Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)
1894-01-01 / nr. 1741
intră. Bra barier, biseric neobic ■ te reflecţii se întrerupse, In motram în grădina Cişmigiului, pe!m• ntul Ateneului vechiu. Va in !• de zile ale lui August. \ ii I aii că se îmbrăţişează sub razele o frăţie tăcută în lumea asta de si muri, un cîntec mut de iubire şi viaţa.. . In aici, nu ea că tremură o seninătate al' • mi la seamă cum, în clipa aceia, scolin buzunar, îî rupseî plicul şi ită, nu mai erau cuvintele obid iie Tudor. Mui trage să moară. Sunt patru zile îneste să’şi dea sufletul. Te strigă ■ ne... Părintele Gheorghe spune că j vi, barem, la ceasul morţei. — Pînă la C... Acolo poţi găsi, la Haul In , o căruţă care să te-aducă în sat. .. Doar s’pîndura D-zeu să întoarcă Petre Văleanu, Notarul Comunei Vălenii. . ca un întuneric şi ’n ochi şi ’n ijloc, aşezai pe-o bancă, reciti scrisoarea, ti izmnar, şi privi pămîntul, cu desrivirea celor cari cugetă la mor■ rea!... un glas par’ că îmi şopti a i î în suflet, şi se repeta dureros de ■. . repetă cele mai uşoare zgomote sub . . a unui templu larg şi vechiu. t .eva minute aiurit. Apoi senzaţia i mi rănise simţirea ca o lovitură brudii senină mintea. Ispasiți într’o clipă o ec-.nicie de păcate! O fumei, pe jumătate uitat, mi se reîndu-mi, ca o imagină de suferinţă, nebună de mine, — copil ingrat şi îmi reveni în suflet, ca o lumină geangura dragoste adevărată în toată corntimente pe care o întîlnisem în viaţă uiosă atîta părere de ren de traiul darnic al bietei mele mume, de sfirnchipuit de dureros, că-mi simți conț î I ;cîndu-mă cu o severitate prea crudă. . . ut, sei acasă, și aruncai în grabă cîteva ■ r’un geamantan. Servitorul îmi spuse după plecarea mea, mă căutase «cumy». Dede-i ordin servitorului să-i m plecat și că n’am să mai mă întorc. I I izii apoi pină la minister, fugind pe fon să mă înlocuiască pentru cîteva zile. iei fură foarte surprinși că ’n ziua aîa iveam «figura serioasă». Nu răspunsei nici tirurile, nici la rîsul lor. Oamenii, fără să nsultă de atîtea ori durerile!.... birje și pornii spre gară. Trenul pleca două ore, și ajungea noaptea la unu , trebuia să închiriez o birje, sau să căruţă, care să mă ducă în sat. ■ într’un vagon unde nu era nimeni. De ntre Bucureşti şi orăşelul C.., nu căime multă. Desei fereastra, ca şi cum aşi fi chemat liniştea şi seninul cerului.... nule mi-erau la mama.... .ci o lacrimă nu’mi venea în ochi!..... * * * trecut de miezul zilei cînd intram pe sub atului. Cind zării turla de la clopotniţa , inima începu să’mî bată cu o putere uită : m’apropiam de vatră, toţi ţăranii pe care îi întîlnisem pe fiui, nu mă recunoscuse de cît învăţătospunsei la salut şi îî făcui semn cu mîna parcă înapoi, se opri în fața portiţei de inele. Borin fundul curţei, — ca un mormînt ui care trăiseră atîtea vieţi de oameni.... ■ i, pe o laviţă vechie inedită cu un scăurac, mama dormea somnul din urmă. ise, o oră, după ce notarul îmi trimesese a. i femei bătrîne o plîngea şi, fără lacri. npleau împrejmuirea cu o jale sinistră, di înghieţat al morţei, nici o floare. In jur,i ardeau cîteva luminări de ceară roşie. La sosirea mea, bătrînele încetară de a mai plînge; notarul şi preotul îmi eşiră înainte, iar în urmă, învăţătorul venea însoţit de primar şi alţi săteni. M’apropiaî de moartă şi, fără să zic o vorbă, fără să scot un suspin, fără să’mi pice o lacrimă, îngenunchiai lingă capul ei. Nu vorbea nimeni.... Ţăranii se uitau gravi şi tăcuţi la mine. Pe chipul rece al mamei încremenise un fel de posomorîre... Nu mai era capul ei blajin de odinioară. Atîtea dureri, şi apoi groaznicul sfirşit, îi dedeseră o înfăţişare în adevăr hidoasă. Pe frunte numai, îi cădea părul ei alb şi frumos, ca o cunună a mizeriei. După o oră, intră in curte un bătrîn, aducînd pe umeri un coşciug de brad şi un stîlp, în formă de cruce. Vecinii se îngrijeau de sărmana mea mumă. De cînd rămăsese văduvă, şi de cînd mai ales copilul ei «fugise în alte lumi», satul întreg n’o lăsa să piară. Din puţinul ei da adeseori celui mai în nevoi decît ea. Şi era bună, şi era înţeleaptă, — cum aşi fi putut sa fiu şi eu !.. Preotul, notarul şi învăţătorul se apropiară de mine. Nici unul nu îndrăzni să mă întrebe de ce nu mai venisem de atita vreme «pe acasă». Imi vorbeau toţi cu sfială şi cumpătat. Dar din puţinele lor cuvinte înţelesei nesfârşitul «dor», care poate grăbise moartea mamei. Spre seară o înmormîntarăm. îmi rămăsese în auz glasul strident al clopotului de la biserică, şi căderea ţărînei pe coşciug. Vibrase atîta melancolie în aceste sunete, şi îmi evocase în amintire tot ce mi se părea uitat..... Copilăria începu să se desprindă din întunericul trecutului... Copil de plugari, născut şi crescut în mizerie; cîtva timp, păzitor la cireada satului; apoi intrind în şcoală, după îndemnul unui arendaş, care mă iubea; aci, învăţind cu o silinţă fără seamăn, terminînd clasele primare, hotărit să merg înainte, să trec peste orice piedici.... Plec în oraş, dau examen de bursier, izbutesc cel d’intîi, — trec toate clasele liceale, numărindu-mă printre şcolarii de frunte. Apoi, triumful: bacalaureatul!... Rămîn în Bucureşti, iau o slujbă, pierd doi ani fără să fac ceva; mă înscriu la Universitate, urmez neregulat, o părăsesc, m’agăţ iar de o slujbă şi, alunec în cea mai ticăloasă, in cea mai zadarnică viaţă !... Acuma, iată-mă singur!... Am rămas ca ultim vlăstar al unui neam. Un lung şir de generaţii luptind necontenit pentru a trăi, dîndu-şi una alteia, ca o moştenire sfintă, instinctul de viaţă, şi ajungînd să se stingă, prin mine ! O!.. ce dureros, ce înfiorător, îmi întunecă sufletul ideia aceasta a eternului sfirşit! — Se face noapte... Nemărginirea se înstelează, ca o boltă imensă. Satul doarme. Un vînt uşor aduce freamătul vag al plopilor, de care e plin cătunul. Din cînd în cînd, stoluri repezi de corbi s’afundă în depărtări.... Sînt singur pe prispă... Un zgomot mă trezeşte. Cîinele curţei intră de mai multe ori un bordei, ocoleşte curtea, miroase, iese afară la drum, aşteaptă puţin, se dă pe lîngă mine, apoi începe să latre.... Par’că plînge, parcă strigă... A simţit şi el, poate, imensul gol pe care îl lasă în urma lor, — morţii. Dar acest animal putea să’şi exprime durerea... Eu mă simţeam împietrit, mut, incapabil de a plînge... Zguduitura brutală a durere!mă aruncase într’un fel de nesimţire îngrozitoare! De si°mr, starea aceasta trebuie să ne ultima putere de-a suferi a simţireî omeneşti. După cîtva timp, cîinele încetă să latre. Luna se ivi tîrzifi dupe culmea unui deal. Fu ca un semn de pace şi mîngâiere. A „ O adiere caldă de linişte şi de înduioşare am străbătu în suflet. Adîncifi viaţa cu o^ pătrundere de gîndire înţeleaptă, redueîndu-i tot înţelesul ei la eternul fără de înţeles. Fireşte pentru oameni ca mine nu e loc mult pe pămînt. Lumea este a nepăsătorilor şi a celor veseli. Dar atît mai bine! In faţa vecinicului nimic, ce"fericire sau ce durere e serioasă?... ¥ „ A doua zi, de dimineață, m’am dus înc’o dată în cimitirul satului. Pămîntul aruncat peste mama era încă umed. Soarele răspîndea peste crucile de lemn o pulbere de raze. Am îngenunchiat și am plîns... Eram scăpat! Spre seară am plecat, pentru a nu mai reveni niciodată!»... Traian Demetrescu. ACOLO... La Rosmersholm întotdeauna E frig, e ceaţă; E soare trist, iar noaptea luna E glob de ghiaţă In orice suflet e o dramă Născut anume, **» '®-ufi’~glas fatal pe toţi îi chiamă 1 CB&' î) ^ - In altă lume. • M • • ............................. şi ninge Şi ’s obosit... Spre Rosmersholm cine mă ’mpinge Necontenit ? Quidam. ----------------------—.- -7». rr. «rT~----------------------- SIC COGITO Din marea operă Sic cogito, a D-luî Hîjdăă, mai dăm o mică mostră, pentru ca să vază şi alţii unde duce fakirizmul. Dacă nici asta n’o fi de rîs, atuncia Prodănescu a fost un bărbat foarte serios. Iată proba : Destăinuirea Alăturînd acuma ceea ce ne-a dat Teologia şi ceea ce ne da o analiză curat ştiinţifică, noi vedem faţă ’n faţă : 1. Dumnezeu = Infinit 1. Urzirea = Mărginirea universului din infinit. 2. Binele = Partea infinitului în făptură. 3. Răul = Naşterea negaţiunei prin mărginire. II. Nemurirea = Evoluţiunea 4. Lupta cu Satan = Tinderea făptuirea se desmărgini. 5. Raiu şi iad = Liberul arbitru. 6. Om-Dumnezeu = Altruism. III. Destăinuirea — Antropotechnia 7. Forma sufletului = Nici un spirit fără materiă. 8. Sfinţi, îngeri, etc. =Supra-om şi inspiraţiunea. 9. Draci, strigoi, etc. = Ex-om şi obsesiunea. TRECUTUL ȘI VIITORUL RĂZBOIULUI CH. LETOURNEAU Sub semnătura deputatului socialist René Viviani, găsim în la Petite République, următoarea interesantă dare de seamă a cărţei care poartă titlul de mai sus. Nu-i de ajuns o schiţare biografică pentru a arăta însemnătatea studiului asupra războiului pe care maestrul nostru, D. Letourneau ,a adăugat la atîtea alte studii de adîncă critică. Dar la urma urmei, e poate mult mai bine ca o notiţă scurtă să nu conţie darea de seamă, în mod silit, incomplectă a unei opere de înaltă înţelepciune şi de analiză sănătoasă. De altmintrelea asta ii va face pe cei mai mulţi să caute să citească cartea publicată de profesorul de antropologie, şi toţi vor cîştiga citind, scrise într’o formă perfectă, lecţiile severe pe care ştiinţa vecinie neobosită le dă aşa de rar ignoranţei prea curînd satisfăcută. Ii trebue în adevăr D-lui Letourneau un simţ critic foarte fin spre a’l împiedica de a nu rătăci într’un subiect aşa de banal şi pentru a nu urma teoriile ordinare şi obicinuite pe care le suggerează o asemenea chestie. Scriitorul care a dat publicului culegeri potrivite dintr’un curs făcut elevilor şi plin de lungi observaţii — nu-şi pierde vremea de-a ne redeştepta în minte toate faptele înregistrate de istoria trecutului: oamenii primei vîrste care se sfîşiaui între dînşii, primele societăţi cari se mănîncă între ele, luptele, măcelurile, agoniile trecutului, n’au fost decît preludiul societăţei actuale. Şi întru cît noi sîntem mai presus de trecut ? Intru cît a fost el ’ mai barbar de cît ultimul război şi al modernilor noştri războinici, de cît primul sălbatec care a asasinat pentru a’şî satisface interesul personal ? Vai! Cu toţii sînt o apă, şi acei cari,pe jumătate goi, au măcelărit pe semenii lor pentru a putea trăi, şi acei cari au deslănţuit războaie pentru a cuceri o ţară, a cîştiga un tron, a funda o dinastie... Vecinic egoismul omenesc, mărit dar tot aşa de josnic. Totul se modifică, afară de natura înconjurătoare, pe care o credem neschimbată, dar care e totuşi schimbăcioasă. In mijlocul aceluiaşi cadru schimbător, aceiaşi omenire, mişcată de aceleaşi mobile, împinsă către aceleaşi ţinte,— servite de mijloace deosebite, — luptă pentru acelaşi obiect, şi în timpurile de slăbiciune ale prezentului ca şi în trecut. Conştiinţa omenească rămîne aceeaşi, şi, după dorinţa viţiilor nostre absolute şi a virtuţilor noastre relative, ne dă, prin acte de aceeaşi natură, aceleaşi vecinice scuze sau remuşcări... Căci, numai în ochii ignoranţilor şi a leine-crezătorilor — cum o arată D. Letourneau cu o mare putere de critică — civilizaţia modernă apare ca superioară. O ficţiune o acopere, — mizerabilă zdreanţă care de-abia poate ascunde respingătoarea realitate... Cum? Se poate nega progresul î1 Tocmai acest progres naşte războiul. Priviţi marea industrie, înălţînd deasupra lumeî monştri de fer şi de oţel. Inşelînd speranţele pe care geniul omenesc le pusese într’însa, ea a adus robia în locul emancipărei, foamea în locul belşugului, pentru omenirea în folosul căreia fusese creată. E totuşi o logică în fapte. Industria e în mînele hrăpitoare ale exploatatorilor, cărora le-a dat bogăţii imense. Cu modul acesta ea a încurajat egoismul, a unit vechile interese cu cele noue, a deslănţuit furia formidabilă a poftelor. Pentru a satisface pe unii şi pe alţii, războiul lăuntric ajutat de legi, se numeşte exploatarea,despoiarea, furtul. In afară, el se numeşte măcel. Ca şi selbaticul care luptă pentru a răpi o femee, ca şi cuceritorul care luptă pentru a fura o coroană, tot astfel luptăm şi noi pentru interese mărite; sîngele şi aurul se respîndeşte; plecăm din vechea Europă, cîmp devastat de prea multe experienţe funebre, —şi lumea necunoscută de cei vechi e dată pradă poftelor, şi asta se chiamă a moraliza rasele inferioare. Surprindem deci — cu studiul acesta — pricinile sociale ale războiului. De aici putem pleca pentru a studia mijlocul de a’l face să dispară,—şi a merge pănă acolo, însamnă a pune în chestie legitimitatea deslegărilor socialiste. Acest studiu conştiincios duce indirect la adoptarea lor. Citiţi următoarea observaţie a D-lui Letourneau asupra descreştere! iubirei de patrie, voi, ignoranţi şi lesne credincioşi, cari acuzaţi internaţionalismul nostru! Vedeţi istoria acestor naţiuni la care simţul patriotic se perverteşte: la bogaţi din pricina iubirei de cîştig, la cei săraci din pricina urei pământului natal devenit neospitalier. Singură ideea socialistă a înălţat acest sentiment prea micşurat la nenorociţii din trecut. Mai presus de patria materială — care e adesea aşa de nedreaptă faţă de copiii sei — noi am pus patria morală — cetatea ideală în care drepturile, justiţia, bunătatea, nu sunt numai nişte umbre trecătoare, apărînd vecinie ca un vis şi merefi dispărute ca şi el. Dar trebue să ne mărginim şi să încheiem. Nu mă pot împiedica de-a nu arăta bucuria pe care mi-o pricinuesc aceste înalte constatări ale acelora cari, cei d’intîî, au apărat întotdeauna aceste idei. Pot să ne spună nouă, tiraliori pierduţi în luptele zilnice, şi adesea ni se spune că un singur mobil ne împinge, ura, ambiţia, calculul... Dar ce-i împinge pe aceşti învăţaţi desinteresaţi ? Pe aceşti maeştri ? Pe aceste spirite libere? Ei ne aduc autoritatea numelui lor, probitatea neatinsă a ştiinţei lor. Suntem fericiţi de-a saluta astăzi printre dînşii, un om prea modest care se uită pe el însuşi. Suntem fericiţi de-a vedea frăţia care ne uneşte— oameni de ştiinţă şi oameni de acţiune, toţi soldaţi ai ideei nouă care vine să emancipeze lumea şi pentru care unii pregătesc pentru alţii armele necesare ultimei lupte... Tradus de IT UH FAKIR PLAGIATOR : Sic cogito, sîc de nuntă ! E veacul plagiatorilor. Coşbuc a făcut cum a putut, Ascanio făcu şi dînsul, — acum veni rîndul fakirului Hîjdău. Un prietin voitor de bine, — un materialist infam, — mi-a adus la redacţie cum să-i zic?... corpul delictului, sau Spiritul delictului. Eu n’am crezut că fakirul s’a apucat să spiriteze pe bieţii autori, pentru că are atîtea alte ocupaţii, în cît nu-i mai rămîne vreme. Dar... ce face Spiritul, nici Dracu nu desface. Te pomeneşti că omul n’a vrut să plagieze, dar vreun mediu l-a făcut farse şi l-a dictat ceva din alţi autori.,, Mă rog, să lăsăm conjecturile şi să venim la fapte... fireşte nu la fapte materiale, pentru că materia e mort, Spiritul sireacu face ce face. Am în ffiţa mea marea operă a maestrului învîrtitor de mese, Siccogito. Şi mai am şi pe cel l’alt, cel cu pricina. Haidi să-i pun pe două coloane. Negreşit, spiritistul nostru nu ia pe de-a întregul, pentru că e om «mărginit». Dar... iată cum seamănă cele două cabazlîcuri. Ascultaţi: B. P. Hîjdău Dumnezeu. Nemurirea şi destăinuirea. Somnul şi Sufletul. Hipnotismul în spiritism. Materialismul în spiritism. Excelsior. Cuvintele acestea sînt puse la amîndoi autorii pe copertă. Notez asta, pentru ca să se vadă cum amîndoi au aceeaşi pornire, acelaşi mod de a scrie. Şi acum, să trecem mai departe : D. I. Morulescu Unire. Prudenţe. Perseverenţe . Rezistenţe. Cristianism. Labore. Abnegaţiune. Acţiune. B. P. Hildă şi Dumnezeu. Nemurirea Destăinuirea. (Siccogito, pag. 7). D. I. Moralescu Dumnezeu este: Lumina ! Adeverul! Dreptatea ! ( Cristianismul sail Paradisul Ostaşului prin regimul vegetal. (Pag. 17). Cred că asemănarea reese în mod evident. La D. Moralescu ca şi la D. Hijdan e acelaşi mod de a gîndi. *■ Dar mai ascultaţi: D. I. Moralescu Iar spiritul se înalţă la Cerească Creaţiune. Plîngeţi Geniu lui Bălăcescu întreaga Naţiune. Depuneţi pe mormîntu-î Coronî de Flori Geniuri ca El şi poetul Gh. Tăutu ’s nemuritori. (Cristianism etc. p. 291 E destul de convingătoare proba. Ilustrul nostru neacademician D. Moralescu, spune că poetul Gh. Tăutu e nemuritor, căci spiritul se înalţă la «cereasca creaţiune» ; savantul nostru academician D. Hijdan vede pe răposatul Davila, deşi îi sunt astupate toate găurile materiale. Aveţi însă puţină răbdare, şi mai ascultaţi : D. I. Moralescu Numai scriptura Formează cultura (Cristianism, etc. etc. pag. 9J. B. P. Hîjdău Spiritismul este, sau cel puţin poate să devină şi tinde a deveni, singura credinţă-ştiinţă. (Sic cogito, pag. 1). Nu vreau să urmez mai departe, pentru că convingerea-mi este foamată. D. Hijdan n’a plagiat în mod ordinar, luînd vorbă cu vorbă din Moralescu. Ideile însă sunt împrumutate pe de-a’ntregul. Ce’nseamnă, de pildă, numai scriptura formează cultura şi ce înseamnă spiritismul este credinţă-ştiinţă. Şi notaţi: opera D-luî Moralescu a apărut la *1886, iar a D-lui Hijdan la 1892. Cum vine asta? Eu înţeleg ca Speranţă să dicteze scrisori întregi pe cînd maestrul e în stare de catalepsie; dar aceste scrisori să fie originale. Cum vine însă spiritul lui Moralescu să dicteze o carte întreagă, atunci cînd opera a fost publicată cu şase ani mai înainte? A, dar D. Hijdan şi-a menajat o eşire, — o gaură materială, neastupată, D-sa sfirşeşte astfel pe Siccogito: «Aşadar mă’ntreb încă o dată: sínt că oare autorul acestei cărţi după ce nu este al meu nici măcar Sic cogito (titlul) ? Să fie aceasta o portiţă de scăpare? In tot cazul, cuvintele de la urmă sunt adevărate. Nu, Sic cogito nu-i cartea D-lui Hildăă, ea nu este şi nu putea fi decît a lui Moralescu. De la început pînă la sfârşit cartea asta îţi lasă o impresie dureroasă, par’c’ai citi pe autorul operei «Cristianismul sau paradisul ostaşului prin regimul vegetal». Dar dac’ar fi numai atîta! Insă D. Hijdan nu s’a servit numai de un autor, D-sa a plagiat pe doi o dată. Alături cu Moralescu a pus şi pe celebrul poet spiritist State Prodănescu. Regretatul defunct Prodănescu, în opera sa «Progresele ţarei româneşti sub Domnia M. S. R. Carol I de Hohenzolern şi M. S. Elisabeta de Wied de la 1866 pina in ziua de azi, dedicată D-luî Prim-ministru Ion C. Brătianu, compusă în poezii, proză şi filosofie l- a spus încă de la 1884 tot ce spune azi D. Hijdan. Deosebirea este numai că defunctul spiritist Prodănescu le-a spus mai clar. Iată, pe două coloane : De astă dată credem că nu mai e glumă. Se dovedeşte negru pe alb, că adevăratul spiritist român a fost State Prodănescu, iar D. Hijdan nu-i decît un palid imitator. Posedăm la redacţie operele trinitateViloralescu-Hîjdău-Prodănescu, si sîntem dispuşi a dovedi necredinciosilor tot ce o aglumă.aC1 } Ca Să ,10 se creadă căCe * * * Si acum , în ce stă faima D-lui Hijdan? . A măcelărit gloria kp Moralescu s-a împodobit cu penele lui Prodănescu si voeşte cu orice preţ să treacă de oSna! Aceasta ne revoltă. Cum ! Un MorafeTcu mul^rorrdneSCU’“ ÎP'pme^ătodi0 spiritismul romin, ramm in umbră nu li se găseşte nici un colţ în templul spiritist talCfe4uHUdM ,ronează !» SS „ spiritism, spiritism ! Ce ingrat eşti ţaţa cu părinţii tăi! «Urzit» din combinarea lui Moralescu cu Prodănescu, fiinţe ponderabile, tu ai creat (prin mărginire) Pe „ţiaau, fiinţă imponderabilă, —şi acum rata-te cu creatorii tăi nerecunoscuti. Astupa-te, gaură materială,, ca să nu materialismul acesta degradator! Căci ne doare ’n suflet, ne doare ’n stint, cînd vedem tocmai la oameni imponderabili ca D. Hijdan atîta persecuţie m potriva dascălilor săi! Spirit al lui Prodănescu, Duh al lui Moralescu priviţi ce sînt spiritîştii de cu... hai-fakir’lumin«. —a vă da» Anton Bacalbașa. B. P. Illidan Sufletul are o gură a sa, ochi ai săi, urechi ale sale, un organism sufletesc imponderabil, deosebiit de organismul cel ponderabil al formei pămîntești, măcar că ambele organizme, materiale ambele, dar unul ponderabil și cel l’alt imponderabil, unul secundar şi cela-l’alt primar, unul trecător şi cela-l’alt vecinie, se îmbină laolaltă in restimpul cît le este dat a fi legate. (Siccogito, pag. 29). B. P. Hijdan că am vezut în vis şi am auzit pe Dr. Davila care avea ochi şi urechi iar nu era ceva fără formă; l-am văzut şi l-am auzit eu prin ochii şi urechile sufletului, deşi ochii şi urechile trupului puteai să fie astupate. (Siccogito, pag. 281. State Prodănescu Sufletul este o fiinţă curată neamestecată şi neîmpreunată cu alt nimic. Şi de este combinat cu corpul, însă se desparte. Prin urmare este nemuritor. Căci moartea nu este altceva şi decit despărţirea sufletului din corp şi desbinarea lucrurilor combinate. (Progresele etc., p. 58.) ULTIMA MÂNGÂIERE — DUPĂ JEAN RICARD — De-am şti c’amicî ne sunt copacii Şi apele ce trec pribege, De-am şti că stelele ne-ascultă Şi luna ne’nţelege De-am şti că e o simpatie Universală ce ne strînge, Că firea nu-i nepăsătoare Pe cînd un suflet plînge Ca cea din urmă mîngîiere Ar fi în sufletele noastre. — De-am ști că dorurile-acestea Se simt și ’n alte astre. .. NERVA. ARMONIE... Ivanciu Bolea, mare antreprenor de construcţii, are proprietăţi prin toate mahalalele Bucureştiului. Vara le clădeşte şi înspre toamnă le închiriează. E, ce credeţi? Banii întrebuinţaţi în clădiri aduc procente mari. De aceea Domnu Ivanciu se îngraşă de-a crapă pielea în ceafă. Şi cum să nu se îngraşe, cînd nici o umbră de mustrare de cuget nu-1 atinge. Parcă eîr fi săpat lutu, parcă el ar fi făcut cărămizele, parcă el ar fi ridicat astă vară în v arşiţa soarelui sutele şi miile de cărămizi pe schelea clădireî. * * * Pe un loc ce-l cumpărase în Cărămidari spre Cotroceni, avea trei case aproape dărăpănate. Pe două din ele le dărimase de tot și clădise una «modernă» cum zicea el. Pe-a treia începuse să o dărîme, dar vremea s’a stricat ș’a fost nevoit să-și amine planul pînă în primăvara viitoare. * * E în ajunul Crăciunului. Domnu Ivanciu stă acasă, întins pe o canapea de mătase. Dormitează, digerînd în linişte bunătăţile ce gustase la dejun. Viscolul îngrozitor de afară mugea înfrîns de tăria zidurilor ce-l apăram Cît de bine şi de adăpostit să simţea! O lene, o moleşire dobitocească ’î învăluiam toată fiinţa..... începuse a horăi, cînd zgomotul ușei îl deșteptă. Era feciorul din casă. Neputînd resista la rugămintele unuî om strein, venise să-l deștepte. — Un lucrător, coconaşule, voeşte să vă vorbească. — Nu vezi, dobitocule, că dorm ? Zii să vie peste un ceas... ★ * * Pînă să se împlinească ceasul, Gheorghe zidaru dădu cîteva ocoale prin străzile învecinate casei D-lui Ivanciu, luptîndu-se cu viforul care-l pişcă prin rupturile hainelor. Cînd crezu că a trecut ceasul se presentă din nou la D. Ivanciu. — Ce Cauți ? Ce voeşti ? îi zise el cu un ton răstit — Am venit să vă fac o rugăminte, D-le Ivanciu Am o casă de copii şi... — Ei, şi ce voeşti ? Pomană nu fac. — Nu,D-le Ivanciu. Am venit să vă rog ceva... să mă lăsaţi să stau în casa Dv. cea dărăpănată din Cărămidari. Ştiţi, alături de casa cea mare, nouă, la care am lucrat şi eu astă seară. — Da pînă acum unde ai stat ? — Am stat la o rudă a mea, dar Îmi era prea strimt. Au și eî patru copii și numai două odăiţe. Numai putem sta acolo, mai ales că un copil al lor s’a îmbolnăvit de scarlatină și mi-e frică să nu se molipsească și ai mei. De aceea, m’am gîndit la Dv. și am venit să ve fac această rugăminte... N’am unde să mă duc în altă parte... De lucru n’am... D-v. știți, meșteșugul de zidar merge greu în timpul iernei. Casa ce vă cer, tot stă pustie. Și cu toate că e stricată tare, dar tot e mai bine de cît în drum. Voiă mai drege-o și eu... — Cit e de dărîmată casa, dar n’o pot da. Am să-mi pun în ea materialul de construcție pentru casa ce voia zidi in primăvară pe locul acela. Ce ? Tu voeşti casa gratis ? — Credeam, D-le Ivanciu, că-mi veţi face binele acesta... N’am cu ce plăti. — Cu zece lei pe lună ți-o dau. — Dar de unde să-i scot? — Sau altfel dacă voești. Uite, te las sa stai în ea pînă în primăvară, însă cînd * ¥ ¥ *) Ne vom face datoria de a examina mai pe larg* marea operă Siccogito a Fakirului naţional. Cetitorii vor vedea cum sărmanul Prodănescu şi nemuritorul Moralescu sînt în adevăr superiori prin cugetarea-lui Hijdan. începem de la numărul viitor. Autorul.