Adevěrul, octombrie 1892 (Anul 6, nr. 1310-1338)

1892-10-09 / nr. 1318

2 du-şi amiciţia şi simpatia diferitelor popoare din Ungaria, care ar trebui din porivă să urmeze cu toţii o cale pacifică în comun. Ar fi foarte de dorit o înţelegere între români şi maghiari, ar fi ceva mai mult o supremă necesitate politică pentru cele două naţiuni, destinate de a se susţine pe rând contra panslavismului, deci contra Rusiei. Dar cu astfel de înţelegare nu se va putea împăca vreo dată, cu politica de maghiarizare, deoarece între apăsaţi şi apăsători, între sclavi şi tirani, amiciţie nu există şi nu va exista vreo dată Şi dacă maghiarii nu vor voi să se convingă de acest adevăr, va trebui în schimb să asistăm la alte evenimente care nu vor fi pacifice şi consolătoare pentru înţelegerea pe bazele respectivei libertăţi naţionale şi ale intereselor reciproce.... Greva din Carmaux PARIS, 7 Octombre. — Consiliul municipal din Paris care a reluat azi şedinţele sale a votat 10,000 franci pentru greviştii din Carmaux. Consiliul de administraţie al minelor din Carmaux a aprobat declaraţiunea D-lui Reille primind arbitragiul. CARMAUX, 7 Octombre. — Comitetu grevei care s’a întrunit după amiazi n’a luat nici o decisiune în privința propunerei de arbitragiu. D’ALE HOLEREI Am publicat într’unul din numerile noastre trecute că D. Dr. Felix ar fi însărcinat pe un tînăr doctorand din Viena, D Ramberger, cu organizarea în Galaţi a unui serviciu de transportare a holericilor în cazul când epidemia ar izbucni în ţară la noi prin acel oraş. Faptul acestei însărcinări a stârnit oare care nemulţumiri printre câţiva medici din Galaţi cari s’au simţit atinşi în demnitate trimeţându-se un doctorand pentru a organiza un asemenea serviciu. Câteva ziare chiar s’au făcut echoul acestor nemulţumiri. Cu toate acestea, nemulţumirile doctorilor gălăţeni sunt lipsite aproape de orice temeiu şi iată pentru ce : Tînărul Bamberger, care e originar din Galaţi şi care actualmente urmează facultatea de medicină din Viena, e membru al societăţei de asistenţă publică din acest oraş. In această calitate D-sa a studiat serviciul de transport al holericilor din Hamburg, Viena, etc. şi prin urmare e în măsură de a cunoaşte organizarea unui asemenea serviciu. D-sa, în dorinţa de a ’şi ajuta ţara în care e născut, ’şi a oferit serviciile, fără nici o plată, şi aceasta cu atât maî mult cu cât D. Dr. Felix, prin diferite publicaţiuni, a invitat pe toţi doctoranzii din ţară de a se prezintă spre a li se da diferite posturi. Buna-voinţă a tînărului nu putea decât să bucure pe şeful serviciului sanitar, şi deci, l-a însărcinat cu organizarea serviciului de transport al bolnavilor în oraşul Galaţi pe unde epidemia ar putea intra în ţară. Iată de altfel cum D. Bamberger a propus organizarea acestui serviciu şi din care se vede că D-sa posedă cunoştinţe suficiente pentru a conduce cu succes un asemenea serviciu şi aceasta fără a jicni întru nimic reputaţiunea doctorilor noştri. D. Bamberger a propus pentru transportul holericilor construirea unor trăsuri de ambulanţă căptuşite cu tablă de zinc şi care, după fiecare transport, se pot desinfecta cu multă uşurinţă spălându-se cu buretele muiat într’o soluţie de acid fenic. Paturile să fie suspendate în trăsură, pentru a nu zdruncina pe bolnavi, iar băncile să fie cu capac pentru a putea întreţine vase cu soluţii desinfectante şi tărîţe de lemn pentru curăţitul şi desinfectarea FOIȚA ZIARULUI „ADEVERULUI“ FORTUDE DU BOISGOBEY (92) vărsăturilor şi materiilor fecale ale holericilor. Medicii comunali, cum şi cei cari îşi vor oferi serviciile pe timpul epidemiei, să aibă la porţile lor felinare roşii pentru a putea fi cu înlesnire găsiţi. Sergenţii de oraş să poarte tăbliţe în care să se indice adresele medicilor din raionul lor spre a da desluşiri exacte celor cari vor avea necesitate de ajutor medical şi altele. Cum se vede deci, tînârul Bamberger a propus lucruri foarte folositoare pentru a facilita îngrijirea boiericilor şi nu înţelegem săgeţile veninoase ce i se aş veri pe nedrept de către unii confraţi. Am dori ca exemplul tinărului Bamberger să fie imitat de toţi doctoranzii noştri şi după cât aflăm, societatea studenţilor în medicină, va convoca o adunare tocmai pentru a lua în mână chestiunea aceasta. VINERI 9 OCTOMBRE 1892 BOTE TEATRALE Polyeucte; Bolnavul închipuit; Nebuniile amoroase ; Petrecerile Capitalei; Doua teatruri noul. Din tinereţea mea liceală şi universitară, ce pot şti despre Polyeucte ? Cu o mare încordare de amintire pot să-mi amintesc că este o dramă datorită penei lui Corneille, şi încă una din dramele sale, de a doua mână, cu toată opinia contrară a lui Demogont. De întâia sau de a doua mână, tragedia lui Corneille este o tragedie clasică şi ca atare trebue să o luăm şi să o judecăm. Avem înainte nu oameni, ci idei, pasiuni generalizate care luptă, ficţiuni şi simbole, nu fiinţe în carne şi în oase , în Polyeucte e creştinismul entuziast şi credinţa religioasă care mântueşte, pusă în planul Intern, abnegaţia martirului, amorul conjugal, cast, devotat pănă la sacrificiu şi încă un amor conjugal cum nu este un amor propriu zis, în sfîrşit nobleţă de caracter a soldatului roman, care îşi ajută duşmanul, pentru a plăcea aceleia pe care o iubeşte, fără speranţă. Polyeucte, fiind o tragedie clasică, trebue jucată, dacă pot zice aşa, în mod clasic, astfel cum autorul a înţeles-o. Şi cum autorul a înţeles piesa sa şi nota ei, poate să ne o spună studiul epocei în care a fost scrisă. Suntem în secolul al 17-lea, când poeţii erau agreaţii şi pensionarii curţei regale, când fraza era pudrată ca şi perucele nobililor de la curtea lui Ludovic al XIV-lea şi când în sfîrşit tragedia era mai mult o dialogare elegantă, decât expunerea unui document omenesc. Aşa fiind altfel trebue jucată tragedia clasică franceză şi altfel drama modernă. Acestea le zic nu pentru a dovedi că direcţiunea rea a făcut că montează şi joacă piese clasice (din potrivă îi fac o laudă din aceasta), dar pentru a arăta, că actorii noştri nu au înţeles această deosebire şi au jucat pe Polyeucte, întocmai cum ar fi jucat o crimă celebră, Cei Trei Muşchetari sau Doué Orfeline. Să fac o vină actorilor ? Aşi fi, mi se pare, nedrept, când ştiu cum se compune corpul nostru dramatic, când este imposibil unui artist român, de a putea pricepe, din lipsă de cultură, deosebirile şi nuanele de care vorbesc. Se înţelege, vorbesc de generalitate, nu de onorabilele şi rarele excepţiuni, care fac podoaba Teatrului Naţional. Să trecem de la aceste consideraţiuni generale, la jocul fiecărui artist în parte. Pe cine însă să rostesc ? Sunt două roluri principale în Polyeucte: Paulina, Vermont-Ventura şi Polyeucte-Notara. De Notara ce pot zice ? Aceia ce am zis, şi data trecută, aceea ce sunt menit să zic poate mult timp : că a fost bine, cum Notară ştie să fie întotd’auna bine, dar că am regăsit şi în Polyeucte, pe acelaşi talentat şi simpatic Notara, de astă dată, îmbrăcat într’o haină superbă albă, cu o barbă ce-i da asemănarea lui Crist, dar care râmâne tot Notara de şi-l chiamă de astă dată Polyeucte şi este nobil armean, de pe timpul împărăţiei lui Decon. • Cu un real interes, urmăresc de atâţia anî de zile, cariera artistică a D-neî Ver- L mont-Ventura şi am avut curagiul a o apăra când alţii nu-î găsiseră decât deefecte. D-na Vermont- Ventura este un temperament artistic, o femee care voeşte a deveni cineva şi ceva, care luptă de atâţia ani spre a ajunge la această ţintă şi care în ţara noastră zeflemistă şi incultă, vor Leşte să se jertfească pe templul artei. Asemenea fiinţe trebue de respectat şi eu , mărturisesc, că această particularitate, m- face să am mult respect pentru artista de care vorbesc. Nu voiu reveni astăzî asupra rarilor roluri jucate de D-na Vermont-Ventura și . nici asupra aprecierilor mele. Voiu aminti , numai atâta că ’mî-a rămas întipărit și , acuma, chipul de interpretare al rolului Medeei de acum douî anî de zile. De astă dată, în Polyeucte mi se pare că D-na Vermont a căzut în păcatul general al interpretărei piesei, că a uitat că joacă o piesă clasică franceză şi a voit să facă din rolul Paulinei un rol pasionat când ajungea o frumoasă declamaţiune a frumoaselor perioade şi declaraţiuni pe care Corneille le pune în gura eroinei sale. După aceia, pentru ce acest ton plângător, această notă uniformă, lacrimală, care devine la urma urmei penibilă ? * Polyeucte a fost însoţit în seara de Sâmbătă de Bolnavul închipuit al lui Molliere şi în seara de Luni de Nebuniile amoroase al lui Regnard, ambele piese fiind încredinţate trupei tinere a Teatrului Naţional. Interpretaţiunea în general a fost bună şi ne face a constata că partea comică a trupei Teatrului Naţional, este destul de bine alcătuită, lucru care contrastează teribil cu partea dramatică atât de săracă în elemente, mai ales femenine. f * In general vorbind Bucureștii, este un oraş aproape lipsit, de petreceri. Sunt multe cluburi, sunt grădini vara, sunt sindrofii de familie, dar pentru un om care nu se duce la club, la grădini se plihtisește, căci în adevăr este de plihtisit, iar la sindrofii, neavănd gând de însurat nu se duce; pentru acest om, Bucureştii este aproape lipsit de petreceri. Teatrul Naţional nu e făcut ca să te atragă în fiecare seară; opera de asemenea, când e te operă. Unde să te duci ? La Oppler ? Coleseul Oppler însă, este la marginea pământului, trebue să te duci cu trăsura, să te întorci cu trăsura, şi nu toată lumea este în stare să cheltuiască douăzeci de lei pentru un caffe-concert. Incolo nimic, nimic, afară de Podul Mogoşoaei, între Bulevard şi Palat, şi şoseaua, când gându-ţî se duce spre fiicele Evei, a cărora favoruri le plăteşti după ce ai achitat mai întâi trăsura a două muscali, ceea ce iarăşi,este o cheltuială, având în vedere că muscalul fiind discret, după cum zice Carmen-Sylva, înţelege să-i plăteşti destul de scump această discreţiune. Se pare însă că anul acesta, Bucureş- tenii tresarde o legitimă bucurie. Două , teatrur, nuoi, îşi pregătesc pentru iarnă, ’ deschiderea porţilor. Opereta română gonită de la Teatrul Naţional, sub cuvânt că compromite arta dramatică, a fost luată sub protecţiunea maestrului Ştefănescu, şi transportată la Teatrul Maican, ridicat , pe ruinele fostului Vechi Ateneu. Trupa este alcătuită, societatea lyrică înfiinţată , şi repetiţiunile deja începute. Opereta dar, veselă şi uşoară, a renăscut din cenuşe, ca Foenixul antic şi nu putem dar decât ca unul repede porţile Teatrului Maican, să se deschidă, pentru a ne petrece, din când , în când serile, ascultând o musică uşoară şi veselă, precum şi voci limpezi şi proaspete. Pe lângă Teatrul Maican, un al teatru anunţă a’şî deschidă porţile în curînd. Acesta este teatrul pe care l’a zidit principele Karageorgevicî, în strada cu acelaşi nume şi situat în inima Capitalei. Teatrul este deja închiriat D-lui Hugo, antreprenorul Hotelului de France, care şi propunea face din acest stabiliment, un mic Bonacher. In adevăr teatrul se pretează admirabil, pentru un stabiliment de această natură, având toate dependinţele necesare foyer, grădină de iarnă, salon de restaurant, săli pentru familii, etc. Trupa este deja angajată şi deschiderea se anunţă pentru finele lui Noembrie. Pe lângă spectacol, sala este amenagjată pentru sală de bal şi alte petreceri. Se spune mult bine, despre orchestra de 80 de oameni, pe care D. Hugo a angajat-o pentru această stagiune. Bucureşteni, luat,i-vă dat de pe frunte vălul plictisului. învăluiţi-vă faţa, sub masca veseliei. Capitala ţarei Româneşti, începe a fi veselă! Casele din Bucureşti, situate pe şoseaua Bonaparte No. 5, lângă bariera casei Victoria, pe linia tramvaiului, compuse din 16 camere, 12 de stâpîni şi 4 de slugi cu tot locul lor şi împreună cu locul de alături, unde se ţine târgul de ţuică, şoseaua Bonaparte No. 7, se vând în condiţiuni excepţional de favorabile: întinderea suprafeţei totale a ambelor locuri, e de metri patraţi 4,278. Cu puţ cu pompă, apă din vina de la Herestráu. Nemerite pentru instalaţiunea unui stabiliment de industrie. Doritorii să se adreseze la administrația ziarului nostru. INFORMAŢIUNI La ediţia a doua vom publica un interesant interview, pe care reporterul nostru l-a avut azi cu D. M. Ferechide, fost ministru de externe asupra conflictului nostru diplomatic cu Grecia. Conflictul cu Grecia In consiliul de miniştri ţinut ieri pănă seara târziu, s’a discutat conflictul diplomatic cu Grecia. După câteva imputări făcute D-luî Carp care a compromis justiţia ţării şi atitudinea guvernului în succesiunea Zappa, consiliul a hotărît ca să se trimeată o notă tuturor cabinetelor din Europa asupra succesiunei Zappa şi asupra situaţiuneî grecilor în ţară.* * * Atitudinea guvernului faţă de Grecia rămâne neschimbată cu tot conflictul diplomatic. Chiar şi în faţa unei eventuale intervenţii a unei puteri interesate ca Rusia şi Franţa, guvernul este hotărît a nu reveni asupra primei sale decisiuni, ci aşa ca succesiunea Zappa să fie judecată pe calea justiţiei. Prin cercurile diplomatice din Capitală se prevede o grabnică capitulare a Greciei, căci interesele ei în ţară sunt foarte mari şi supuşii săi, cari sunt în număr foarte mare, reclamă neapărat presenţa consulilor greci. Chiar şi colonia grecească din Capitală, care pănă ieri era foarte iritată în contra guvernului, începe să judece cu oarecare seriozitate evenimentele ce s’au succedat în afacerea Zappa recunoscând nervositatea anormală a guvernanților din Atena. Oficioasele dau știrea că Regele a aprobat regulamentul modificator reativ la căsătoriile ofițerilor. Iată câteva din modificările principale : Sub-locotenenţii şi locotenenţii vor putea să se căsătorească numai cu o dotă de 60.000 lei în bani, adică 3 000 lei venit pe an, iar pentru căpitani dota se va mărgini la jumătatea acestui venit. Medicii şi farmaciştii militari sunt scutiţi da această condiţie pentru motivul că, afară de leafă, mai au şi clientelă. Nouile numiri ce urmează să se facă în magistratură, vor întârzia pănă la întoarcerea Regelui în ţară. Domnii studenţi ai Facultăţei de ştiinţe (toate secţiunile), sunt rugaţi a se întruni Sâmbătă 10 curent, la orele 8 seara, spre a se protesta în contra decisiunei de a se suprima examenele din Ianuarie. Inginerii contractanţi şi inginerii ministerului domeniilor trimişi în ţară pentru parcelarea moşiilor statului, au fost rechemaţi pe ziua de 15 octombrie. Astfel lucrările pentru vînzarea moşiilor statului vor înceta pănă în primăvara anului viitor. Ziarele ungureşti anunţă că apariţia holerei s’a constatat în mod oficial la Semiin, port pe Dunăre în Croaţia şi la Belgrad. Puţul artezian de la Bărăgan, de o adâncime de aproape 100 de metri, va fi gata pănă la 15 Noembrie. D. inginer de mine, Alimăneşteanu, care conduce aceste lucrări, speră că puţul va putea funcționa încă în iarna aceasta. -------------------------------------------------- PAIE AMORULUI ! Miţa era o frumuseţe rară. Să fi avut 18 ani. Naltă, un mijloc pe care l’ar fi coprins cu palmele, o privire atât de gingaşă şi de seducătoare, cu parul negru, nişte ochi visători, umbriţi de sprincene negre, o gură mică, buzele roşii ca cireaşa prin care se zoreau două şiruri de dinţi albi ca nişte mărgăritare şi când vorbea printre dinţi, cam alene, era aşa de drăguţă, apa de încântătoare. Cu aerul serios şi aristocratic, făcea pe orice bărbat să o iubească, îi plăcea chiar să fie curtată de toţi, dar nici că-i păsa măcar de gloata de curtezani care o urmărea, ci pe toţi îi păcălea. Era destul ca un bărbat să-i „declare“ amorul său şi pocinogul era gata. Şi nici că-î păsa de sărmanele victime ce-î cadeau în genunchî şi-î declarau focul inimeî lor, ci cu ifosul unei regine, îşi bătea joc de ei şi apoi spunea tot lui Ionel: A! dar cine era Ionel?! Ionel era... un tiner, frumos, bine făcut, oacheş, cu o mustaţă deasă şi neagră ca tăciunele, cu ochi mari şi frumoşi, în care un observator bun ar fi zărit ipocrisia ce ascundeau şi pe cât faţa îi era de frumoasă, pe atât ochii lui trădau o inimă sălbatică şi crudă; dar Miţa îl iubea şi credea că şi Ionel o iubeşte, prin urmare puţin îî păsa de cei-l’alţi. II Era într’o noapte de Aprilie; un vântuleţ recoritor adia ; luna dădea o lumină frumoasă printre frunzişurile copacilor sub cari Ionel şi Miţa ’şi spuneau în fie-care seară vorbele lor de dragoste. Pe o bancă de lemn stăteau amândoi unul lângă altul, privind unul în faţa altuia, când deodată, cu o mişcare repede Miţa îi luă mâna, o duse la sânul ei, o sărută şi privindu-l galeş îi zise : Loja sungerată VIII — Ea a putut să-şi schimbe părerea de când cu ultimele evenimente, dar e destul să nu fie ostilă acuzatei. Deci, înţeles lucru este că te duci acum să vorbeşti cu dânsa. Cât despre mine, eu nu maî las pe marchiza. Ea m’a obligat să vin la dânsa. Mă voiu duce. Și’mi rezerv încă să fac o anchetă accesorie. Trebue să știu ce să cred despre purtarea D-nei Crozon. A fost ea sau nu, amanta lui Golymine sau a altuia? Este interesant lucru de lămurit aceasta vreau să o fac. — Cu astfel de procedare ar fi să o spun pe femee răsbunurilor bărbatului, și fără folos pentru cineva. — Nu sunt atât de prost. Nu mă voiu adresa decât bărbatului. Ți-am spus că alta dată l’am cunoscut. Eram atunci ceî mai buni prieteni din lume, și nu mî-ar fi greu să reîmprospătez prietenia cu dânsul. Atâta numai, că nu mă pot duce la dânsul. Așa vroi ca să-l întâlnesc, ca din întâmplare ; pentru a face aceasta, nu e decât un mijloc, de a descoperi cafeneaua sa. Și sunt sigur că o voi găsi. Acum să vorbim despre altceva. Marietta ne-a făcut cunoscut că mâine se înmormîntează D-na de Crei val. Vii la ceremonie ? — Nu știu. Ce vrei tu să faci ? — Zeii, nu știi nici eu. Sunt motive şi pentru şi contra. De nu vii, se va zice de unii că uiţi repede pe cele maî bune prietene ale tale. De vii, D-nele şi bărbaţii cari vor veni te vor privi ciudat, şi atitudinea ta va fi comentată. Zeu, eu în locul tău, aşî lipsi. Şi apoi, D-na de Creival nu mai era amanta ta, și unchiului tău i-ar plăcea cred să nu te ar..ți la acest convoiu. De altmintrelea, ce rol aî juca tu acolo. Ai conduce tu doliul? Așa e că nu ? Nici nu știu pe chieltuielile cui se face inmormîntarea, cacî Julia nu lasă rudenii. — Ai dreptate. Nu mă duc. — Și bine vei face. Mă voiu duce eu. Nimeni nu me va observa, și voiu veni poate cu observațiuni interesante. Marietta va fi acolo, Lolit de asemenea. Toate prietinele Juliei vor fi acolo. Voiu vorbi, me voiu informa, și n’așî prinde că nu’mî voiu pierde vremea. Dar iești gata, dacă nu me înșel. Câte sunt ceasurile ? O, aproape două. Și eu vroiam să încalec calul la ceasurile douăsprezece și jumătate. Nu face nimic, îmi pare că e cam de vreme pentru a vizita la D-na Cambry. — Ea nu va fi supărată că m-am grăbit, sun convins că mă așteaptă. — Cum te duci tu acolo? — In trăsura mea. E vreme frumoasă acum. — Eu trebue să mă îmbrac acum spre a mă aduce la marchiza înainte de dejun. Feciorul de casă tocmai intra ca să anunțe că trăsura era deja înaintea porței. Darcy își termina teoaleta, un semidoliu. Căpitanul își turnă un ultim pahar de rachiu de Marteil, după care sorbi și o ceașcă de cafea. — Aidem, zise el, paharul nostim e hotărît. Acum, la lucru. Trăsura aștepta la poartă, o trăsură făcută după arătările luî Darcy care era cunoscător. Cei doi prieteni se urcară, iar groomul, un băiat de vr’o șaisprezece anî, se aruncă cu îndemânare pe scăunașul de la spate. Darcy luă frînele și dădu drumul calului care aștepta nerăbdător. Aleea era înțesată de lume. Un soare frumos de iarnă, o atrăsese la Champs- Élysées tot Parisul elegant. — Uite! strigă Nointel, Saint Golmier în „victoria !“ Va să zică, acum are trăsura lui ? — Oh! zise Darcy, o trăsură închiriată. Vizitiul seamănă cu un figurant din L’ Assommoir. — Nu are a face. Luxul ăsta e vrednic de ţinu în seamă. E tovarăş cu Simancas, acel bun doctor, și de când cu balul Operei, afacerile lui Simancas merg foarte bine, după cât mi se pare. Doi oameni cari trebue supraveghiați, dragă. Ah ! uite Prébord căscând gura pe iapa luî. Mă prind că pândește pre marchiza. Căpitanul ghicise. La o sută de pași, trăsura luî Darcy fu întrecută de o caleașcă care mergea ca fulgerul, o caleașcă sistem nou, cu opt arcuri, vizitiu pudrat, în livrea numai aur, fecior asemenea, ca anglo-normanzi, armării pe uşcioare şi pe hamuri. Pe perinuţele de mătase albastră ale acestui echipagiu prinţiar, trona D-na de Barancos. Dar nu trona singură. La stânga sa, se resfăţa un domn înfundat în blăni ca un boier, un domn care saluta mult şi foarte de departe pe cunoscuții săi, un domn pe care cei doi prieteni nu avură timpul să -l vadă, căci caleașca trecu pe lângă dânșii ca fulgerul. Novitel îl recunoscu după ținută și după pălărie care oamintea pe a ilustrului Bolivar, liberatorul Americei centrale. — D-zeu să mă ierte, e chiar Simancas. Simancas la plimbare cu marchiza. Iată ceva însemnat. Mă prind că Saint-Galmier are să se întâlnească cu dânșii. Ticăloșii au pus mâna pe Barancos și n’au s’o scape.... afară numai dacă nu o voiu descotorosi eu de dânșii. Ah! Prébord manevrează ca să se apropie de caleaşcă. Sunt curios să văd cum va fi primit. Asta’i!... A dat iapa la galop, și începe să se apropie de uşcioară. Dar iată că D-na de Barancos îşi face un paravan din umbrelă, cum îşi face și cu evantaiul.... Da, da, galopează, nătărăule... n’ai să zărești nici vîrful nasului marchizei tale.... ah! renunță.... dă pinteni iepeî care asvârle din picioare ca un cal de birjă. S’a sfârșit pentrutot-d’auna cu frumosul Prébord... nu’mî pare reu de ceea ce i se întâmplă... și bănuiesc că Simancas nu’i strein de toate astea... cu atât mai bine... au sa se urască de acum înnainte, şi vor sfârşi poate distrugându-se. (Va urma)