai cu atât. Chemarea literaturii de culoare nu se explică, poate, decât prin acea „degradantă sete de stimulare vio­lentă și de dominare disprețuitoare“ de care pomenește Wordsworth, fi­indcă, odată faptul împlinit, această literatură devine o soluție de con­tinuitate, adică nimic. Singura condiție în care arta poa­te exista, este non-conformismul; Heine spune undeva: sufletul are drepturi eterne­ și nu poate fi în­tunecat de statute. „Sufletul“ e luat în accepțiuni diverse: o școală, o modă, îl subordonează instinctului sexual; o alta, unui concept istoric și amândouă acestea confundă ex­­presiunea cu spiritul, după cum copiii sparg baloanele de săpun încercând să afle secretul culorilor irizate în ele... In arta poetului adevărat se găse­ște tot misterul viziunii nelimitate și tot procesul milenar al Creației, deasupra destinului și dincolo de timp: acesta este rostul fenomenu­lui etern Homer sau Shakespeare, — pe care Prof. Peter Alexander în „Shakespeare’s Life and Art“ îl com­pară într’o fericită analogie, cu dis­persatul impetuos al arhitecturii go­tice —; tot astfel se explică și ge­nialul egoism al lui Poe. , Creația este o încununare a clipei în care poetul a avut conștiința stă­pânirii unui adevăr sau a unei fru­museți intangibile și misterioase din jurul său. Poetul se integrează în mediu, fără să se amestece cu el, rămânând să-l reflecteze adâncă în el, ca oglin­zile de ceară radiațiunile electrice, pentru ca apoi, din interior să izbuc­nească ceva cu totul nou care se fundează totuși pe realități existente, „...neamestecat cu bărbații și femeile, nici cu totul însingurat de ei, prin mine curge tot sufletul lor...“. Poetul este deci liber și dictatorii lumii nu-i pot impune o substanță poetică, după cum nici umanitatea din care s’a ridicat nu-i poate cere „să spună“ mai mult decât a cules, el însuși, din inima ei. „Poemul lumii de azi“ va răspunde necesității de integrare adâncă a persoanei libere, în mișcarea vie de solidaritate umană. Acesta este, de altfel, și spiritul care însuflețește Expoziția Națiuni­lor, de la New-York, din anul acesta. UN POEM PENTRU EXPO-1939­ de MIHNEA GHEORGHIU New-York: Statuia Libertății * Pentru informații: Academy of American Poets, 435 East 52-nd Street, New York City. I AAA/UVVWWWVVVVWVWWVVVUUVVWUVVWVWVWVWWWUWWVVVWVUWVtr POEZIA Șl VIAȚA de IZABELA SADOVEANU Poezia, după cum se vede din re­vistele și ziarele de azi, continuă să fie un subiect de controversă. In „Literar Supplement” al ziarului „Ti­mes” s’a discutat în deosebi proble­ma pusă de Philip Henderson în stu­diul său intitulat „The Poet and the Socury”, supra primejdiei pe care o prezintă pentru cultura occidentală faptul că ceia ce e mai bun în tradi­ția culturală, poezia anume, trebue sacrificată și se va sacrifica nu­de­­obște, cerințelor politicii. O serie de cărți care urmează să apară una după alta la Oxford Press, se ocupă cu dezbaterea problemei acesteia prin care s-a deschis un abis între tradi­țiile generațiilor de odinioară și noile simptome ale vieții sociale de azi. Nu se poate tăgădui, în adevăr, că aceste simptome se manifestă pretu­tindeni. Nici un poet ori­cât de vi­sător ar fi nu se mai poate ascunde sub o cască cu țepi spre a se adăpo­sti împotriva atacurilor propagandei. Până ce va pieri, societatea burgheză va cere cu glas asurzitor ca poetul să vorbească în termeni de răzvrătire, dacă vrea să fie ascultat. Intr’un a­­nume înțeles, versul se va scrie mai ușor dacă va urma această poruncă. Gândirea politică și-a redus expre­sia și și-a simplificat-o atât de mult încât poate chiar lipsi ca gândire, căci, zice un sin­cronist englez, când poetul va avea un nimic de exprimat va fi destul să îmbrace o cămașă, roșie, cafenie sau neagră. Arta nu poate să fie cruțată. Discuția asupra naturii poeziei și a esteticei în artă a început încă dinaintea lui Aristo­tel și nu s’a terminat încă, pentru că nu s’a găsit până în prezent o soluție mai potrivită de­cât cămașa de anu­mită culoare. Poetului nu-i rămâne deci decât să verifice generalizările unui economist pasionat, din care să se înțeleagă dacă jocul inspirației este alimentat cu cărbune socialist sau capitalist, ceia ce importă este să i se dea forma de sonet sau de cantilenă. Nimeni nu vrea să știe că arta fără libertatea inspirației moa­­re, căci ea nu poate fi fabricată după anumite șabloane și în anumite cu­lori de pastel, pictură în uleiu sau acuarelă. Cu lătrături groase despre rasse sau glorificarea militarismu­lui nu ne rămâne altă perspectivă de­cât revenirea unei noi epoce de în­tinerire. Spiritul își are drepturile lui eterne și nu sufere să fie îngro­pat sub monumente de beton. Școli­le literare de azi vor să-l supună cu totul diferitelor concepții la modă: vor să-l aducă sub stăpânirea to­tală a instinctului sexual, altele vor să-l supună unei concepții istorice, toți par niște copii ignoranți care sparg beșice de săpun ca să le afle taina coloritului. O artă în dependența moralității, a plăcerii ca și a filosofiei, zice Be­nedetto Croce, este moralitate, plăce­re, filosofie, tot ce vreți, dar numai artă nu este. Poetul care se pretinde atotcunoscător în ființa sa ca și în destinul lumii pe care crede că îl poate cârmui și stăpâni, este tot ce vreți numai poet nu. Omul e poet tocmai pentru că e stăpânit de pute­rea destinului, un biet pelerin într-un univers necunoscut, dincolo de pute­rea înțelegerii sale, necunoscător al răspunsului la întrebările puse de visurile sale. Din acest izvor au luat naștere și arta și religia. Orice poem este o minune care izvorăște tocmai din lovitura dintre obiceiul de a gândi cu pietrele puse în cale de ne­prevăzutul destinului și de capriciile vieții. El este ca o străfulgerare a vi­ziunei adevărului și frumuseții în bezna din jurul său. Viziunea aceasta însă nu poate fi nici­când stăpânită. IN ACEST NUMĂR Semnează­­ d-nii: .Victor Eftimiu, M. Sevas­­t­3, Izabela Sadoveanu, Al. Mironescu, Ion Biberi, Mih­­nea Gheorghiu, Camil Bal­tazar, I. Massoff, Petru Șerbănescu, Sanda Popescu, Tache Soroceanu, Emilian Bucov, C. Z. Buzdugan, Al. Calistrat, Radu Mihail, Gh. Neniștor, Ross, Ner, etc. NOI ȘI RENAȘTEREA de VICTOR EFTIMIU Voevodul român care trăește cea mai strălucită epocă europeană, es­te, fără îndoială, — Petru Rareș. Cele două domnii ale sale se si­tuează în prima jumătate a veacu­lui XVI, acea epocă de renaștere în toate domeniile, a lumii: Mihnea-cel-rău, Vlad-cel-tânăr, apoi evlavioșii Neagoe Basarab și Radu Paisie se succed pe tronul Munteniei. In Moldova abia a în­chis ochii marele Ștefan, prinț magnanim, premergător al renaș­teri apusene. Moldova­ cea­ mare, căreia mai târziu i-au fost smulse Bucovina și Basarabia, e plină de­­ cetăți și de bi­serici, ridicate cu ajutorul mește­rilor străini pe tot cuprinsul țării. Arhitectura, scrisul și arta biseri­cească se ridică la înălțimi pe cari veacuri întregi, nu le mai ajunge nimeni pe cuprisurile românești, începe decadența cu Bogdan Ch­io­rul, fiul lui Ștefan. Urmează cumplitul Ștefăniță, fiul acestuia, pe care-l pândește copilul din flori al lui Ștefan­ cel-Mare, Pe­tru Rareș. In Muntenia stăpânește Neagoe Basarab, mare ctitor și cărturar e­­vlavios. El scrie și tipărește­­ cărți, își înzestrează țara cu sfinte loca­șuri, împodobite cu icoane, evan­gheliare, cruci și policandre, scum­pe odăjdii cusute’n fir și mărgări­tare. Fast bizantin într’o tară de clăcași. Neagoe Basarab era atât închi­nat celor sfinte încât, deși poporul sărac nu-i putea îndeplini toate întele visări, își ia în serios rolul de principe creștin, al orientului și-și revarsă dărnicia până’n mo­­nastirile muntelui Athos, ale Țari­­gradului, ale Ierusalimului, ale mun­telui Sinai. La sfințirea măreței catedrale de la Curtea de Argeș, au luat par­te mai bine de 1000 de clerici de peste Dunăre, în frunte cu Theofipt, patriarhul Constantinopolei. Gloatele uimite au putut vedea o nemai­pomenită procesiune de vest­minte sacerdotale, icoane, cădelni­țe, mitre și prapuri, o sărbătoare a ortodoxiei, care i-a făcut să uite, o clipă viata lor cenușie, necazurile și sărăcia lor. Sufletul li s’a umplut de frumusețea multicoloră și mul­­tisonoră a unei târnosiri pe care numai Aghia-Sofia Țarigradului va fi cunoscut-o. Va fi cunoscut-o poa­te, monastirea Putna pe care Ște­fan cel Mare a zidit-o și­ a înecat-o în uluitoare­a urării. Marele Voevod a răspuns, astfel, voevodal-româ­­nește, păgânilor ce nu de mult sbu­­raseră crucea de pe turlele aceleiași Aghia­ Sofii, prefăcând în sarbădă moschie sala templelor creștinătății. Când Neagoe Basarab cu mește­rii săi, după o trudă numai de câți­va ani, sfințea monastirea de la Curtea de Argeș, la Sighișoara, breslașii sași își acopereau și ei bi­serica din deal, începută cu aproa­pe un veac în urmă (1429). Picturi frumoase acopereau pe­reții templului catoli­c, statui sculp­tate în lemn și podoabe de piatră dantelată, ornau interiorul și zidu­rile acestui sfânt locaș, care domi­na și azi, reînoit, orășelul cu aspect medieval — cel mai frumos din țară — locuit de minoritarii cei mai culți și cei mai de treabă, pe care îi avem. Acest „B­ergkirche” din Sighișoa­ra n’a slujit prea mult ritului că­ruia fusese consacrat. In anul când îi dădeau cele din urmă schele ,se ridica Martin Lut­her... Răsvrătit împotriva Papei, Luther lua parte la conferința teo­logică din Marburg, unde cucerea sufragii noui pentru reformă și des­chidea răni în trupul întregei bise­rici catolice. Tot atunci, el compunea imnul celebru „Ein feste Burg ist unser Gott” cântecul de război al luthe­­ranilor (1529). Omul acesta reprezentativ al neamului său, plebea prin origina și impetuozitatea purtărilor, era un suflet plin de poezie și de credință, de revoltă și de generozitate. Răsvrătit împotriva bulelor pa­pale, a ierarhiilor eclesiastice, a ri­tului fastuos,­­ el adâncea și tăl­măcea frumusețile Evangheliei și cucerea, una după alta, citadelele catolicismului german. Noul altar ridicat în vârful cel mai înalt al Sighișoarei, trecu, foar­te curând, în stăpânirea protestan­­ților. Ei înlăturară ornamentele strălucitoare, deplasară statuile și acoperiră cu var alb proaspetele și minunatele fresce, pe cari după mai bine de patru veacuri le putem ghi­­d­i prin fragmentele ce s’au desco­perit acum cinci ani. Biserica din Deal a Sighișoarei a fost reparată radical în 1934. S’au lărgit ferestrele, s’a desfundat crip­ta, s’a dat jos molozul și au răsărit (Continuare în pag. 4) OAMENII TREBUE SĂ REPREZINTE $1 IDEI de AL. MIRONESCU Urmărim, de mai multă vreme, cu extremă curiozitate și — de ce nu am spune-o — cu uimire un proces, care a fost cândva lapidar formulat în ciudata și faimoasa propozițiune: „eu nu sunt eu”. Desigur, domnul profesor N. Ior­­ga autorul acestei propozițiuni nu a urmărit izolarea unui caz particular, ci prin acea pătrunzătoare intuiție și virtuozitate a expresiei luminoase a vrut să caracterizeze o situație cu mult mai întinsă și cu mult mai importantă. Ca în atâtea momente nenumă­rate și fericite domnia sa a reușit să desprindă un atribut fundamen­tal și distructiv al vremei pe care o trăim. Așa­dar din motive, a căror ana­liză ar depăși cadrul restrâns al unui articol, oamenii timpurilor noastre încearcă un destin parado­xal în sensul că se sustrag oricărei ecuații de identificare. Dintr’o suplețe, care pare a fi ca­racteristică a acestor vremuri oa­menii reușesc să fie și să nu fie ei, în același timp. Oamenii ne prezintă, astăzi, cu alte cuvinte maximum de incertitu­dini. Fără îndoială, ritmul precipitat al prefacerilor, presiunea tumultoasă a evenimentelor îi silesc să îmbrace, la intervale scurte, haine deosebite care îi fac de nerecunoscut. Conținutul moral al acestor oa­meni, obligați să țină pasul vremii, este schimbător asemenea unui nour care în înaltul cerului împrumută contururile cele mai bizare și cele mai opuse. Vom mărturisi, cu toată smerenia de care suntem în stare, că efor­tul nostru de a înțelege o astfel de bogată metamorfoză rămâne mereu neputincios. Există în acest interesant proces elemente care scapă plăpândei noa­stre pătrunderi, oricât ne-am stră­dui să prindem acel fir, de bună seamă foarte subtil, care să ne con­ducă la o limpezire a problemei. In adevăr, noi stăruim a crede — împotriva celor mai elocvente exem­ple — că oamenii prin ei înșiși nu au nici o valoare. Din punctul nostru de vedere, pe care l-am recunoscut anacronic, un om capătă o valoare numai în mă­sura în care reprezintă o idee, nu­mai în măsura în care se integrează unei discipline care depășește statu­ra sa vremelnică, prin urmare nu­mai în măsura în care el slujește unui adevăr. Ideia sau adevărul pe care le re­prezintă un om ne dă nouă și drep­tul și posibilitatea să formulăm o judecată, întemeiată pe criteriile fi­rești care permit o ierarhizare în ordinea valorilor spirituale. Aspirațiile lui ne sunt de ajuns. In viață nu toți oamenii au ca­pacitatea să contureze puternic și exact linia lor interioară; nu toți sunt creeatori în înțelesul propriu al cuvântului, împrejurarea, în ochii noștri, nu micșorează însă o­­mul, pentru că noi reținem în acest caz aspirația și râvna lui. Atitudinea și liniile pe care se si­tuează aceste aspirații devin, pentru noi, indicații îndestulătoare. Evi­dent, vom adăuga în judecata noa­stră și devotamentul cu care un om a știut să slujească adevărul în care a crezut. Atunci forma cea mai înaltă în care poate fi slujit un adevăr este, dacă împrejurările o cer, sacrificiul de sine. Este conștiința supremă că noi oamenii, în noi înșine, nu însem­năm nimic și că însăși viața noastră nu are vreun preț decât în măsura în care a știut să servească o cre­­dință orientată spre adevăr. »%

Next