Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)

1894-01-01 / nr. 1741

intră. Bra barier, biseric neobic ■ te reflecţii se întrerupse, In mo­tram în grădina Cişmigiului, pe­­!m• ntul Ateneului vechiu. Va in !• de zile ale lui August. \ ii I aii că se îmbrăţişează sub razele o frăţie tăcută în lumea asta de si muri, un cîntec mut de iubire şi­­ viaţa.. . In aici, nu ea că tremură o seninătate al­­' • mi la seamă cum, în clipa aceia, sco­­lin buzunar, îî rupseî plicul şi ită, nu mai erau cuvintele obid­­ ii­e Tudor. Mui­­ trage să moară. Sunt patru zile îneste să’şi dea sufletul. Te strigă ■ ne... Părintele Gheorghe spune că j vi, barem, la ceasul morţei. — Pînă la C... Acolo poţi găsi, la Ha­ul In , o căruţă care să te-aducă în sat. .. Doar s’pîndura D-zeu să întoarcă Petre Văleanu, Notarul Comunei Vălenii. . ca un întuneric şi ’n ochi şi ’n ijloc, aşezai pe-o bancă, reciti scrisoarea, ti izmnar, şi privi pămîntul, cu des­rivire­a celor cari cugetă la mor­■ rea!... un glas par’ că îmi şopti a­ i î în suflet, şi se repeta dureros de ■. . repetă cele mai uşoare zgomote sub . . a unui templu larg şi vechiu. t .e­va minute aiurit. Apoi senzaţia i mi rănise simţirea ca o lovitură bru­dii senină mintea. Ispasiți într’o clipă o ec-.nicie de păcate! O fumei, pe jumătate uitat, mi se reîn­du-mi, ca o imagină de suferinţă,­­ nebună de mine, — copil ingrat şi­­ îmi reveni în suflet, ca o­ lumină ge­­angura dragoste adevărată în toată co­rn­ti­mente pe care o întîlnisem în viaţă uiosă atîta părere de ren de traiul darnic al bietei mele mume, de sfir­­nchipuit de dureros, că-mi simți con­­ț î I ;cîndu-mă cu o severitate prea crudă. . . ut, sei a­casă, și aruncai în grabă cîte­va ■ r’un geamantan. Servitorul îmi spuse după plecarea mea, mă căutase «cu­­my». Dede-i ordin servitorului să-i m plecat și că n’am să mai mă întorc. I I izii apoi pină la minister, fugind pe fon să mă înlocuiască pentru cîte­va zile. iei fură foarte surprinși că ’n ziua a­­îa iveam «figura serioasă». Nu răspunsei nici ti­r­u­rile, nici la rîsul lor. Oamenii, fără să nsultă de atîtea ori durerile!.... birje și pornii spre gară. Trenul pleca două ore, și ajungea noaptea la unu­ , trebuia să închiriez o birje, sau să căruţă, care să mă ducă în sat. ■ într’un vagon unde nu era nimeni. De ntre Bucureşti şi orăşelul C.., nu că­­ime multă. De­­sei fereastra, ca şi cum aşi fi chemat liniştea şi seninul cerului.... nule mi-erau la mama.... .ci o lacrimă nu’mi venea în ochi!..... * * * tr­ecut de miezul zilei cînd intram pe sub atului. Cind zării turla de la clopotniţa , inima începu să’mî bată cu o putere uită : m’apropiam de vatră, toţi ţăranii pe care îi întîlnisem pe fi­­ui, nu mă recunoscuse de cît învăţăto­­spunsei la salut şi îî făcu­i semn cu mîna parcă înapoi, se opri în fața portiţei de inele. Bor­in fundul curţei, — ca un mormînt u­­i­ care trăiseră atîtea vieţi de oameni.... ■ i, pe o laviţă vechie inedită cu un scău­­rac, mama dormea somnul din urmă. ise, o oră, după ce notarul îmi trimesese a. i femei bătrîne o plîngea şi, fără lacri­­. npleau împrejmuirea cu o jale sinistră, di înghieţat al morţei, nici o floare. In jur,­i­ ardeau cîte­va luminări de ceară roşie. La sosirea mea, bătrînele încetară de a mai plînge; notarul şi preotul îmi eşiră înainte, iar în urmă, învăţătorul venea însoţit de primar şi alţi săteni. M’apropiaî de moartă şi, fără să zic o vorbă, fără să scot un suspin, fără să’mi pice o lacrimă, îngenunchiai lingă capul ei. Nu vorbea nimeni.... Ţăranii se uitau gravi şi tăcuţi la mine. Pe chipul rece al mamei încremenise un fel de posomorîre... Nu mai era capul ei blajin de odinioară. Atîtea dureri, şi apoi groaznicul sfir­­şit, îi dedeseră o înfăţişare în adevăr hidoasă. Pe frunte numai, îi cădea părul ei alb şi fru­mos, ca o cunună a mizeriei. După o oră, intră in curte un bătrîn, aducînd pe umeri un coşciug de brad şi un stîlp, în formă de cruce. Vecinii se îngrijeau de sărmana mea mumă. De cînd rămăsese văduvă, şi de cînd mai ales copilul ei «fugise în alte lumi», satul întreg n’o lăsa să piară. Din puţinul ei da adese­ori celui mai în nevoi de­cît ea. Şi era bună, şi era înţe­leaptă, — cum aşi fi putut sa fiu şi eu !.. Preotul, notarul şi învăţătorul se apropiară de mine. Nici unul nu îndrăzni să mă întrebe de ce nu mai venisem de atita vreme «pe acasă». Imi vorbeau toţi cu sfială şi cumpătat. Dar din puţinele lor cuvinte înţelesei nesfârşitul «dor», care poate grăbise moartea mamei. Spre seară o înmormîntarăm. îmi rămăsese în auz glasul strident al clopo­tului de la biserică, şi căderea ţărînei pe coşciug. Vibrase atîta melancolie în aceste sunete, şi îmi evocase în amintire tot ce mi se părea uitat..... Copilăria începu să se desprindă din întune­ricul trecutului... Copil de plugari, născut şi crescut în mizerie; cît­va timp, păzitor la cireada satului; apoi intrind în şcoală, după îndemnul unui arendaş, care mă iubea; aci, învăţind cu o silinţă fără seamăn, terminînd clasele pri­mare, hotărit să merg înainte, să trec peste ori­ce piedici.... Plec în oraş, dau examen de bursier, izbutesc cel d’intîi, — trec toate clasele liceale, numărindu-mă printre şcolarii de frunte. Apoi, triumful: bacalaureatul!... Rămîn în Bucureşti, iau o slujbă, pierd doi ani fără să fac ceva; mă înscriu la Universitate, urmez neregulat, o părăsesc, m’agăţ iar de o slujbă şi, alunec în cea mai ticăloasă, in cea mai zadarnică viaţă !... Acuma, iată-mă singur!... Am rămas ca ul­tim vlăstar al unui neam. Un lung şir de gene­raţii luptind necontenit pentru a trăi, dîndu-şi una alteia, ca o moştenire sfintă, instinctul de viaţă, şi ajungînd să se stingă, prin mine ! O!.. ce dureros, ce înfiorător, îmi întunecă sufletul ideia aceasta a eternului sfirşit! — Se face noapte... Nemărginirea se înstelează, ca o boltă imensă. Satul doarme. Un vînt uşor aduce freamătul vag al plopilor, de care e plin cătunul. Din cînd în cînd, stoluri repezi de corbi s’afundă în depărtări.... Sînt singur pe prispă... Un zgomot mă trezeşte. Cîinele curţei intră de mai multe ori un bor­dei, ocoleşte curtea, miroase, iese afară la drum, aşteaptă puţin, se dă pe lîngă mine, apoi începe să latre.... Par’că plînge, parcă strigă... A sim­ţit şi el, poate, imensul gol pe care îl lasă în urma lor, — morţii. Dar acest animal putea să’şi exprime durerea... Eu mă simţeam împietrit, mut, incapabil de a plînge... Zguduitura brutală a durere!mă arun­case într’un fel de nesimţire îngrozitoare! De si°mr, starea aceasta trebuie să ne ultima pu­tere de-a suferi a simţireî omeneşti. După cît­va timp, cîinele încetă să latre. Luna se ivi tîrzifi dupe culmea unui deal. Fu ca un semn de pace şi mîngâiere. A „ O adiere caldă de linişte şi de înduioşare am­ străbătu în suflet. Adîncifi viaţa cu o^ pătrun­dere de gîndire înţeleaptă, redueîndu-i tot înţe­lesul ei la eternul fără de înţeles. Fireşte pentru oameni ca mine nu e loc mult pe pămînt. Lumea este a nepăsătorilor şi a ce­lor veseli. Dar atît mai bine! In faţa vecinicului nimic, ce"fericire sau ce durere e serioasă?... ¥ „ A doua zi, de dimineață, m’am dus înc’o dată în cimitirul satului. Pămîntul aruncat peste mama era încă umed. Soarele răspîndea peste crucile de lemn o pulbere de raze. Am îngenunchiat și am plîns... Eram scăpat! Spre seară am plecat, pentru a nu mai reveni nici­odată!»... Traian Demetrescu. ACOLO... La Rosmersholm întotdeauna E frig, e ceaţă; E soare trist, iar noaptea luna E glob de gh­iaţă In ori­ce suflet e o dramă Născut anume, **» '®-ufi’~glas fatal pe toţi îi chiamă 1 CB&' î) ^ - In altă lume. • M • • ............................. şi ninge Şi ’s obosit... Spre Rosmersholm cine mă ’mpinge Necontenit ? Quidam. ----------------------—.- -7». rr. «rT~-----------------------­ SIC COGITO Din marea operă Sic cogito, a D-luî Hîjdăă, mai dăm o mică mostră, pen­tru ca să vază şi alţii unde duce fa­­kirizmul. Dacă nici asta n’o fi de rîs, atuncia Prodănescu a fost un bărbat foarte serios. Iată proba : Destăinuirea Alăturînd acuma ceea­ ce ne-a dat Teo­logia şi ceea­ ce ne da o analiză curat ştiinţifică, noi vedem faţă ’n faţă : 1. Dumnezeu­ = Infinit 1. Urzirea = Mărginirea universului din infinit. 2. Binele = Partea infinitului în făptură. 3. Răul = Naşterea negaţiunei prin măr­ginire. II. Nemurirea = Evoluţiunea 4. Lupta cu Satan = Tinderea făptuire­a se desmărgini. 5. Raiu şi iad = Liberul arbitru. 6. Om-Dumnezeu = Altruism. III. Destăinuirea — Antropotechnia 7. Forma sufletului = Nici un spirit fără mater­iă. 8. Sfinţi, îngeri, etc. =Supra-om şi inspi­raţiunea. 9. Draci, strigoi, etc. = Ex-om şi obse­siunea. TRECUTUL ȘI VIITORUL RĂZBOIULUI CH. LETOURNEAU Sub semnătura deputatului socialist René Viviani, găsim în la Petite République, următoarea inte­resantă dare de seamă a cărţei care poartă titlul de mai sus. Nu-i de ajuns o schiţare biografică pentru a arăta însemnătatea studiului asupra războiului pe care maestrul nos­tru, D. Letourneau ,a adăugat la atîtea alte studii de adîncă critică. Dar la urma urmei, e poate mult mai bine ca o no­tiţă scurtă să nu conţie darea de seamă, în mod silit, incomplectă a unei opere de înaltă înţelepciune şi de analiză să­nătoasă. De­ altmintrelea asta ii va face pe cei mai mulţi să caute să citească cartea publicată de profesorul de antro­pologie, şi toţi vor cîştiga citind, scrise într’o formă perfectă, lecţiile severe pe care ştiinţa vecinie neobosită le dă aşa de rar ignoranţei prea curînd satisfăcută. Ii trebue în adevăr D-lui Letourneau un simţ critic foarte fin spre a’l împie­dica de a nu rătăci într’un subiect aşa de banal şi pentru a nu urma teoriile ordinare şi obicinuite pe care le sugge­­rează o asemenea chestie. Scriitorul care a dat publicului culegeri potrivite dintr’un curs făcut elevilor şi plin de lungi observaţii — nu-şi pierde vremea de-a ne redeştepta în minte toate fap­tele înregistrate de istoria trecutului: oamenii primei vîrste care se sfîşiaui între dînşii, primele societăţi cari se mă­­nîncă între ele, luptele, măcelurile, ago­niile trecutului, n’au fost de­cît prelu­diul societăţei actuale. Şi întru cît noi sîntem mai presus de trecut ? Intru cît a fost el ’ mai barbar de cît ultimul război şi al modernilor noştri războinici, de cît primul sălbatec care a asasinat pentru a’şî satisface interesul personal ? Vai! Cu toţii sînt o apă, şi acei cari,­­pe jumătate goi, au măcelărit pe se­menii lor pentru a putea trăi, şi acei cari au deslănţuit războaie pentru a cu­ceri o ţară, a cîştiga un tron, a funda o dinastie... Vecinic egoismul omenesc, mărit dar tot aşa de josnic. Totul se modifică, afară de natura înconjurătoare, pe care o credem neschimbată, dar care e totuşi schimbăcioasă. In mijlocul aceluiaşi cadru schimbă­tor, aceiaşi omenire, mişcată de aceleaşi mobile, împinsă către aceleaşi ţinte,— servite de mijloace deosebite, — luptă pentru acelaşi obiect, şi în timpurile de slăbiciune ale prezentului ca şi în trecut. Conştiinţa omenească rămîne aceeaşi, şi, după dorinţa viţiilor nostre absolute şi a virtuţilor noastre relative, ne dă, prin acte de aceeaşi natură, aceleaşi veci­­nice scuze sau remuşcări... Căci, numai în ochii ignoranţilor şi a leine-crezătorilor — cum o arată D. Letourneau cu o mare putere de cri­tică — civilizaţia modernă apare ca su­perioară. O ficţiune o acopere, — mize­rabilă zdreanţă care de-abia poate as­cunde respingătoarea realitate... Cum? Se poate nega progresul î1 Tocmai acest progres naşte războiul. Priviţi marea industrie, înălţînd de­a­­supra lumeî monştri de fer şi de oţel. Inşelînd speranţele pe care geniul ome­nesc le pusese într’însa, ea a adus robia în locul emancipărei, foamea în locul belşugului, pentru omenirea în folosul căreia fusese creată. E totuşi o logică în fapte. Industria e în mînele hrăpitoare ale exploatato­rilor, cărora le-a dat bogăţii imense. Cu modul acesta ea a încurajat egoismul, a unit vechile interese cu cele noue, a deslănţuit furia formidabilă a poftelor. Pentru a satisface pe unii şi pe alţii, războiul lăuntric ajutat de legi, se nu­meşte exploatarea,despoiarea, furtul. In afară, el se numeşte măcel. Ca şi selba­­ticul care luptă pentru a răpi o femee, ca şi cuceritorul care luptă pentru a fura o coroană, tot ast­fel luptăm şi noi pen­tru interese mărite; sîngele şi aurul se respîndeşte; plecăm din vechea Europă, cîmp devastat de prea multe experienţe funebre, —şi lumea necunoscută de cei vechi e dată pradă poftelor, şi asta se chiamă a moraliza rasele inferioare. Surprindem deci — cu studiul acesta — pricinile sociale ale războiului. De aici putem pleca pentru a studia mij­locul de a’l face să dispară,—şi a merge pănă acolo, însamnă a pune în chestie legitimitatea deslegărilor socialiste. A­­cest studiu conştiincios duce indirect la adoptarea lor. Citiţi următoarea obser­vaţie a D-lui Letourneau asupra des­creştere! iubirei de patrie, voi, ignoranţi şi lesne credincioşi, cari acuzaţi inter­naţionalismul­ nostru! Vedeţi istoria a­­cestor naţiuni la care simţul patriotic se perverteşte: la bogaţi din pricina iubi­rei de cîştig, la cei săraci din pricina urei pământului natal devenit neospitalier. Singură ideea socialistă a înălţat a­­cest sentiment prea micşurat la nenoro­ciţii din trecut. Mai pre­sus de patria materială — care e adesea aşa de ne­dreaptă faţă de copiii sei — noi am pus patria morală — cetatea ideală în care drepturile, justiţia, bunătatea, nu sunt numai nişte umbre trecătoare, apărînd vecinie ca un vis şi merefi dispărute ca şi el. Dar trebue să ne mărginim şi să în­cheiem. Nu mă pot împiedica de-a nu arăta bucuria pe care mi-o pricinuesc aceste înalte constatări ale acelora cari, cei d’intîî, au apărat în­tot­de­auna a­­ceste idei. Pot să ne spună nouă, tira­­liori pierduţi în luptele zilnice, şi ade­sea ni se spune că un singur mobil ne împinge, ura, ambiţia, calculul... Dar ce-i împinge pe­ aceşti învăţaţi de­­sinteresaţi ? Pe aceşti maeştri ? Pe aceste spirite libere? Ei ne aduc autoritatea numelui lor, probitatea neatinsă a şti­inţei lor. Suntem fericiţi de-a saluta as­­tă­zi printre dînşii, un om prea modest care se uită pe el însu­şi. Suntem feri­ciţi de-a vedea frăţia care ne uneşte— oameni de ştiinţă şi oameni de acţiune, toţi soldaţi ai ideei nouă care vine să emancipeze lumea şi pentru care unii pregătesc pentru alţii armele nece­sare ultimei lupte... T­radus de IT­ UH FAKIR PLAGIATOR : Sic cogito, sîc de nuntă ! E veacul plagiatorilor. Coşbuc a făcut cum a putut, Ascanio făcu şi dînsul, — acum veni rîndul fakirului Hîjdău. Un prietin voitor de bine, — un mate­rialist infam, — mi-a adus la redacţie cum să-i zic?... corpul delictului, sau Spiritul delictului. Eu n’am crezut că fakirul s’a apucat să spiriteze pe bieţii autori, pentru că are atîtea alte ocupaţii, în cît nu-i mai ră­mîne vreme. Dar... ce face Spiritul, nici Dracu nu desface. Te pomeneşti că omul n’a vrut să pla­gieze, dar vre­un mediu l-a făcut farse şi l-a dictat ceva din alţi autori.,, Mă rog, să lăsăm conjecturile şi să ve­nim la fapte... fireşte nu la fapte mate­riale, pentru că materia e mort, Spiritul sireacu face ce face. Am în ffiţa mea marea operă a mae­strului învîrtitor de mese, Sic­cogito. Şi mai am şi pe cel­ l’alt, cel cu pricina. Haidi să-i pun pe două coloane. Negre­şit, spiritistul nostru nu ia pe de-a între­gul, pentru că e om «mărginit». Dar... iată cum seamănă cele două cabazlîcuri. Ascultaţi: B. P. Hîjdău Dumnezeu­. Nemurirea şi destăinuirea. Somnul şi Sufletul. Hipnotismul în spiritism. Materialis­mul în spiritism. Excel­sior. Cuvintele acestea sînt puse la amîndoi autorii pe copertă. Notez asta, pentru ca să se vadă cum amîndoi au aceeaşi por­nire, acelaşi mod de a scrie. Şi acum, să trecem mai departe : D. I. Morulescu Unire. Prudenţe. Per­severenţe . Rezistenţe. Cristianism. Labore. Ab­­negaţiune. Acţiune. B. P. Hildă şi Dumnezeu­. Nemurirea Destăinuirea. (Sic­cogito, pag. 7). D. I. Moralescu Dumnezeu­ este: Lu­mina ! Adeverul! Drep­tatea ! ( Cristianismul sail Paradisul Ostaşului prin regimul vegetal. (Pag. 17). Cred că asemănarea reese în mod evi­dent. La D. Moralescu ca şi la D. Hijdan e acelaşi mod de a gîndi. *■ Dar mai ascultaţi: D. I. Moralescu Iar spiritul se înalţă la Cerească Creaţiune. Plîngeţi Geniu lui Bălă­­cescu întreaga Naţiune. Depuneţi pe mormîntu-î Coronî de Flori Geniuri ca El şi poetul Gh. Tăutu ’s nemuritori. (Cristianism etc. p. 291 E destul de convingătoare proba. Ilu­strul nostru ne­academician D. Moralescu, spune că poetul Gh. Tăutu e nemuritor, căci spiritul se înalţă la «cereasca crea­ţiune» ; savantul nostru academician D. Hijdan vede pe răposatul Davila, deşi îi sunt astupate toate găurile materiale. Aveţi însă puţină răbdare, şi mai as­cultaţi : D. I. Moralescu Numai scriptura Formează cu­ltura (Cristianism, etc. etc. pag. 9J. B. P. Hîjdău Spiritismul este, sau cel puţin poate să devină şi tinde a deveni, singura c­redinţă-ştiinţă. (Sic cogito, pag. 1). Nu vreau să urmez mai departe, pentru că convingerea-mi este foamată. D. Hijdan n’a plagiat în mod ordinar, luînd vorbă cu vorbă din Moralescu. Ideile însă sunt împrumutate pe de-a’ntregul. Ce’nseamnă, de pildă, numai scriptura formează cultura şi ce înseamnă spiritis­mul este credinţă-ştiinţă. Şi notaţi: opera D-luî Moralescu a apărut la *1886, iar a D-lui Hijdan la 1892. Cum vine asta? Eu înţeleg ca Speranţă să dic­teze scrisori întregi pe cînd maestrul e în stare de catalepsie; dar aceste scrisori să fie originale. Cum vine însă spiritul lui Moralescu să dicteze o carte întreagă, atunci cînd opera a fost publicată cu şase ani mai înainte? A, dar D. Hijdan şi-a menajat o eşire, — o gaură materială, neastupată, D-sa sfir­­şeşte ast­fel pe Sic­cogito: «Aşa­dar mă’ntreb încă o dată: sínt că oare autorul acestei cărţi după ce nu este al meu nici măcar Sic cogito (titlul) ? Să fie aceasta o portiţă de scăpare? In tot cazul, cuvintele de la urmă sunt ade­vărate. Nu, Sic cogito nu-i cartea D-lui Hildăă, ea nu este şi nu putea fi de­cît a lui Moralescu. De la început pînă la sfârşit cartea asta îţi lasă o impresie dureroasă, par’c’ai citi pe autorul operei «Cristianismul sau pa­radisul ostaşului prin regimul vegetal». Dar dac’ar fi numai atîta! Insă D. Hijdan nu s’a servit numai de un autor, D-sa a plagiat pe doi o dată. Alături cu Mora­lescu a pus şi pe celebrul poet spiritist State Prodănescu. Regretatul defunct Prodănescu, în opera sa «Progresele ţarei româneşti sub Domnia M. S. R. Carol I de Hohenzolern şi M. S. Elisabeta de Wied de la 1866 pina in ziua de azi, dedicată D-luî Prim-ministru Ion C. Brătianu, compusă în poezii, proză şi filosofie l- a spus încă de la 1884 tot ce spune azi D. Hijdan. Deosebirea este nu­mai că defunctul spiritist Prodănescu le-a spus mai clar. Iată, pe două coloane : De astă dată credem că nu mai e glumă. Se dovedeşte negru pe alb, că adevăratul spiritist român a fost State Prodănescu, iar D. Hijdan nu-i de­cît un palid imitator. Posedăm la redacţie operele trinitateV­iloralescu-Hîjdău­-Prodănescu, si sîntem dispuşi a dovedi necredinciosilor tot ce o aglumă.aC1 } Ca Să ,10 se cr­eadă căCe * * * Si acum , în ce stă faima D-lui Hijdan? . A măcelărit gloria kp Moralescu s-a împodobit cu penele lui Prodănescu s­i voeşte cu ori­ce preţ să treacă de oSna! Aceasta ne revoltă. Cum ! Un MorafeTcu mul^rorrdneSCU’“ ÎP'pme^ătodi0 spiritis­­mul romin, ramm in umbră nu li se găseşte nici un colţ în templul spiritist talCfe4uHUdM ,ronează !» SS „ spiritism, spiritism ! Ce ingrat eşti ţaţa cu părinţii tăi! «Urzit» din combi­narea lui Moralescu cu Prodănescu, fiinţe ponderabile, tu ai creat (prin mărginire) Pe „ţiaau, fiinţă imponderabilă, —şi acum rata-te cu creatorii tăi nerecunoscuti. Astupa-te, gaură materială,, ca să nu­­ materialismul acesta degradator! Căci ne doare ’n suflet, ne doare ’n stint, cînd vedem tocmai la oameni im­ponderabili ca D. Hijdan atîta persecuţie m potriva dascălilor săi! Spirit al lui Prodănescu, Duh al lui Moralescu priviţi ce sînt spiritîştii de cu... hai-fakir’l­umin«. —a vă da» Anton Bacalbașa. B. P. Illidan Sufletul are o gură a sa, ochi ai săi, urechi ale sale, un organism sufle­tesc imponderabil, deo­­sebiit de organismul cel ponderabil al formei pă­­mîntești, măcar că am­bele organizme, mate­riale ambele, dar unul ponderabil și cel­ l’alt im­ponderabil, unul secun­dar şi cela-l’alt primar, unul trecător şi cela-l’alt vecinie, se îmbină la­o­laltă in restimpul cît le este dat a fi legate. (Sic­cogito, pag. 29). B. P. Hijdan că am vezut în vis şi am auzit pe Dr. Davila care avea ochi şi urechi iar nu era ceva fără for­mă; l-am văzut şi l-am auzit eu prin ochii şi ure­chile sufletului, deşi ochii şi urechile trupului pu­teai­ să fie astupate. (Sic­cogito, pag. 281. State Prodănescu Sufletul este o fiinţă curată neamestecată şi neîmpreunată cu alt nimic. Şi de este combinat cu corpul, însă se desparte. Prin urmare este ne­muritor. Căci moartea nu este alt­ceva şi de­cit despărţirea sufletului din corp şi desbinarea lu­crurilor combinate. (Progresele etc., p. 58.) ULTIMA MÂNGÂIERE — DUPĂ JEAN RICARD —­ De-am şti c’amicî ne sunt copacii Şi apele ce trec pribege, De-am şti că stelele ne-ascultă Şi luna ne’nţelege De-am şti că e o simpatie Universală ce ne strînge, Că firea­ nu-i nepăsătoare Pe cînd un suflet plînge Ca cea din urmă mîngîiere Ar fi în sufletele noastre. — De-am ști că dorurile-acestea Se simt și ’n alte astre. .. NERVA. ARMONIE... Ivanciu Bolea, mare antreprenor de con­strucţii, are proprietăţi prin toate maha­lalele Bucureştiului. Vara le clădeşte şi în­spre toamnă le închiriează. E, ce cre­deţi? Banii întrebuinţaţi în clădiri aduc procente mari. De aceea Domnu Ivanciu se îngraşă de-a crapă pielea în ceafă. Şi cum să nu se îngraşe, cînd nici o umbră de mustrare de cuget nu-1 atinge. Parcă eîr fi săpat lutu, parcă el ar fi făcut cărămizele, parcă el ar fi ridicat astă vară în v arşiţa soarelui sutele şi miile de cără­mizi pe schelea clădireî­. * * * Pe un loc ce-l cumpărase în Cărămi­dari spre Cotroceni, avea trei case aproape dărăpănate. Pe două din ele le dărimase de tot și clădise una «modernă» cum zicea el. Pe-a treia începuse să­ o dărîme, dar vremea s’a stricat ș’a fost nevoit să-și amine planul pînă în primăvara viitoare. * * E în ajunul Crăciunului. Domnu Ivan­ciu stă acasă, întins pe o canapea de mă­tase. Dormitează, digerînd în linişte bu­nătăţile ce gustase la dejun. Viscolul în­grozitor de afară mugea înfrîns de tăria zidurilor ce-l apăram Cît de bine şi de adăpostit să simţea! O lene, o moleşire dobitocească ’î învălui­a­m toată fiinţa..... începuse a horăi, cînd zgomotul ușei îl deșteptă. Era feciorul din casă. Nepu­­tînd resista la rugămintele unuî om strein, venise să-l deștepte. — Un lucrător, coconaşule, voeşte să vă vorbească. — Nu vezi, dobitocule, că dorm ? Zii să vie peste un ceas... ★ * * Pînă să se împlinească ceasul, Gheor­­ghe zidaru dădu cîte­va ocoale prin stră­zile învecinate casei D-lui Ivanciu, lup­­tîndu-se cu viforul care-l pişcă prin rup­turile hainelor. Cînd crezu că a trecut ceasul se presentă din nou la D. Ivanciu. — Ce Cauți ? Ce voeşti ? îi zise el cu un ton răstit — Am venit să vă fac o rugăminte, D-le Ivanciu Am o casă de copii şi... — Ei, şi ce voeşti ? Pomană nu fac. — Nu,­­D-le Ivanciu. Am venit să vă rog ceva... să mă lăsaţi să stau în casa D­v. cea dărăpănată din Cărămidari. Ştiţi, alături de casa cea mare, nouă, la care am lucrat şi eu astă seară. — Da pînă acum unde ai stat ? — Am stat la o rudă a mea, dar Îmi era prea strimt. Au și eî patru copii și numai două odăiţe. Nu­­mai putem sta acolo, mai ales că un copil al lor s’a îmbolnăvit de scarlatină și mi-e frică să nu se molipsea­scă și ai mei. De aceea, m’am gîndit la Dv. și am venit să ve fac această rugăminte... N’am unde să mă duc în altă parte... De lucru n’am... D-v. știți, meșteșugul de zi­dar merge greu în timpul iernei. Casa ce vă cer, tot stă pustie. Și cu toate că e stri­cată tare, dar tot e mai bine de cît în drum. Voiă mai drege-o și eu... — Cit e de dărîmată casa, dar n’o pot da. Am să-mi pun în ea materialul de con­strucție pentru casa ce voia zidi in primă­vară pe locul acela. Ce ? Tu voeşti casa gratis ? — Credeam, D-le Ivanciu, că-mi veţi face binele acesta... N’am cu ce plăti. — Cu zece lei pe lună ți-o dau. — Dar de unde să-i scot? — Sau alt­fel dacă voești. Uite, te las sa stai în ea pînă în primă­vară, însă cînd * ¥ ¥ *) Ne vom face datoria de a examina mai pe larg* marea operă Sic­cogito a Fakirului naţional. Cetitorii vor vedea cum sărmanul Prodănescu şi nemuritorul Moralescu sînt în adevăr superiori prin cugetare­a-lui Hijdan. începem de la numărul viitor. Autorul.

Next