Adevěrul, noiembrie 1892 (Anul 6, nr. 1339-1368)

1892-11-08 / nr. 1346

SEMINARUL „VENIAMI!“ DIN IAŞI Viaţa ţăranului în şcoală Ştiut, este că trăim într’o epocă în care dreptatea se dă, nu celui ce o are, ci celui mai tare, cel mic şi neputincios rămânând întotde auna sacrificat. De observat că acest procedeu, caracteristic epocei în care trăim, se manifestă cu prisosinţă asupra celui ce de veci e nedreptăţit şi robit — asupra ţăranului. Loviturile asupra luî, care de care mai diabolice cad ca ploaia căutând a ’l reduce la o fiinţă inconscientă care să primească totul, rău sau bun, pentru că vine de la stăpînire. El n’are dreptul să discute şi să judece asupra unei cestiuni oricare ar fi ea, căci e ţăran şi ţăranului nu-i e dat de a se ocupa cu aşa ceva. Fapte spre confirmarea celor zise sunt nenumărate şi dacă am sta să le enumărăm, un judecător integru şi scrupulos avându-le înainte ar trebui, ţinând seamă de legile acestei ţări şi de drepturile ce ele acordă fiecărui cetăţean, indiferent de poziţia lui socială, să trimeată la ocnă un convoiu întreg de sbiri şi jefuitori. Mizeria administrativă apasă greu pe spetele ţăranului şi ea pătrunde pănă şi în şcoalele sale, unde găsim o pătură cu o cultură sui generis pentru că se dă săteanului, dar incontestabil mai sus de nivelul cultural al păturei de unde a ieşit. Aşa, şcoalele eminamente ţărăneşti — seminarele — după cum se ştie, sunt supuse la multe influenţi nefaste. Aceasta pentru că ţăranul nu e ca ceilalţi oameni, ci el fiind, de alt neam, trebue să fie mai incomplect, mai umilit, cu drepturi mai puţine şi în schimb să muncească cât zece. O probă cum că ţăranul chiar în şcoală fiind e privit de către boer, tot, ca „mojicul“ de ţăran, este următorul fapt: Se ştie că statul înfiinţând şcoli le-au înzestrat, cu toate necesariile, însă nu după puteri şi în chip egal, ci după vederi şi în mod neegal; aşa statul pe lângă şcoli a înfiinţat şi internate cu scop de a da posibilitate şi elevilor săraci, dar silitori, de a se instrui. Insă cum dispune a’i hrăni ? unora le dă hrană de 80 bani pe zi, iar altora (numai la seminar) 55 bani pe zi şi vre-o câteva luni 60 bani. Această diferenţă în distribuirea banilor pentru alimentarea internatelor nu-i motivată de nimic, căci seminarele, ca şi celel’alte şcoli sunt situate în oraşe; toate şcoalele (şi seminarele) î şi procură alimentele din aceiaşi piaţă unde sunt aceleaşi preţuri curente; în fine toate internatele în aprovisionarea cu alimente întâmpină aceleaşi dificultăli De asemenea credem că Constituţiunea organică este aceiaşi la toţi elevii internatelor. Cauzele deci ale acestei desproporţii de distribuire a banilor de alimentaţie nu se pot găsi decât în faptul că seminarele sunt şcoalele populare, sunt treapta pănă unde trebue să se ridice ţăranul cu idealul relativ la viitorul copilului său, sau după cum se exprimă un prea sfinţit arhiereu, director al unui seminar din Moldova şi candidat la episcopat (? !) şcoalele mojiilor recunoscute şi de onor, guvern ca atare. După cum vedem, avem în principiu : şcoală şi şcoală, cetăţean şi cetăţean; în practică: mojici şi boeri. Această stare de lucruri se potriveşte de minune cu starea şcoalelor înainte de anul 1846 pe care o descrie D. A. D Xenopol 1). D. Xenopol vorbind despre şcoala Vasiliană din Iaşi, între altele zice : „La început când se înfiinţa cele două clase de interni, alumniîi şi stipendiştii, în gimnaziul Vasilian, ele „primise o tratare cu totul deosebită : a„lumnii, fiii de boer, locuiau în catul de „sus al şcoalei; stipendiştii (fiii de ţărani) „în acel de jos; ei mâncau la două mese „deosebite, alumniî în tacâmuri aduse de „pe acasă de la ei, In blide de faianţ sau „cositor, cu faţă de masă aşternută, înaintea lor cu şervete, gărăfi (sticle) cu apă „şi pahare de băut; stipendiştii pe lemnul „gol, în străchini de lut şi cu linguri de „lemn; iar apa lor sta într’o putină din „care ’şî lua de băut cu o ulcică." Să nu creadă cineva că modul deosebit de tratare şi considerare în şcoală n’ar avea efectele sale, nu. Tratarea deosebită în şcoală, unită cu suferinţele şi umilinţele ce veşnic văd la părinţii lor ţăranii va naşte antagonismul social. Nedreptatea plecând deci de sus, directorii seminarielor îşi formulează câte un budget potrivit obrazului ţărănesc şi astfel bieţii elevi ai seminarielor duc un traiu mai greu decât ai criminalilor. Pas de te ridică să arăţi nedreptăţile ce se comit cu tine dacă vrei să-ţi găseşti mantauă. O protestare justă este intotdeauna privită ca o rebeliune şi presupuşii rebeli loviţi în aşa fel, după cum ştiu să lovească cei tari pe cei slabi şi cu mâinele legate. Probă e faptul dăreî afară a clasei a VI-a a seminarului din Iaşi. Aşa încearcă un elev a protestanu protestează, ci încearcă numai, căci n’au curagiul de a protesta direct fiind legaţi de mâini şi picioare pe de o parte de administraţie, iar pe de altă parte de poziţia lor critică ca fii ai desmoşteniţilor) şi imediat e dat afară pe o lună de zile. Colegii lui se vede consecvenţi acelor învăţate din scriptură, ca să cauţi dreptatea şi s’o scoţi la iveală când ea s’ar pune sub oboroc, se declară solidari şi se pun în grevă cerând în acelaşi timp şi anchetă. Ancheta vine, la informaţii de la direcţie, nu se înjoseşte a întreba şi pe elevi cum stă afacerea şi dă verdictul cu conştiinţa împăcată . Elevii clasei a Vll-a în număr de douezeci şi unul sunt eliminaţi pe trei luni din şcoală. Iată dreptatea făcută adevăraţilor fii ai poporului, cu eî treburile merg repede căci nimeni n’are timp ’de a sta mult de vorbă cu astfel de oameni Pas de te ridică şi altă dată, dacă vrei chiar să nu mai exişti... Acum faptele , elevul eliminat, din cauza căruia s’a produs greva, şî-a atras această pedeapsă prin faptul că a îndrăznit, a se amesteca în afacerile hranei. Când el observa distribuirea bucatelor, dă peste el pedagogul Scărlătescu—un tip de pedagog, fost serjent în dorobanţi, fost poliţist şi de când nu mai e ia poliţie, pedagog la seminar. Acesta, după obiceiu, bruschează pe elev dându-1 afară din sufragerie și raportează cazul directorului. Directorul —un credul care nu se convinge mai nici odată prin el însuși—auzind despre această grozavă cădere moralicească a unui viitor preot, prin faptul că n'ar avea încredere în autoritatea care-i de Dumnzeu pusă spre a administra, îl eliminează pe o lună din şcoală spre corecţiunea şi îndreptarea morală De aici greva şi aruncarea pe drumuri a douăzeci şi unu de mii de ţărani. Erau prea fericiţi părinţii lor, acum li s’a maî adăogat încă o fericire... Sărmane popor ! Când va suna oare şi ceasul tău de dreptate ?Unul din elevi venise la Bucureşti ca să reclame ministrului, dar uşile sunt totdeauna închise desmoşteniţilor, tot aşteptând şi-a terminat banii şi murea de foame pe stradele Bucureştilor, când vine în ajutor prefectul poliţiei care ’i dă un bilet de drum şi ’l trimete astfel în satul său). Cum vedem, desordinele în seminariu vin din însăşi organizaţia lor, care maschează abuzurile, directorii avead ca argument pentru toată lumea : nu pot să ’i hrănesc mai bine, nu sunt eu vinovat ci Statul, care dă elevilor seminarişti o sumă mai mică, decât la alte şcoli, pentru hrană—guvernul fiind înţelept şi în înţelepciunea lui nevoind a îşi crea inimici prin a o învăţa cu un train boeresc (? !). De altfel, de această idee, ce constitue argumentul prea cuvioşilor şi prea sfinţilor directori, nu e străin nici actualul ministru, D. Take Ionescu. D-sa, în discuţia budgetară, când era vorba de seminarie, declară în plin parlament că nu măreşte suma zilnică de hrană a unui elev de seminar decât cu 5 bani (total 60 bani), pentru că seminariştii postesc şi că în post se mănâncă fasole care e mai eftină, uitând D. ministru că un post în condiţiuni relativ bune, costă mai mult decât carnea şi că chiar fasole mâncând, trebui unsă cu puţin untdelemn, iar nu fiartă numai cu apă goala, cum se obicinueşte la seminariu. Aceste le dăm publicităţei nu pentru a cere dreptate, căci dreptatea pentru ţăran a murit de mult, dar ca să să ştie carte viaţa în şcoală a nenorociţilor lor fii şi în acelaşi timp să se mai înregistreze încă un act arbitrarv la activul asupritorilor lor. Câmpulungeanu, şi o idee ce se risipeşte în fumul otrăvitor al unor intrigi, ţesute de mâini ascunse şi ghiboace, pentru orbirea neamului şi dreapta luî peire !.. Când închid ochii şi singur cu dulcea’mî mângâere, ved precurgendu-se pe stradele Bucureştiului puhoiul de la 14 Iunie; — oratorii de la Orfeu şi de pe statuea luî Mihai Viteazul; — entusiasmul aprins dintr’o clipeală în pieptul a milioane de români, sub a căror privire dreaptă şi fulgerătoare, sălbătăcia hunică se ghemuise de ruşinea lumeî, dând îndărăt timidă şi învinsă , când în sfârşit o naţie întreagă serbătoream între zidurile Capitalei, la banchetul românismului, pe Vasile Lucaci, trimisul ardelean între noî ca să ne zică : „fraţilor, cupa durereî noastre s’a umplut; voi, ce faceţî ? ce gând aveţi?..“ Când mi le percurg toate acestea prin minte şi sguduit de măreţiea unor fapte săvârşite, tresar din vis, pe ce privelişte grozavă deschid ochii ? Pe ce nepotrivire, pe ce urgie şi sodomică destrăbălare ?.. Să fie oare cu putinţă, să ne fi perdut pănă într’atâta mintele, încât, să nu pricepem urmările fatale ale unui contrast atât de elocvent ?... Să ne fi orbit, ce ?... atingerea fericită a unui ideal măreţ ? — câştigul împlinit al unei cauze drepte ?— suntem noi oare zdrobiţi de osteneala celui din urmă asalt, care ne-a dat victoria, de am ajuns să pirotim somnul dulce şi adânc al învingătorilor grămădiţi în jurul focului din tabere ? Vai nu! osteneala ce ne piroteşte şi gâfâiala care ne curmă suflarea şi curagiul, le simţim în fuga noastră ruşinoasă ; căci de bună seamă, le-am întors spatele şi ne-au perit, văzul şi auzul tocmai atunci, când fraţii noştri în restriştea unor împrejurări ca acestea, părăsiţi de sprijinul legilor şi al Coroanei, legată prin jurăminte de recunoştinţă, ca să-l ocrotească, se svârcolesc în prada celor maî cumplite nelegiuiri. Şi ce vor fi crezând eî, despre noî ? şi ce fir de mângâere vor fi torcând, fraţii noştri subjugaţi, în momentele acestea, aruncându-şi ochii cu jale spre creştetul Carpaţilor, năpastea atâtor păcate şi aleanul atâtor speranţe de mângâere, ce va fi încălzind inimele a câtorva milioane de desmoşteniţi ?.............................................. Ei bine nu ! dacă tinerimea din Bucureşti încâlcită în mrejele unor intrigi străine şi veninoase şi-a pierdut cumpătul, în ţara aceasta sămânţa bărbatului n’a perit încă, şi sătul de-a mai privi tinerimea în fuste, mă întorc spre cele câteva capete sure şi pleşuve, pe care le-am admirat la banchetul românismului şi care sărbătorind, alături cu studenţii, prezenţa lui Lucaci in mijlocul nostru, se covârşeau în rîvna le a dovedi românimeî subjugate că cele 6 milioane de români liberi, alături cu el sunt şi gata de a-î sprijini, jertfindu-se ■Liar la nevoe, pentru dânşii şi marea toanită cauză. Mă întorc spre oratorul de la 14 Iunie şi conferenţiarul de la Ateneu din seara de 25 iunie, şi-l conjur să-şi revadă tema, să compare ziua de atunci cu aceea de astăzi şi din contrastul ce i se prezintă să tragă deslegarea cuvenită, ca să ne lumineze drumul şi cugetul, precum se şi cuvine, în tot momentul, unui vrednic şi de cinste înainte-mergător. A venit vremea, să le dovedim fraţilor nemângăiaţî de soartă, că românimea liberă trăieşte, că suntem de strajă, că căpitanii noştri veghează, la postul de onoare, asupra tot ce se petrece peste munţi şi pe aiurea, — că simţim nespusa lor durere şi ne-o înpărtăşim unul altuia „de la Tisa păn’ la Mare,“ cu aceeaşi lozincă pe buze şi acelaşi dor în piept,, o Românie mare, una şi nedespărţită, în pizma tuturor vrăşmaşilor neamului român. Acum să vă văd vrâstnicî şi pleşuvi roată, împrejurul focului sacru ce nu trebuie să se stingă şi sfătoşi din a voastră fire, să vă desdoiţi anii, înlocuind tinerimea universitară, care codeşte tocmai acum, când în Şişeştî şi Şoimuz crucea noastră, a răsăritului, a încăput secure în mâna ţăranior de dicolo, în semnul amarului şi al desnădijdei care i-a cuprins. Datoria voastră, a celor câţîva înainte mergători şi a tutulor bărbaţilor de inimă, este să vă grăbiţi deocamdată, a mijloci prin sfaturile voastre, scoaterea studenţiei universitare din făgaşul primejdiei şi al ruşinei pe care a apucat; căci de ce n’am spune-o ? Coincidenţa dintre scandalurile ce de un cârd de vreme întunecă aureola universităţei din Bucureşti şi întemniţarea lui Vasile Lucaci, este prea vădită şi lucru curat nu poate fi la mijloc... Contrastul dintre pornirea studenţească de la 14 iunie şi slăbirea lor de astăzî, mă face să bănuesc interesul nemărginit pe care l’a putut avea o mână ascunsă şi ghiloace, ca să deturneze atenţiunea şi încordarea studenţilor de la fărădelegile ce se petrec acuma în Ardeal; pentru ca prin tăcerea noastră, să aruncăm înşine şu încrederea şi veninul în prea mult încercatele inimi ale fraţilor noştri subjugaţi ; şi pentru ca M. S. Regele Carol — pentru chestiuni de echilibru european (sic!)—să poată gusta în tihnă din toate harurile şi voluptăţile unei Curţi putregăite, care cu o mână îşi plăteşte banchetele, storcănd convenţii comerciale, iar cu cealaltă mână, îmbrânceşte în întunerecul şi umezeala temniţelor floarea neamului român, dând astfel prada sălbatecei porniri maghiare un popor întreg de oameni, fraţii noştri, în desnădejde şi peire... ii A. D. Xenopol şi C. Erbiceanu. Serbareaşcolară de la Iaşi, Acte şi documente, pag. 167 CONTRAST Pe când spre ceruri se înalţă cu atâta desnădejde rugăciunea desmoştenitului de peste munţi, iar dangătul surd al clopotelor de la sate şi fumul de tămâie din vatra altarelor prevestesc a groază şi urgie , pe când călăii nesăţioşi împing în temniţele ungureşti, floarea neamului român . Dincoace de munţi, în capitala ţăreî, care la 14 iunie gemea de mulţimea protestărilor, se petrec tocmai astăzî, lucruri fără de nume şi nedrămuite fapte de copii, care îţi string inima de durerea unui contrast atât de isbitor... Pe când la Dobreţin, preotul Vasile Lucaci, în suprema ei elocvenţă şi energie, apărând cauza românismului, îşi robeşte trupul închisoare, lăsând în lacrămi femee şi copii, pe când sate întregi de ţărani tălpaşi se leapădă de biserica părinţilor lor, în semn de cea mai desnădăjduită dar româneasca protestare. Dincoace de munţi, în miezul ţăreî, sub acoperişul universităţeî—locaşul inimilor pure şi entusiaste — ce se petice oare ? Încrucişări de spade, ameninţărî cu revolvere, scandaluri prin întruniri şi presă, încriminări nedemne,—cu un cuvînt, despărţită în două tabere, studenţimea se sfîşie, aruncându’şî una alteia, în faţă şi în public, cele mai infame calomnii. Dincolo, ţărănimea de la coarnele plugului, schimbându’şî legea stămoşească se întrece în oţelire, dincoace studenţimea cultă şi entusiastă, se moleşeşte în lupte intestine, spre a dovedi românimeî întregi şi Europei mai cu seamă, că tot ceea ce s’a făurit în patru luni de zile, dimpreună cu pornirea lor entuziastă, n’a fost de cât un foc de pae, o cenuşă aruncată în vînt, categorisind astfel, dintr’o singură trăsătură, un neam întreg, de neputinţă şi laşitate. Şi la această privelişte dureroasă, la acest contrast nemaipomenit, chemaţi suntem noi oare să asistăm o ţară întreagă, cu braţele încrucişate, pentru că tinerimea universitară şi-a perdut în scurtă vreme şi vrîsta şi chemarea, eulipsind în fuste de cucoane emoţiile duelului şi a focurilor de revolver trase în vînt, ca să deştepte poliţia?... Ce bravură şi ce timpuri e, Doamne, de amar şi de durere, pentru un popor DUMINICA 8 NOEMBRE 1892 Datoria voastră a celor câţîva înainte mergători şi bărbaţi de inimă, este să vă strângeţi cât de curând laolaltă, în semn de protestare , şi chibzuind, să întocmiţi primele rânduri ale falangei de care îmbătrânită pajură, cu două capete, trebue să se sfarme sau să sfarme o dată lanţul de robie, sub verigele căruia geme în surda’ disperare, un popor de 4 milioane de români... Trăiască dar, întrebarea unui partid național iredentist, al cărui prim paragraf din programul său ar fi, şi nu poate fi altul, decât: Trnirea tuturor românilor. .. Casele din Bucureşti, situate pe soseaua Bonaparte No. 5, lângă bariera calei Victoria, pe linia tramvaiului, compuse din 16 camere, 12 de stăpini si 4 de slugi cu tot locul lor şi împreună cu locul de alături, unde se ţine tergul de ţuică, soseaua Bonaparte No. 7, se vend in condiţiosin excapftianat de favorabile» întinderea suprafeţei totale a ambelor locuri, e de metri pătraţi 4,278. Cu puţ cu pompă, apă din vina de la Herăstrău. Nemerite pentru instalaţiunea unui stabiliment de industrie. Doritorii să se adreseze la administraţia ziarului nostru. INFORMAŢIUNII Nu se dă curs nici unui manuscris neiscălit şi neînvestit cu adresa exactă a autorului. Aseară, cu ocasiunea venirei Regelui şi a urechiatului moştenitor al lui Lascar Catargiu, poliţia şi primăria au înscenat o mascarada, care îţi inspira cea maî desgustâtoare scârbă. Măturătorii primăriei şi toţi pungaşii de prin aresturile poliţieneşti au fost aduşi la gară, unde li s’au dat masalale pentru a lumina întunecata cale plină de păcate a Regelui şi a-i face astfel manifestaţie... spontanee. Cu toate sforţările poliţiei şi ale primăriei, totuşi la pornirea cortegiului n’avea cine striga ura, de vreme ce pungaşii se ocupau cu buzunăreala călătorilor, astfel că agenţii poliţiei au fost nevoiţi să adune grabnic pe toţi birjarii cari staţionaui la gară şi ’i-a adus teker meker în curtea gărei, unde ’i-a pus să strige ura! Ea un spectacol dintre cele mai scandaloase să fi văzut cum Regele şi urechiatul său nepot porniseră înconjuraţi de masaralele măturătorilor şi ale pungaşilor adunaţi de prin arestrile poliţieneşti. Şi când te gândeşti că reptilele guvernului au sa spună astăzi că mascarada de aseară a fost „maifestaţia cetăţenilor Capitalei“ cari au ţinut să-şi arate sentimentele de dragoste către Rege şi moştenitor! Mascarada aceasta a împiedicat pe mulţi calatori de a ajunge la timp la gară, şi unii dintre dânşii au scăpat trenul de Iaşi, fluid opriţi de poliţie de a intra în curtea gărei. D. Th. Rubini, proprietarul ziarului grec din Capitală, Sylloghi, după o carieră de 30 de ani în ziaristică se retrag din direcţia politică a ziarului, încredinţând-o D-lor Rados şi Moscopulo, primul ca director politic, secundul ca prim-redactor, ambii cunoscuţi lumea bucureştene cel intuiu ca reprezentat al studenţilor greci la congresul universitar din Giurgiu, cel de al doilea ca publicist distins al presei grece din capitală şi ca om de litere şi poet apreciat mult de lumea literară din Europa. Ca publicist, prin articolele sale, pe lângă spiritul de imparţialitate a probat întotdeauna o iubire către ţara noastră şi un dor de înfrăţire intre naţiunea greacă şi română. Titlurile cu care se presintă aceşti doi tineri în fruntea vechiului jurnal, ne dă o garanţie căi şi pe viitor vor fi animaţi de aceleaş sentimente de ideia înfrăţirei şi a iubire către această ţară cu toată discordia oficială ce există momentan. Directorul nostru, D. Al. V. Beldimann, a plecat aseară la Iaşi pentru a lua parte la întrunirea publică ce se va ţine azi în a doua Capitală a ţării pentru a protesta în contra crimelor din Dorohoia. interview Expres Aseară la Opera Italiană am avut ocaziunea să vorbesc cu D. Petre Grădişteanu. — In urma modificăreî simţitoare a programului elaborat de Dv. şi de D-nii Tache Giani şi Pană Bnescu, nu este oare posibilă o disidenţă în partidul naţionalliberal ? — Ori ce fel de disidenţă în partid este exclusă. Şi nimeni nu se poate supăra că proectul de program a fost modificat de comitetul partidului, căci e foarte firesc ca un proect, să fie combătut de unii şi susţinut de alţii. — Dar din programul elaborat de Dv. s’au suprimat chiar cele maî principale idei democratice ? — Nu toate. Colegiul unic deşi s’a suprimat s’a admis însă ca un ideal sufragiul universal. Şi sunt sigur că pănă va veni partidul naţional-liberal la cârmă, ideia colegiului unic va fi o pară coaptă şi se va realiza fără nici o opoziţie din partea partidului. De altfel pot să vă asigur, că nimeni nu se gândeşte în partid la o disidenţă; toţi suntem animaţi de ideia unităţeî partidului. — Dar în politica exterioară ce atitudine veţi observa ? — S’a prevăzut şi aceasta în program în mod precis. Suntem şi vroim să fim amici ai tuturor puterilor. Acela însă care ne va ameninţa naţionalitatea sau integritatea noastră teritorială, ne va fi duşman. — Cestiunea e însă, dacă D. Dimitrie Sturdza, care este prea mult angajat în politica exterioară în sensul triplei alianţe, presintă destule garanţii că va susţine acest punct al programului ? — O dată ce D. D. Sturdza a semnat programul, n’am nici un motiv de a mă îndoi de onestitatea sa, ori şi care ar fi trecutul D-sale în politica exterioară. fr©*5SH—» Dridri. D. N. Fleva a încunoştiinţat pe amicii săi că este decis a rămâne mai mult timp în Viena şi a se retrage cu desăvârşire din viaţa politică. E vorba ca şi carantina de la Ungheni să fie desfiinţată, deoarece raporturile oficiale ale consulatului nostru din Ismail constată dispariţiunea holerei în Basarabia. Carantina va fi desființată în cel mult zece zile. NUVELELE NOASTRE PRIETENI VECHI Mi-au plăcut în tot-d’au-una cânii şi pisicile, dar nu mi-a plăcut nici o dată să umblu pe strade cu căţelul după mine, ca cocoanele care încep să îmbătrânească. Totul însă nu era de părerea asta, şi tocmai acum, după cinci ani de zile, a trebuit să-l înţeleg Şi sunt foarte mâhnit că un lucru aşa de însemnat mi a scăpat atâta timp din vedere. Pe atunci, încă nu’mî trecuseră peste cap toate valurile mizeriei lumeşti, ca să pot înţelege iubirea cea maî mare şi maî devotată, iubirea bănească, spre a o numi astfel, — cu care trebuia să mă leg şi eu mai târziu de o fiinţă. Iubirea lui Totor mă atingea adesea, dar erau momente — de care acum mă mustră conştiinţa, — în care o uitam şi mă dădeam la violenţe. Când mă supăra mai tare, de multe ori chiar cu mângâerile lui, — îl luam la bâtae cu palma peste spate. Atunci el se lungea la pământ, şi fără să scâncească de loc, se uita în ochii mei cu ochii lui inteligenţi, umezi de durerea-i sufletească mai mult, par’că ar fi zis : - - Nu ! bate-mă ! bate-mă cât vrei, dar lasă-mă să stau cu tine, nu mă alunga !.. Şi, orî cât, l’aşî fi bătut, nu-l puteam face să plece de lângă mine. Iar când îmi trecea necazul, când mă vedea că ’î zîmbesc din nou, cu o bucurie neînchipuită sărea pe canapeaua pe care ședeam, și începea să’mî sărute mîna cu lăcomie... Dacă îl luam în brațe, se uita lung în ochii meî, rugător, dulce, par’că ar fi zis: — Lasă-mă, în schimbul întregei mele iubiri — și tu știi că pe lumea asta numai pe tine, pe tine singur te iubesc, — lasă-mă să te sărut pe gât... Fericirea lui cea mai mare era să-l las să mă sărute pe gât. Și atunci începea să mă sărute mai întâi, încet, cu frică, apoi mai repede, cu lăcomie... Ce fericit eram pe vremea aceea!... De sigur, pănă acum Totor mi-a fost singurul prieten.* * * Cu totul altfel era Raymond. Scoborîtor dintr’o veche familie moldovenească, era cunoscut de noi pănă la a noua generaţie, în sus. încă de pe când era o pisicuţă drăgălaşă, fără sex, îl luam seara cu noi şi îl duceam la o mătuşă a mea unde se întâlnea şi se juca toată seara cu un frăţior al lui, spre a se întoarce apoi obosit şi cuminte acasă. Dar când se făcu mare, nu mai era cuminte de loc. Slab şi nervos ca şi mine.