Adevěrul, iunie 1891 (Anul 3, nr. 844-871)

1891-06-30 / nr. 871

1 V­ANUL III. — Nr. 871. BUMERIJMU BAN! " ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ȘI IS ALE PIE­CARE! LUNÎ (I so plfttesc tot­ d’a-m­a ’auinto ! 1 la Bucureşti la casa Administraţiei. Dia Judeţe şl Străinătate prin mandate poştale­­(Ia aa In țară 30 Ici. In străinătate 50 Şease luni , 15 , , , 25 Trei luni . 8 , 13 Va naSr tar Străinătate ÎS ban! , MANUSCRISELE NU SE ’NAPOEAZA !---­O SINGURĂ EDIŢIE Să te fereşti, Române! de cnifi strein in casă. T. Alexandri. DUMINICA, 30 IUNIE 1891 NUMERUL10 BANÎ ANUNCIURILE .Din BUCURESTI şi JUDETE se primesc: NUMAI­ la ADMINISTRAŢIE. Din STRAIN­ETATE, direct la administrație și la toate Oficiile de publicitate. Anunciuri la pagina IV....................630 b. linia . . . .­............... Inserțiunele și Reclamele 3 Ioi rândul. LA PARIS, ziarul se găsește de vânzare cu nu­mărul la bioșeul No. 117, Boulevard SU­ MiehoL UN NUMĂR VECHI, 30 BANI ~ ADMINISTRAȚIA 111. — BULE­VARDUL ELISABETA, ~ 111D­irector politic ALEX. V. BELDIMANU REDACȚIA 111.-BULEVARDUL ELISABETA,—h­t I MICHAIL KOGALNICEAJSTU KOGALNICEANU SI TERANII Presa întreagă a vorbit de Kogăl­­niceanu; ea a arătat românimei toate marele însuşiri, cari au făcut din acest bătrîn stejar cel mai puternic sprijin al statului nostru modern. Toată România conştientă plînge pe Kogălniceanu şi’l plînge cu a­­­tât mai amar, cu cât nu întrevede în zare pe nici unul, care să poată fi vrednicul lui urmaş. Pierderea lui Kogălniceanu este pentru noi o pierdere fără leac Locul ocupat de acest mare şi înţelept român va ră­mânea gol până atunci, până când vom intra în o nouă epocă de re­deşteptare naţională, când va fi să se zdruncine din temelii clădirea statului român de azi şi când miş­carea va porni de jos, din opincă. Atunci va fi nevoe de un Kogălni­ceanu. Şi el va trebui să se ivească, căci numai în bătălie se arată e­­roul. Dar dacă românimea, care pri­cepe ce şi cine a fost bătrînul, pe care acum ea 1 însoţeşte la mor­­mînt; dacă ea­­ plînge din adîn­­cul sufletului,—plînsul o alină: la­­crimele uşurează durerea şi fericit e omul, căruia nenorocirile, mize­ria şi suferinţele, nu i-au secat la­­crimele şi nu i-au împietrit i­­nima. Sunt însă oameni în această ţară, cari nu vor jeli pe Kogălniceanu cu lacrimi şi suspine; sunt oameni cari faţă cu nemărginita pierdere ce sufer stau şi vor sta încă multă vreme încremeniţi, muţi şi cu mâ­­nile încrucişate, neîndrăznind să creadă ochilor lor, negăsind nici graii nici lacrimi, atunci când toată fiinţa lor e jale şi durere. Ţeranii nu vor plînge pe Ko­gălniceanu ca lumea de la oraşe. Dacă nu ne îndoim de sinceri­tatea părerilor de roa ce moar­tea marelui român a provocat în clasele suprapuse, ne doare însă inima pentru imensa durere ce va simţi ţăranul nostru, când se va încredinţa că Mihail Kogălniceanu a încetat de a trăi, că el nu mai este şi că în locul bine­facătorului ţărănime!, în locul prietinului cu inima caldă şi cu mintea ageră şi luminată, nu mai este nimeni.... de­cât însuşi ţăranul. Intr’adevăr, Mihail Kogălniceanu a fost un atât de bun şi de iubi­tor prieten al ţăranului, în­cât nu s’a mărginit a­­ face bine cu vorba; el nu s’a mulţumit să îmbete pe ţăran cu promisiuni măreţe şi cu fraze bombastice şi fără şir. Om mare în înţelesul cel mai larg al cuvîntului, lui Mihail Kogălniceanu i-a trebuit o mulţumire mai mare de cât aplauze şi urale şi de aceea el a făcut fapte mari şi ne­­peritoare. De­asupra tuturor contimporani­lor săi, cu o îndrăzneală pe care numai conştiinţa valoarei şi a dreptăţei cauzei o dă, Mihail Ko­gălniceanu a zmuls din pieptul său prejudiţiile de castă şi a zmuls din ghiarele servituţei, din—ghiarele rudelor şi amicilor săi — pe ţăra­nul român, împroprietărirea de la 1864 s’a decretat şi s’a făcut în mai puţin de un an, după cum repede şi fără pre­get s’a făcut şi se­cularizarea averilor mănăstireşti. Cine vrea să mă­soare măreţia ope­rei lui Kogălnicănu, afle din cărţile aces­tuia ce a fost so­cietatea română la 1864 şi pus-o ală­turi cu cea de astă­zi. Din contrastul enorm ce va rezulta, va reuşi mai bine gigantica figură a celui mai mare băr­bat politic român. Se va zice însă: bine, este adevărat că atunci societa­tea română era mai înapoiată, mai re­fractară ideilor ge­neroase; dar astă­zi lucrurile stau rău din alt punct de ve­dere. Astă­zi, când au­zim vorbindu-se în țara noastră de ideile cele mai înaintate, când se formează chiar partide politice pe baza acestor idei, astă­zi instinctul de conservare s’a desvoltat la clasele domnitoare şi de aceea mai cu greu se dă ce­va ţăranului şi în genere poporului muncitor. De aceea, se vede tristul spectacol cel înfăţişează legea vîn­­zărei bunurilor statului la ţărani. Sunt trei ani de când această lege s’a sancţionat, în cele mai multe părţi s’au făcut şi măsurătorile şi cu toate aceste, nici un petec de păment nu s'a dat în mîna ţăra­nului cumpărător. In trei ani de zile nu s’a votat legea tocmelilor nici a creditelor a­­gricole, şi toate acestea când ? In urma unei rescoale ameninţă­toare, în urma unui avertisment atât de serios. Societatea conducătoare de astă­zi este mai rea de­cât cea de la 1864; ea ar prefera să vază pe toţi ţăranii murind, de cât să le dea ce­va, care ’l-ar întări. La această obiecţiune se răspunde uşor : conştiinţa luptei de clase n’a pătruns încă de cât foarte puţin în România, şi dacă burtăverzimea de azi e rea, boerimea de la 1864 era mai puternică. Burghezimea noas­tră nu e încă organizată pe baza luptei de clase; boerimea de la 1864 era solidară prin privilegiul, pe care Kogălniceanu i­­l-a răpit. Şi apoi, azi când există o stare legală mai înaintată, o reformă agrară este cel mult resultatul unei lupte mari ora­torice, dar la 1864 a trebuit un ta­lent oratoric, ci o energie şi un cu­­ragiu extra­ordinar şi Kogălniceanu le-a dovedit cu prisos. Azi se face o lege pentru ţărani şi acea lege, un simplu paliativ fără însemnătate, nu se aplică, nu din pricină că miniştrii după vremuri ştiai ce este lupta de clase; dar pentru că se tem să nu înstreineze­­ de guvern votul cutărui arendaş al cărui contract n’a expirat; pentru că vor să înţolească pe favoriţi şi pentru că n’au nici un dram de minte şi nici o urmă de simţire caldă în pieptul lor. Ce sunt miniştrii cari se succed de un şir de ani, de cât miniştrii pentru orgoliul, pentru slăbiciunea lor personală? II aduce vr’o idee măreaţă pe banca guvernului ? Simt ei alt­ceva de cât dorinţa de a par­veni şi de a se fuduli? Pigmei la minte ca şi la inimă, nici unul n’a făcut nimic pentru ţăran; nici unul nu poate să cuteze a se ridica până la Kogălniceanu. Având o luptă titanică de sus­ţinut, neascultând de cât de entuzi­asmul, de pornirea inimei sale veci­nie tinere, Kogălniceanu singur a făcut mai mult de­cât toţi contem­poranii săi la un loc. Nimeni în urma lui n’a mai fă­cut nimic temeinic pentru ţăran şi nimeni nu va mai face de aci îna­inte, afară de ţăranii înşişi. De aceia, împietriţi de adâncă mâhnire, ţăranii vor privi cum cade ţărâna peste sicriul lui Kogâlnicea­­nu, iar când mormântul va fi as­tupat şi ei se vor uita împrejur, abia vor înţelege bine, că nu le-a mai rămas nici un prietin adânc simţitor, nici un bine­făcâtor în rîn­­durile stăpânitorilor şi se vor con­vinge că scăparea nu li se va mai dărui de a gata de nimeni, că ei vor trebui s’o cucerească singuri. Mihail Kogălniceanu singur a în­semnat la 1864 cât ţărănimea în­treagă astă­zi. Kogălniceanu a murit, dar ţără­nimea ridicată de dânsul trăieşte Ea va fi moştenitoarea lui cea mai vrednică. „Adevĕrul“ Societatea este o în­tovărăşire neapărată şi slobodă tot­o­dată neapărată, pentru că, în contra unor idei fi­losofice, nu ne putem închipui omul afară din societate, pentru că el se naşte şi se păstrează în societate, şi că prin ea el se veciniceşte­ slobodă, pentru că ea are de temelie morala lege firească a omeni­re­ şi care isgoneşte ori­ce arbitrar, şi pen­tru că legile de rândul al doilea şi organele care hotărăsc relaţiile sociale eîmprună rân­­duite cu morala, tre­­bue să fie expresia voinţei obşteşti regulat întrebată şi dovedită. Cel Intein drit a fi este cărui om este dritul de a trăi; cea In­teia datorie este de a munci spre a trăi. A mânca fără a produce, este vorbind obşteşte, o surpare tiranică a­­supra dritului altuia, o călcare a dreptăţei, pe care societatea nu o poate suferi, numai însă ea să dee fieşte cărui mijlocul de a produce pentru consu­maţia sa. Dritul la muncă este condiţia şi re­zultatul slobozeniei; exerciţia muncei este sfinţirea şi practica egalităţii. Este însă o modificaţie la aceste prin­cipii, sau mai bine o îndeplinire a aces­tor principii. Toţi indivizii ce alcătuesc societatea nu sunt în stare să muncească; unii din pricina slăbiciunii vîrstei, alţii din pricina boalelor şi suferinţelor, alţii în sfîrşit din pricina neajunsului muncei în potrivire cu muncitorii. In toate aceste cazuri, neatârnate de voinţa omenească, şi a cărora ispravă este de a pune un oarest­ care număr de indivizi în nepu­tinţă de a’şî câştiga hrana prin muncă, de datoria societăţei este a veni în aju­torul lor, şi a li se da ajutorurile tre­buincioase. Aceasta ajutoare nu este în voia şi placul fieşte căruia; ea este o da­torie sfântă consecvenţie neapărată a al­­i­elui princip a familiei, că toţi oamenii trebue să fie slobozi, de­o potrivă şi fraţi. Caracterul ajutorurilor ce trebuesc date este arătat prin natura nevoinţelor. Copilul părăsit, sau pe care familia sa nu poate nici într’un fel să’l crească, se face copilul societăţei care ’i este datoare cu o protecţie deosebită, cu viaţa morală şi materială, adică cu mijloacele de vie­ţuire, cu învăţătura şi educaţia. Bătrânul, carele prin munca sa, îşi a întrebuinţat viaţa în sporirea avuţiilor obşteşti, a bunii­ stare generale, are drit asemenea la ajutorul societăţei ce ea face pentru densul, este o despăgubire de ce el a fă­cut pentru densa, aceasta este solidarita­tea socială bine înţeleasă. Bolnavul, pă­timaşul fără mijloace personale deajuns au drit asemenea, fieşte­care în proporţia nevoinţelor sale, la îngrijirile de tot felul ce se cer prin starea lor. Cât pentru cei sănătoşi pre­cari împre­jurări deosebite şi ţin întru o nelucrare silită, societatea le este datoare cu muncă; dacă ei nu o primesc ea poate să’i si­lească la aceasta. Calicia este în adevăr, într’un stat bine organizat o faptă mons­truoasă, şi o aristocraţie în stienţe ce’şî arată fără ruşine trândăvia ca un privi­lege, şi trăieşte în socoteala şi paguba muncii şi a sărăciei însuşi. Nu este de ajuns însă de a îndestula vremelniceşte neajungerea muncei, trebuie încă a-i pre­vedea pricinile şi a lovi în isvorul sau însuşi ticăloşia zămislită prin pauperism, rană cumplită a civilisaţiei şi care spo­reşte în lume, în paralelă cu bogăţia“. Cu aceste cuvinte începe D. A. Blaise articolul sau asupra ajutorinţelor publice tipărite în calendarul popular a Franţiei pe anul 1845; aceste cuvinte arată pri­cinile ivirei cerşătoriei, a ticăloşiei, a să­răciei, în sfârşit în cuvântul tehnic a pau­­perismului, precum şi datoriile societăţei pentru a’l îndepărtă. De şi la noi încă sute de ani vor trece — şi mulţumită fie pământului nostru cel mănos — înainte până când această plagă a staturilor in­dustriale se va face simţitoare, totuşi însă mai de la începutul principatelor noastre prin oraşe s’au constituat calici; lângă fieşte care casă boierească, lângă fieşte care monastire, cerşetorul îşi aşezase şa­tra şi bordeiul său; boierii şi călugării erau datori să’l hrănească şi să-l adă­postească. In sfârşit calicul a fost ajuns a face un trup,fi o breaslă deosebită cu pri­­vilegiurile, cu scutirile, cu administraţia sa. Lucru curios însă calicii din veacul de mijloc erau de neam strein între Ro­mâni; el erau Sârbi şi Slavoni, şi astăzi încă în Iaşi în Caliciue toţi calicii vor­besc încă limba naţiei lor, şi prea puţini Moldoveni se află între ei. Cum am zis, el forma un trup deosebit. Ştefan cel mare îl organisă în breaslă, le dărui lor şi neamului lor în veci mahalaua din Iaşi Calicimea, care o stăpânesc până as­tăzi, le dădu voie să’şi aleagă singur sta­rostele lor, îl scuti de toate dărurile şi angăriile şi’l puse sub protecţia Mitro­politului *). Alţi Domni, le hărăziră mai multe fo­­losuri sau chiar de-a dreptul, sau prin dă­­ruirile ce făcea Mănăstirilor ; spre­ pildă, mănăstirea Cetăţuia, prin actul de danie, era îndatorită să ţie în toate zilele, peste tot anul, masă întinsă pentru săraci; as­tăzi părinţii greci păstrează încă moşiile dăruite, dar condiţia dăruirei, masa, de mult au uitat-o ca şi multe alte îndatoriri a lor. Cu veacul de mijloc a trecut şi ajutorurile ce le era hotărâte, când din potrivă săracii îmulţindu-se în proporţia sporirii populaţiei, au rămas astă­zi cu totul în sarcina societăţii. Şi cu toate a­­ceste nimica nu s’a făcut nici pentru a­­jutorirea celor în fiinţă, nici pentru opri­rea înmulţirei lor! Greu lucru este şi câte odată şi primejdios a descoperi ra­­nele ascunse a societăţii, vinovat lucru însă ar fi dacă am face până când ele s’ar cangrena; căci atunci vindecarea n’ar mai fi putincioasă şi trupul întreg ar fi ameninţat de peire. I­ mai bine dar de a face cu un ceas mai înainte de cât prea tărzifi, şi aşa ne punem în fizic. Dacă până acum rare ori ni se întâm­plă a vedea oameni intizând mâna prin sate a cerşetori, această suntem datoare pământului nostru destul de bogat spre a hrăni încă pe atâta locuitori cât are astă­zi; cât dar românii se vor ţinea de coarnele plugului, sărăcia îl va privi nu­mai de la uşă, şi va respecta vatra lor. Nu este asemenea şi în tîrguri; în a­­ceste, populaţia fiind strîns adunată, pof­«George cu mila lui D-zeu arhiepiscop şi Mi­tropolit Sucevei şi a toată Moldo-Vlahia Facem ştire cu această carte a noastră, cui se cade a şti, pentru breasla de mişei de acei din Iaşi, care breaslă este încă de răposatul Ştefan Vodă cel bun, cari având ei cărţi de blăstăm şi de la alţi arhierei mai dinainte vreme, asupra cui le-ar face supărare, măcar cât de puţin acestor obidnici şi neputincioşi, carii cu mila ’ creştinilor îşi petrec ticăloasa viaţa lor. Iată dar am fă­cut şi noi această carte’de blestem asupra cui le-ar face învăluialâ, zlotaşi şi pângaciî, sau alte angării care sunt pe alţi săraci; şi de iar în­vălui pre dânşii această’breaslă neputincioasă, u­­niî ca aceştia să fie afurisiţi şi legaţi de Dom- Domnul Dumnezeu, şi de Maica prea curată, şi doî-spre-zece Apostoli, şi de trei sute opt-spre­­zece atăţî părinţi cari au fost în Niceea; şi de blagoslovenia noastră ce ne-au dat D-nul D-zeu încă să fie afurisiţi şi daţi anatemiî. Felul, pe­trele să putrezească şi să se risipească ear tru­purile acelora să stea întregi în veci; parte să aibă cu Iuda vânzătorul lui Hristos şi cu procle­tul Arie hulitorul şi să cază pe dânşii cutremu­rul lui Cain, şi să le fie pârîşă însăşi Maica Pre­­cista. Eară cine iar feri şi le-ar încungiura casele lor şi întru nimic să’i învâluiască, şi mai vîrtos iar milui, unii ca acei să fie ertaţî şi blagosloviţi de D-nul D-zeu, şi de Maica Precista, şi de toţî’sfin­­ţii, şi de smerenia noastră încă să fie ertaţî şi blagosloviţi în veacul acesta şi în cel viitor a­­min. 1723 Martie 23. PAUPERISMUL *) Breasla calicilor din Iaşi şi acea din Roman, păstrează o mulţime de hrisoave şi de acturî foarte interesante; cu greu însă iar putea cine­va îndu­pleca ca să le arate. Iată însă unul, din cele mai noue de pe care am putut trage o copie; el a­­runcă ceva lumină asupra acestei bresle, ce încă astăzi formează un fel de cour des miracles! A

Next