Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)

1894-01-13 / nr. 1749

ANUL VII. — No. 1749. UN HI­M UNIVERUJJO BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIE-CĂREÎ LUNÎ SI SE PLĂTESC TOT-D’A-UNA ÎNAINTE m Bucureşti la casa administraţie! din Judeţe şi Streinătate prin mandate POŞTALE UN AN ÎN TARĂ 30 LEI; ÎN STREINĂTATE 50 LEÎ SASE LUNI . . 15 » » » 25 » TREI lun! . . 8 » » » 13 » Ura raumer ira etrem­atoto »© baraj MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA PASAGIUL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGE­ORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BERBIBIANU V. Ale&arasbri. NUMERUL 10 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se primesc numai la Administraţie DIN Streinătate, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate ANUNCIURI LA PAG. IV.................0,30 b. linii* * » » iii...................2,— lei » » » » ii...................3,— » x INSERŢIELE ŞI RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL. La Paris, ziarul se găseşte de vînzare CU NUMERUL LA kioscal No. 192, Boulev. St.-Germain UN NUMER VEGU­LU -3® RAN| --------------------------------.... ........ % REDACȚIA:’/ PASAGIUL BANCEI NAȚIONALE (CASELE:(URAÎSEORGeViO) Camera s’a deschis, in curînd acti­vitatea parlamentară va atrage toate atenţiile. Certurile mai mult sau mai puţin interesante, ce se petrec şi se vor petrece în sinul reprezen­tanţilor colegiilor restrînse, ne vor absorbi pe toţi, cu acel farmec pe care îl au în­tot­d’auna reprezen­taţiile gălăgioase. Să maî insistăm, deci, asupra bă­tăii în armată. E o chestiune mai mult de cît dureroasă, a căreea desvoltare n’ar trebui să ne obo­sească nici o­dată şi care ar trebui să ne preocupe maî mult de cît luxul oratorico-parlamentar. E neîndoelnic că aşa numitele „partide de guvernămînt“ n’au dat nicî­odată vre’o importanţă îngro­zitoarei vieţi de chinuri pe care o duce soldatul în cazarmă. Sub toate guvernele tortura a fost cel puţin tolerată, dacă nu încurajată. Ne aducem aminte, că de cînd o seamă de oameni şi-au luat sar­cina de a demasca ce se petrece în ocna militară, au trecut pe la cîrma statului guverne de amîn­­două culorile dominante. Ei bine, nici­odată n’am văzut să se dea sa­tisfacere celor nedreptăţiţi. Şi nu vorbesc numai de bătae şi de tortură,—pe care unii se încearcă să le justifice... filozoficeşte!—dar autorităţile superioare, oficiale, dar tribunalele militare, s’au purtat ve­cinie la un fel. Care să fie pricina? Mai intiiu, aceea ce e sigur, este că bătaia se aplică mai ales în po­triva fiilor de săteni. Ei bine, să­tenii nefiind alegători, ei neavînd îa Stat nici o însemnătate politică, e natural, — căci sînt fără de legi naturale,—ca suferinţele lor să in­tereseze prea puţin clasa politicia­­nilor, care e în tot-d’a­ una aceeaşi. N’aţi auzit cît zgomot a provocat in cercurile conducătoare lovirea unui privilegiat? Lucrul a fost fi­resc, pentru că organismul de clasă e solidar, pentru că o clasă e ca pădurea de aramă din poveşti, că­reea dacă-i smulgi o frunză se cu­tremură tot codrul. Afară de asta, e ştiut lucru pentru cei ce au şi alte concepţii asupra Istoriei de cit concepţiile oficiale, că Statul e conspiraţia minorităţei apăsătoare în potriva majorităţei apăsate. Minoritatea asta nu se poate sus­ţine de­cît uzînd de un arsenal întreg de instituţii. Intre acestea e şi instituţia armatei permanente. Pe cind nu exista constituţiona­lism, pe cînd Domnii erau a­tot-pu­­ternici, ei se sprijineau pe cete mercenare. Numească-se ele preto­­rieni, eniceri ori seimeni, cetele astea salariate impuneau la rîndul lor o sumă de obligaţii acelora cari le salaria. Iar salariatorii trebuiau să se supue. In constituţionalizmul modern, Statul a luat locul Domnilor. Ei bine, ca sa poată fi susţinut de armata ermanentă,—pretorienî evoluaţi,S­tatul trebue să-i acorde o sumă de privilegii. Vor şefii militari să se menţie bă­taia? Cîrmuitorii Statului n’au în­cotro, ci trebue să se supue. Dacă nu se supun, atunci aceşti şefi, cari constituesc o ligă in Stat, Îşi retrag sprijinul ce dau orîndui­­rea de azi. Şi atunci, cine va mai împuşcă pe sătenii răsculaţi ? Cine va conduce alegerile zgomotoase? Cine va menţine marea dezordine socială, care se numeşte în bătae de joc organizţie burghezo-capi­­talistă ? Şi iată pentru ce marile partide trebuesc să tolereze bătaia în ar­mată, chiar dacă între ele s’ar găsi oameni de inimă, pe cari cruzimile militare ii Îngrozesc. In politică, în politica de clasă, sentimentalismul e o marfă depre­ciată. De-asupra lui apasă piatra fatalităței, nevoia de a se conserva clasa nezdruncinată. Dar Regele? Nu-i el oare şeful armatei? El pentru ce nu se în­­duioşază? Pentru ce nu ia măsuri? Vom vedea in numărul viitor ce face şi Regele şi pentru ce el to­lerează bătaia în armată. Pin’ atunci, un lucru nu trebue uitat: cetăţenii, pe cari torturile din armată îi lovesc direct, au datoria să lupte singuri pentru desfiinţarea acestei pacoste, pentru ştergerea acestei îngrozitoare ruşinî. Precum emanciparea economică a unei clase nu poate veni decit de la clasa robită, — tot aşa ori­ce jug nu se poate scutura decît de acei ce-1 poartă. Căci nu s’a văzut tiran care să renunțe de bună-voe la drepturile ce-i dă situația lu­i. Aratora SSoeiftSbuissa. A se vedea ultime telegrame la pagina a treia. JOI, 13 IANUARIE 1894. EDIŢIA A TREIA 0 LIGA GOITRA BĂTĂII NI IBHATA durerile care-1 apasă, şi intre aceste dureri ar­mata ocupă un loc de căpetenie. * ¥ + Fără îndoială, este ceva putred in armată, — şi acel ceva e armata însăşi. Aşa cum e organizată armata permanentă, ea nu poate naşte decit chinul şi desperarea. Credeţi oare că acei ce bat şi­ torturează sint oameni în faţa cărora trebue sâ te închini ? De loc. Cunoaştem mulţi băeţi, cari, neputind face nimic in şcoală, au fost daţi in armată; cunoaş­tem ucenici, cari, ne­fiind capabili să rămîe me­seriaşi, şi-a­i găsit refugiul iarăşi în oştire. Şi toată vermina asta, toţi avortonii şcolilor şi ai meseriilor folositoare, toată mişuna incapabili­lor şi inutililor, vin in urmă să pălmuiască, să umilească in puterea gradului lor tot ce nea­mul nostru are mai sănătos şi mai folositor, pe copiii ţăranului! Şi ei cari muncesc, cari întreţin pe ofiţer, cari produc şi aurul ce el poartă pe umeri şi sabia cu care-l loveşte şi hirtia pe care-i scrisă legea lui, — robia lor, — ei trebue să-şi închidă ochii şi să-şi închidă demnitatea, să-şi reţie ura ce le clocoteşte în piept, durerea care-i zbuciu­mă... şi să nu poată lovi pe mizerabil! ! Cum să nu-ţi explici dezertările şi sinucide­rile, aceste revolte pasive, aceste manifestări ale desperare! soldatului? Citiţi Monitorul Oficial şi vedeţi cum soldaţii dezertează cu grămada ; citiţi statisticile sinuci­­şilor şi aflaţi că armata este aceea care produce cel mai mare contingent de morţi silite. Poate cineva să nu creadă tot ce spunem noi, poate să ni se spue că exagerăm necazurile din armată, dar ţifrele vorbesc de la sine, ele zu­grăvesc maî bine de­cît ori­ce discursuri traiul de nesfirşite mizerii al apărătorilor patriei! Şi cind te gîndeşti că tot lanţul acesta de chi­nuri se strînge în numele disciplinei şi al aşa numitei «onori militare». Onoarea militară? Dar credeţi că poate avea onoare un om care loveşte pe un interior, care torturează fără milă ? Nu, Domnilor. Să vă povestesc un singur in­cident din crima de la Ştefăneşti, pentru ca să vedeţi ce temelii trebue să punem pe onoarea asasinilor. Cîte­va zile după ce am istorisit în ziar toată drama înfiorătoare, al căreea trist erou a fost că­pitanul Căliman, el a căutat să mă ’ntîlnească, pentru ca să-mi spue că nu-i nimic adevărat din tot ce scrisesem. Se înţelege, i-am răspuns că informaţiile mele sunt foarte exacte. Atunci căpitanul Căliman nu i-a dat cuvîntul lui de onoare că nici o dată n’a lovit pe Grigore Eftimiu, pentru că acesta era un căprar foarte înţelegător. Vă mărturisesc că, de­şi aveam amănuntele cele maî precise şi deşi văzusem cadavrul neno­rocitului, am avut un moment de îndoială. îmi ziceam că un ofiţer, — un om in­definitiv, — nu-şî poate da cuvîntul de onoare cu atâta uşu­rinţă şi avînd convingerea că minte. A venit procesul. Ei bine, ştiţi ce a spus acolo Căliman. El a declarat că în adevăr a bătut pe Grigore Eftimiu, că l’a umplut de singe! Veţi înţelege cum m’a uimit atunci naivitatea acelei clipe de îndoială. Ce-ai făcut cu Cuvîntul teu de onoare, mize­rabile torturator ? Aceasta este întrebarea pe care trebuia fatal să i-o pun a doua zi. * ¥ ¥ Dar trebue să trec la o altă parte, asupra că­reia iarăşi s’ar putea scrie volume. Dosarul bătăilor şi torturilor militare e aşa de mare, în cît el nu poate fi citat într’o cuvîntare. Trebue însă să nu uite nimeni, că dosarul acesta creşte zi cu zi şi că începutul lui este începutul armatei permanente. Ei bine, toate partidele politice care au gu­vernat peste ţara asta făcut­ a fi ele ceva ca să împiedice bătaia în armată? Nimic, absolut nimic. Ba mai mult ele cu­ atita, ori de cite ori noi ne-am ridicat să înfierăm pe schingiuitorii soldaţilor, am fost trataţi de tră­dători ori de doritori de scandaluri. Cind publi­cam crima de la Ştefăneşti, ziarele lor ne spu­neau că publicăm romane fanteziste. Nu e aci locul să esplic pe larg pentru ce par­tidele burgheze s’au arătat in tot­ d’auna parti­zane ale bătăei în armată, pentru ce ele au tole­rat toate cruzimile şi toate sălbăticiile. Pe scurt, atita pot spune­ că o clasă socială care are nevoe de sprijinul ani­atei permanente, nin poate să nin acorde protecţie şi încurajare şefilor torturatori. Armata se menţine şi cu forţa şi cu prestigiul. Şi prestigiul acesta e aşa de elas­tic, în cit in virtutea lui s’a ocrotit Anghelescu, Maicanii şi toţi ceî-l’alţî, cit s’a putut de mult! Cine are idoli, trebue să şi-î îngrijască. De aceea, nici nu trebue să ne gîndim vre-o­­dată că politicianiî burgheziei au­ să ia ei singuri măsuri ca să stirpească bălaia in armată. E un lucru pe care nu li-1 poţi cere, pe care nu-1 pot acorda. Care partid politic sprijinindu-se pe armată, ar putea lovi în cei ce comandă armata? j ★ ¥ ¥ S’ar părea, după toate acestea, că bălaia fiind inerentă organizaţiei armatei permanente şi in acelaşi timp ne­existînd putinţa ca partidele po­­litice s’o desfiinţeze, ea nu poate să dispară de cît odată cu desfiinţarea armatei permanente. Ar fi o greşală de s’ar crede aşa. Şi, de alt­fel, modul acesta de a judeca chestiunea ar con­veni de minune bătăuşilor. Eu am auzit mulţi ofiţeri bătăuşi zicînd: — Suprimaţi armata, dar nu ne vorbiţi de su­primarea bătăii! Da, este foarte adevărat că educaţia militară a născut pedepsele corporale ; da, este foarte a­­devărat că aceia cari au interes să aibă cote gata de a le apăra exploatarea, nu pot şterge bătaia din moravurile cazone. Dar să nu uităm un lucru : aceea­ ce nici cla­sele stăpînitoare, nici superiorii militari nu au interesul să facă, au tot interesul şi pot s’o să­vârşească cetăţenii. Dacă noi toţi ne-am hotărî să ne facem dato­ria pînă in capăt, vă asigur că n’ar trece multă vreme şi o mulţime de năravuri sălbatice s’ar şterge. Pentru ce n’am duce înainte agitaţia in­potriva bătăii în armată ? Pentru ce nu ne-am gîndi noi singuri la toate mijloacele prin care să facem să înceteze odată aceste barbarii ruşi­noase ? Aţi văzut că se înfiinţează atitea şi atitea Ligi, —unele folositoare şi altele nu. Ei bine de ce oare cetăţenii nu ar face o mare Ligă contra bătăii in armată? Să ne înţelegem. Nu-i nevoe de o Ligă cu statute, cu comitete şi cu tot soiul de forme. Dar să ne hotărim la o acţie comună. Să-şi ia fie­care obligaţia de a denunţa tot ce află asupra torturilor din cazărmi şi să ne luăm fie­care îndatorirea de a ne susţine in lupta asta, care e o luptă sfintă. Să nu uitaţi, că maî toţi cîţî şi-au luat sar­cina de a înfieră sălbătăciile cazone, au căzut ei înşişi victime ale brutalităţilor acestor pahanţi oficiali. Ce aţi făcut Dumnea­voastră, cetăţeni liberi? Ce! Aplauze prin întruniri! Ce! Entusiasm care ţine cinci minute? Atita nu-i de ajuns. Trebuie să învăţăm cu toţii la şcoala jerfei şi să ne facem şi noi solidari cînd e vorba de apărarea unei cauze ce tuturora ni-i scumpă. Muncitori! Să nu uitaţi că pănă eri eraţi robi cu toţii şi că, graţie luptelor date de părinţii voştri, aţi scăpat de o parte din robie. Aveţi dar datoria de a face jertfe şi pentru robii cari au mai rămas, pentru robii din cazarmă, — dacă voiţi să lăsaţi urmaşilor voştri o moştenire sfintă! Iar voi, tineri culţi, de ce staţi? Nu vedeţi că balurile mascate, că petrecerile, că viaţa bur­gheză vă aşteaptă ?... Dacă nu vi-i inima tocită, dacă nu vi-i mintea întunecată de farmecul dulcel destrăbălări,­ veniţi cu noi, luptaţi pentru cei ce sunt desmoş­­teniţî, pentru cei ce zac în întunerec şi în robie! Adevăraţii eroi în luptă nu suntem­ noi, cari ţinem discursurile şi scriem articolele. Noi avem partea noastră de glorie meschină în toate astea. Dar eroii cei mari sunt acei ce luptă şi pier ne­cunoscuţi. Ca zidarul care punea temelia casei şi nu ştie dacă-i va vedea sfirşitul, şi nu ştie dacă mai sus nu se va rupe schelea, şi nu ştie dacă nu toată casa asta va găsi un colţ unde să-şi adăpostească bătrineţele, d­ar care totuşi munceşte fără pre­get,— aşa pentru cauzele mari trebuie să mun­cim cu toţii, nu cu ghidul la succes, dar la da­torie. ... Căci adevărații viteji nu sunt în­tot­d’auna cei ce înfig steagul în redută, ci acei cari au că­zut necunoscuți, dar au format puntea de cada­vre peste care șirurile din urmă au ajuns la victorie! BĂTAIA IN ȘCOALĂ ftamraaziua din 'E'.­.Mm.—Aradiet«« Bî­imEasa — Moaxtaa siBsual eopäa. — © «aoäeä statists®». — äsn­­eSaeâsre. Gimnaziul din T.-Jiu Nu sint de cit vr’o patru ani de cînd s’a înfiinţat în T.-Jiu un gimnaziu, pus sub direcţiunea unui Domn Ştefan Bo­ban­cu. De la înfiinţarea sa, acest gimnaziu n’a dat alte roade de cît nişte triste exemple de bătăi tîmpitoare. De la director pînă la cel din urmă profesor, toţi au bătut cu cea mai mare convingere, toţi afară de profesorul de desemn şi caligrafie, D. V. Rola. Aceste bătăi au­ provocat încă de anul trecut o anchetă, şi D. I. Găvă­­nescu a găsit bastoanele cu care erau educaţi elevii. Ancheta D-ruluî Istrati Această anchetă a descoperit lucruri uimitoare. După cum ne scrie un pă­rinte din T.-Jiu, D. Dr. Istrati a consta­tat că bătăile... culturale aplicate de pro­fesorii gimnaziului erau aşa de grozave, în­cît copiii se temeau să maî vie la şcoală. Căci nu era nevoie nici de cea mai mică greşeală, — ajungea o toană rea a unui profesor, pentru ca elevul să fie luat la bătae. Pedeapsa corporală, oprită de toate legile ţărei şi de toate regulamentele şco­lare, fusese înălţată, la gimnaziul­­din Tg-Jiu,—ca prin cazărmi,— la rangul de metoda pedagogică. Nu numai pentru neorîndueli, mai mult sau mai puţin grave, erau bătuţi elevii ; dar directorul numise nişte monitori cari ascultau lec­ţiile în fie­care zi, şi ori­cine avea notă mică—­ de la aceşti monitori,— era bătut fără nici o ascultare de îndreptare. Bastoanele cu care erau bătuţi săr­manii copiii, aveau dimensiuni îngrozi­toare, — ne scrie corespondentul nostru. Ele au fost luate de D. Dr. Istrati şi au, fost aduse la ministerul instrucţiunei. Moartea unui copil Intr’o zi, un elev din clasa I, Romeo Cămărăşescu, fiul prefectului din locali­­litate, întîrziind cu cîte­va minute peste ora de intrare în şcoală şi ştiind că în clasă era profesorul G. Radian—vestitul bătăuş de copii,—n’a îndrăznit să intre. A stat afară, în curtea şcoalei, pe o vreme din cele mai periculoase, care l-a şi bol­năvit. După cît­va timp, copilul, singurul pe care-l avea D. Cămărăşescu, a murit. In ziua înmormîntărei, D-na Cămără­şescu, aşa de rări lovită, striga cît putea: —Unde sint profesorii bătăuşi, cari mî-au ucis copilul? Unde sint aceşti mizerabili? Trebue să-i ucid şi eu tot aşa ! Aceste cuvinte’ au fost auzite de toţi e­­levii cari veniseră să ia parte la înmor­­mîntarea fostului lor camarad, au fost auzite de toţi profesorii,—iar G. Radian, a fost nevoit să fugă de acolo. Tot oraşul, o săptămînă de zile, n’a vorbit de­cit de această întîmplare, şi lăsăm cititorilor să-şi închipue ce impre­sie a trebuit să facă asupra elevilor, cît desgust de şcoală a trebuit să le inspire aceste scandaluri nedemne. O mică statistică Ancheta D-lui Istrati a dovedit că din­tre 90 elevi, numai unul se crede că a scăpat nebătut. In schimb însă, cei 89 erau bătuţi in fie­care zi, la fie­care oră. Un singur profesor, cel de limba ger­mană, a bătut 70 elevi, din 70; și acesta trebue clasat al patrulea ca pedagog-bă­­tăuş. Cel d’intiiu bătăuş—după constatările D-lui D­r. Istrati,—este profesorul de is­torie, G. Radian ; al doilea loc îl ocupă, cu multă demnitate, directorul gimna­ziului Ștefan Bobancu; al treilea, vine profesorul de religie, care avea o deose­bită aplicare... pentru aplicarea palme­lor—probabil spre a demonstra învăţă­tura evanghelică, cea care spune că dacă îţi dă cine­va o palmă pe un obraz, în­­toarce-i-l şi pe cel­ l’alt!... încheiere Acum, cînd se vorbeşte atita de bătaist în armată, faptele de mai sus vin să ne impresioneze foarte dureros. Noi suntem­ încredinţaţi că D. Dr. Is­­trati nu se va mulţumi cu suspendarea directorului,­ care se zice că se bucură de protecţie în localitate, ci va lua mă­suri riguroase pentru stîrpirea barbariei. E o ruşine pentru corpul didactic din care fac parte bătăuşii, şi ruşinea a­­ceasta trebue şteargă* I. I. U. BĂTAIA IN­ARMATĂ !Sfirşitul discursului rostit de D. Anton Bacalbaşa in întrunirea de la 9 Ianuariel. Viaţa mizerabilă ce se creiază soldatului în cazarmă, nu putea să nu impresioneze adine lu­mea din afară. De unde mai ’nainte vreme se cînta viaţa de soldat ca o viaţă fericită,—pentru că relele îndu­rate nu se comunicaseră în afară, — astă­zî ti­nerii fug de cazarmă cu groază. Cărei cauze cre­deţi că se datoreşte faptul că nu se mai găsesc candidaţi pentru şcolile militare? Fără îndoială, numai regimului la care e supus elevul, —căci tortura există, sub alte forme, şi în şcoala mili­tară. Şi dacă aşă gândesc cei de la oraş, vă puteţi închipui ce e la ţară. Acolo, cetăţeni, e o adevă­rată panică atunci cînd vine vremea­­sorţilor. Plîng satele de groază şi de milă; convoiul de robi, convoiul de militari, e petrecut ca un alatît de mort. Căci fîe­care ştie cind pleacă, dar nimeni nu ştie de se va întoarce, de nu-i va eşi în drum un Găliman care să-i stingă viaţa în pădurea de la Ştefăneşti! Şi spaima asta de miliţie nu-i nouă, pentru că nu de eri, nu de azi datează suferinţa celor în­­cazarmaţi. Poporul a înţeles aşa de bine ama­rul vieţei militare, el a simţit aşâ de greu po­vara traiului cazon, şi atît de mult l-a ’ndurerat robia ce se numeşte «tributul de singe». — in­cit în cîntecile lui, în plîngerile acestui neam de asupriţi, cătănia e zugrăvită tot aşâ de ne­gru ca ciocoimea. Ascultaţi cum cîntă poporul: Cine m’a făcut cătană Să nu-şî maî dea de pomană; Că pomană şi-a făcut, Cînd mi-a pus puşca de gît! Cine-o stîrnit «hai la sorţi», Putrezi-i-ar carnea ’n gros *Şi ciolanele pe şes ! . . . Vinderţî, maică, boii toţi Şi mă scoate de la sorţi, Vinde-ţî, maică, ce-î putea Şi mă scoate din belea !.. Iar mama răspunde: De la sorţi şi de la moarte Maica nu te poate scoate! Iată poezia sfişietoare a poporului, cînd e vorba de armată ! Negreşit, poeziile astea nu sînt mi­nuni de versificare, poporul nu face artă pentru artă. Dar în rîndurile acestea e închegată toată du­­rererea ţărănimei, ai căreea copii sunt daţi celei mai grele dintre robii. Poporul nu are teorii multe. Dar fără s’o poată exprimă clar, el a inţeles că armata permanentă e un jug. In toate poeziile poporului se cuprind ------------------------------------

Next