Adevěrul, iunie 1891 (Anul 3, nr. 844-871)
1891-06-30 / nr. 871
1 VANUL III. — Nr. 871. BUMERIJMU BAN! " ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ȘI IS ALE PIECARE! LUNÎ (I so plfttesc tot d’a-ma ’auinto ! 1 la Bucureşti la casa Administraţiei. Dia Judeţe şl Străinătate prin mandate poştale(Ia aa In țară 30 Ici. In străinătate 50 Şease luni , 15 , , , 25 Trei luni . 8 , 13 Va naSr tar Străinătate ÎS ban! , MANUSCRISELE NU SE ’NAPOEAZA !---O SINGURĂ EDIŢIE Să te fereşti, Române! de cnifi strein in casă. T. Alexandri. DUMINICA, 30 IUNIE 1891 NUMERUL10 BANÎ ANUNCIURILE .Din BUCURESTI şi JUDETE se primesc: NUMAI la ADMINISTRAŢIE. Din STRAINETATE, direct la administrație și la toate Oficiile de publicitate. Anunciuri la pagina IV....................630 b. linia . . . ................ Inserțiunele și Reclamele 3 Ioi rândul. LA PARIS, ziarul se găsește de vânzare cu numărul la bioșeul No. 117, Boulevard SU MiehoL UN NUMĂR VECHI, 30 BANI ~ ADMINISTRAȚIA 111. — BULEVARDUL ELISABETA, ~ 111Director politic ALEX. V. BELDIMANU REDACȚIA 111.-BULEVARDUL ELISABETA,—ht I MICHAIL KOGALNICEAJSTU KOGALNICEANU SI TERANII Presa întreagă a vorbit de Kogălniceanu; ea a arătat românimei toate marele însuşiri, cari au făcut din acest bătrîn stejar cel mai puternic sprijin al statului nostru modern. Toată România conştientă plînge pe Kogălniceanu şi’l plînge cu atât mai amar, cu cât nu întrevede în zare pe nici unul, care să poată fi vrednicul lui urmaş. Pierderea lui Kogălniceanu este pentru noi o pierdere fără leac Locul ocupat de acest mare şi înţelept român va rămânea gol până atunci, până când vom intra în o nouă epocă de redeşteptare naţională, când va fi să se zdruncine din temelii clădirea statului român de azi şi când mişcarea va porni de jos, din opincă. Atunci va fi nevoe de un Kogălniceanu. Şi el va trebui să se ivească, căci numai în bătălie se arată eroul. Dar dacă românimea, care pricepe ce şi cine a fost bătrînul, pe care acum ea 1 însoţeşte la mormînt; dacă ea plînge din adîncul sufletului,—plînsul o alină: lacrimele uşurează durerea şi fericit e omul, căruia nenorocirile, mizeria şi suferinţele, nu i-au secat lacrimele şi nu i-au împietrit inima. Sunt însă oameni în această ţară, cari nu vor jeli pe Kogălniceanu cu lacrimi şi suspine; sunt oameni cari faţă cu nemărginita pierdere ce sufer stau şi vor sta încă multă vreme încremeniţi, muţi şi cu mânile încrucişate, neîndrăznind să creadă ochilor lor, negăsind nici graii nici lacrimi, atunci când toată fiinţa lor e jale şi durere. Ţeranii nu vor plînge pe Kogălniceanu ca lumea de la oraşe. Dacă nu ne îndoim de sinceritatea părerilor de roa ce moartea marelui român a provocat în clasele suprapuse, ne doare însă inima pentru imensa durere ce va simţi ţăranul nostru, când se va încredinţa că Mihail Kogălniceanu a încetat de a trăi, că el nu mai este şi că în locul binefacătorului ţărănime!, în locul prietinului cu inima caldă şi cu mintea ageră şi luminată, nu mai este nimeni.... decât însuşi ţăranul. Intr’adevăr, Mihail Kogălniceanu a fost un atât de bun şi de iubitor prieten al ţăranului, încât nu s’a mărginit a face bine cu vorba; el nu s’a mulţumit să îmbete pe ţăran cu promisiuni măreţe şi cu fraze bombastice şi fără şir. Om mare în înţelesul cel mai larg al cuvîntului, lui Mihail Kogălniceanu i-a trebuit o mulţumire mai mare de cât aplauze şi urale şi de aceea el a făcut fapte mari şi neperitoare. Deasupra tuturor contimporanilor săi, cu o îndrăzneală pe care numai conştiinţa valoarei şi a dreptăţei cauzei o dă, Mihail Kogălniceanu a zmuls din pieptul său prejudiţiile de castă şi a zmuls din ghiarele servituţei, din—ghiarele rudelor şi amicilor săi — pe ţăranul român, împroprietărirea de la 1864 s’a decretat şi s’a făcut în mai puţin de un an, după cum repede şi fără preget s’a făcut şi secularizarea averilor mănăstireşti. Cine vrea să măsoare măreţia operei lui Kogălnicănu, afle din cărţile acestuia ce a fost societatea română la 1864 şi pus-o alături cu cea de astăzi. Din contrastul enorm ce va rezulta, va reuşi mai bine gigantica figură a celui mai mare bărbat politic român. Se va zice însă: bine, este adevărat că atunci societatea română era mai înapoiată, mai refractară ideilor generoase; dar astăzi lucrurile stau rău din alt punct de vedere. Astăzi, când auzim vorbindu-se în țara noastră de ideile cele mai înaintate, când se formează chiar partide politice pe baza acestor idei, astăzi instinctul de conservare s’a desvoltat la clasele domnitoare şi de aceea mai cu greu se dă ceva ţăranului şi în genere poporului muncitor. De aceea, se vede tristul spectacol cel înfăţişează legea vînzărei bunurilor statului la ţărani. Sunt trei ani de când această lege s’a sancţionat, în cele mai multe părţi s’au făcut şi măsurătorile şi cu toate aceste, nici un petec de păment nu s'a dat în mîna ţăranului cumpărător. In trei ani de zile nu s’a votat legea tocmelilor nici a creditelor agricole, şi toate acestea când ? In urma unei rescoale ameninţătoare, în urma unui avertisment atât de serios. Societatea conducătoare de astăzi este mai rea decât cea de la 1864; ea ar prefera să vază pe toţi ţăranii murind, de cât să le dea ceva, care ’l-ar întări. La această obiecţiune se răspunde uşor : conştiinţa luptei de clase n’a pătruns încă de cât foarte puţin în România, şi dacă burtăverzimea de azi e rea, boerimea de la 1864 era mai puternică. Burghezimea noastră nu e încă organizată pe baza luptei de clase; boerimea de la 1864 era solidară prin privilegiul, pe care Kogălniceanu il-a răpit. Şi apoi, azi când există o stare legală mai înaintată, o reformă agrară este cel mult resultatul unei lupte mari oratorice, dar la 1864 a trebuit un talent oratoric, ci o energie şi un curagiu extraordinar şi Kogălniceanu le-a dovedit cu prisos. Azi se face o lege pentru ţărani şi acea lege, un simplu paliativ fără însemnătate, nu se aplică, nu din pricină că miniştrii după vremuri ştiai ce este lupta de clase; dar pentru că se tem să nu înstreineze de guvern votul cutărui arendaş al cărui contract n’a expirat; pentru că vor să înţolească pe favoriţi şi pentru că n’au nici un dram de minte şi nici o urmă de simţire caldă în pieptul lor. Ce sunt miniştrii cari se succed de un şir de ani, de cât miniştrii pentru orgoliul, pentru slăbiciunea lor personală? II aduce vr’o idee măreaţă pe banca guvernului ? Simt ei altceva de cât dorinţa de a parveni şi de a se fuduli? Pigmei la minte ca şi la inimă, nici unul n’a făcut nimic pentru ţăran; nici unul nu poate să cuteze a se ridica până la Kogălniceanu. Având o luptă titanică de susţinut, neascultând de cât de entuziasmul, de pornirea inimei sale vecinie tinere, Kogălniceanu singur a făcut mai mult decât toţi contemporanii săi la un loc. Nimeni în urma lui n’a mai făcut nimic temeinic pentru ţăran şi nimeni nu va mai face de aci înainte, afară de ţăranii înşişi. De aceia, împietriţi de adâncă mâhnire, ţăranii vor privi cum cade ţărâna peste sicriul lui Kogâlniceanu, iar când mormântul va fi astupat şi ei se vor uita împrejur, abia vor înţelege bine, că nu le-a mai rămas nici un prietin adânc simţitor, nici un binefăcâtor în rîndurile stăpânitorilor şi se vor convinge că scăparea nu li se va mai dărui de a gata de nimeni, că ei vor trebui s’o cucerească singuri. Mihail Kogălniceanu singur a însemnat la 1864 cât ţărănimea întreagă astăzi. Kogălniceanu a murit, dar ţărănimea ridicată de dânsul trăieşte Ea va fi moştenitoarea lui cea mai vrednică. „Adevĕrul“ Societatea este o întovărăşire neapărată şi slobodă totodată neapărată, pentru că, în contra unor idei filosofice, nu ne putem închipui omul afară din societate, pentru că el se naşte şi se păstrează în societate, şi că prin ea el se veciniceşte slobodă, pentru că ea are de temelie morala lege firească a omenire şi care isgoneşte orice arbitrar, şi pentru că legile de rândul al doilea şi organele care hotărăsc relaţiile sociale eîmprună rânduite cu morala, trebue să fie expresia voinţei obşteşti regulat întrebată şi dovedită. Cel Intein drit a fi este cărui om este dritul de a trăi; cea Inteia datorie este de a munci spre a trăi. A mânca fără a produce, este vorbind obşteşte, o surpare tiranică asupra dritului altuia, o călcare a dreptăţei, pe care societatea nu o poate suferi, numai însă ea să dee fieşte cărui mijlocul de a produce pentru consumaţia sa. Dritul la muncă este condiţia şi rezultatul slobozeniei; exerciţia muncei este sfinţirea şi practica egalităţii. Este însă o modificaţie la aceste principii, sau mai bine o îndeplinire a acestor principii. Toţi indivizii ce alcătuesc societatea nu sunt în stare să muncească; unii din pricina slăbiciunii vîrstei, alţii din pricina boalelor şi suferinţelor, alţii în sfîrşit din pricina neajunsului muncei în potrivire cu muncitorii. In toate aceste cazuri, neatârnate de voinţa omenească, şi a cărora ispravă este de a pune un oarest care număr de indivizi în neputinţă de a’şî câştiga hrana prin muncă, de datoria societăţei este a veni în ajutorul lor, şi a li se da ajutorurile trebuincioase. Aceasta ajutoare nu este în voia şi placul fieşte căruia; ea este o datorie sfântă consecvenţie neapărată a alielui princip a familiei, că toţi oamenii trebue să fie slobozi, deo potrivă şi fraţi. Caracterul ajutorurilor ce trebuesc date este arătat prin natura nevoinţelor. Copilul părăsit, sau pe care familia sa nu poate nici într’un fel să’l crească, se face copilul societăţei care ’i este datoare cu o protecţie deosebită, cu viaţa morală şi materială, adică cu mijloacele de vieţuire, cu învăţătura şi educaţia. Bătrânul, carele prin munca sa, îşi a întrebuinţat viaţa în sporirea avuţiilor obşteşti, a bunii stare generale, are drit asemenea la ajutorul societăţei ce ea face pentru densul, este o despăgubire de ce el a făcut pentru densa, aceasta este solidaritatea socială bine înţeleasă. Bolnavul, pătimaşul fără mijloace personale deajuns au drit asemenea, fieştecare în proporţia nevoinţelor sale, la îngrijirile de tot felul ce se cer prin starea lor. Cât pentru cei sănătoşi precari împrejurări deosebite şi ţin întru o nelucrare silită, societatea le este datoare cu muncă; dacă ei nu o primesc ea poate să’i silească la aceasta. Calicia este în adevăr, într’un stat bine organizat o faptă monstruoasă, şi o aristocraţie în stienţe ce’şî arată fără ruşine trândăvia ca un privilege, şi trăieşte în socoteala şi paguba muncii şi a sărăciei însuşi. Nu este de ajuns însă de a îndestula vremelniceşte neajungerea muncei, trebuie încă a-i prevedea pricinile şi a lovi în isvorul sau însuşi ticăloşia zămislită prin pauperism, rană cumplită a civilisaţiei şi care sporeşte în lume, în paralelă cu bogăţia“. Cu aceste cuvinte începe D. A. Blaise articolul sau asupra ajutorinţelor publice tipărite în calendarul popular a Franţiei pe anul 1845; aceste cuvinte arată pricinile ivirei cerşătoriei, a ticăloşiei, a sărăciei, în sfârşit în cuvântul tehnic a pauperismului, precum şi datoriile societăţei pentru a’l îndepărtă. De şi la noi încă sute de ani vor trece — şi mulţumită fie pământului nostru cel mănos — înainte până când această plagă a staturilor industriale se va face simţitoare, totuşi însă mai de la începutul principatelor noastre prin oraşe s’au constituat calici; lângă fieşte care casă boierească, lângă fieşte care monastire, cerşetorul îşi aşezase şatra şi bordeiul său; boierii şi călugării erau datori să’l hrănească şi să-l adăpostească. In sfârşit calicul a fost ajuns a face un trup,fi o breaslă deosebită cu privilegiurile, cu scutirile, cu administraţia sa. Lucru curios însă calicii din veacul de mijloc erau de neam strein între Români; el erau Sârbi şi Slavoni, şi astăzi încă în Iaşi în Caliciue toţi calicii vorbesc încă limba naţiei lor, şi prea puţini Moldoveni se află între ei. Cum am zis, el forma un trup deosebit. Ştefan cel mare îl organisă în breaslă, le dărui lor şi neamului lor în veci mahalaua din Iaşi Calicimea, care o stăpânesc până astăzi, le dădu voie să’şi aleagă singur starostele lor, îl scuti de toate dărurile şi angăriile şi’l puse sub protecţia Mitropolitului *). Alţi Domni, le hărăziră mai multe folosuri sau chiar de-a dreptul, sau prin dăruirile ce făcea Mănăstirilor ; spre pildă, mănăstirea Cetăţuia, prin actul de danie, era îndatorită să ţie în toate zilele, peste tot anul, masă întinsă pentru săraci; astăzi părinţii greci păstrează încă moşiile dăruite, dar condiţia dăruirei, masa, de mult au uitat-o ca şi multe alte îndatoriri a lor. Cu veacul de mijloc a trecut şi ajutorurile ce le era hotărâte, când din potrivă săracii îmulţindu-se în proporţia sporirii populaţiei, au rămas astăzi cu totul în sarcina societăţii. Şi cu toate aceste nimica nu s’a făcut nici pentru ajutorirea celor în fiinţă, nici pentru oprirea înmulţirei lor! Greu lucru este şi câte odată şi primejdios a descoperi ranele ascunse a societăţii, vinovat lucru însă ar fi dacă am face până când ele s’ar cangrena; căci atunci vindecarea n’ar mai fi putincioasă şi trupul întreg ar fi ameninţat de peire. I mai bine dar de a face cu un ceas mai înainte de cât prea tărzifi, şi aşa ne punem în fizic. Dacă până acum rare ori ni se întâmplă a vedea oameni intizând mâna prin sate a cerşetori, această suntem datoare pământului nostru destul de bogat spre a hrăni încă pe atâta locuitori cât are astăzi; cât dar românii se vor ţinea de coarnele plugului, sărăcia îl va privi numai de la uşă, şi va respecta vatra lor. Nu este asemenea şi în tîrguri; în aceste, populaţia fiind strîns adunată, pof«George cu mila lui D-zeu arhiepiscop şi Mitropolit Sucevei şi a toată Moldo-Vlahia Facem ştire cu această carte a noastră, cui se cade a şti, pentru breasla de mişei de acei din Iaşi, care breaslă este încă de răposatul Ştefan Vodă cel bun, cari având ei cărţi de blăstăm şi de la alţi arhierei mai dinainte vreme, asupra cui le-ar face supărare, măcar cât de puţin acestor obidnici şi neputincioşi, carii cu mila ’ creştinilor îşi petrec ticăloasa viaţa lor. Iată dar am făcut şi noi această carte’de blestem asupra cui le-ar face învăluialâ, zlotaşi şi pângaciî, sau alte angării care sunt pe alţi săraci; şi de iar învălui pre dânşii această’breaslă neputincioasă, uniî ca aceştia să fie afurisiţi şi legaţi de Dom- Domnul Dumnezeu, şi de Maica prea curată, şi doî-spre-zece Apostoli, şi de trei sute opt-sprezece atăţî părinţi cari au fost în Niceea; şi de blagoslovenia noastră ce ne-au dat D-nul D-zeu încă să fie afurisiţi şi daţi anatemiî. Felul, petrele să putrezească şi să se risipească ear trupurile acelora să stea întregi în veci; parte să aibă cu Iuda vânzătorul lui Hristos şi cu procletul Arie hulitorul şi să cază pe dânşii cutremurul lui Cain, şi să le fie pârîşă însăşi Maica Precista. Eară cine iar feri şi le-ar încungiura casele lor şi întru nimic să’i învâluiască, şi mai vîrtos iar milui, unii ca acei să fie ertaţî şi blagosloviţi de D-nul D-zeu, şi de Maica Precista, şi de toţî’sfinţii, şi de smerenia noastră încă să fie ertaţî şi blagosloviţi în veacul acesta şi în cel viitor amin. 1723 Martie 23. PAUPERISMUL *) Breasla calicilor din Iaşi şi acea din Roman, păstrează o mulţime de hrisoave şi de acturî foarte interesante; cu greu însă iar putea cineva îndupleca ca să le arate. Iată însă unul, din cele mai noue de pe care am putut trage o copie; el aruncă ceva lumină asupra acestei bresle, ce încă astăzi formează un fel de cour des miracles! A