Adevěrul, mai 1895 (Anul 8, nr. 2185-2213)
1895-05-01 / nr. 2185
2 ADEVERUL ILUSTRAT CRONICA SAPTAMÎNALA Am rămas dator cu cîteva indicaţiunî asupra Teatrului National. Acie vorba de local, sau mai precis, de reparariunile proiectate de mult, executate alene şi incomplecte in totd’auna. Anul acesta zidarii vor intra din nou în templul artei dramatice naţionale, dar cine ştie dacă, după ce vor ieşi, localul Teatrului Naţional nu va fi pierdut din actuala-i înfăţişare simpatică. In Cronica numărului trecut am arătat că ar fi o greşală schimbarea disposiţiunei lojilor şi stalurilor. Teatrul nostru, aşa cum de astăzi, nu are nevoie decit de reparaţiuni care să-i asigure soliditatea, să mărească încăperile şi să înlocuiască mobilierul. Cel mult am putea admite transformarea lojilor de rîndul al treilea în balcoane, dar socotim că s’ar comite o greşală dacă Teatrul ar fi mutilat pentru a intra în proastele condiţiuni ale localurilor negustoreşti din străinătate. E necontestat, însă, că localul din Calea Victoriei nu mai corespunde trebuinţilor şi condiţiunilor actuale ale societăţei romîneşti. Teatrul Naţional ieste oglinda Romîniei din vremea în care a fost construit. Ieste un local, oarecum aristocratic, staluri puţine, loji multe. Galeria izolată cu totul. Familiile boereşti ierari numeroase încă şi bogate, iele păstrau tradiţia, trăiau retrase de marele public, nu înţelegeau amestecul cu plebea. Astăzi s'a sfîrşit cu această lume. Societatea de astăzi, așa cum a făcut-o toată activitatea politică și socială a ultimilor 30 de ani, de o societate democratică sau în plin proces de democratizare. De aceea ne trebuie și un Teatru democratic, măcar ca local dacă nu ca altceva. Socotesc că, Statul, dacă nu Comuna, ar trebui să clădească un mic Teatru, teatru popular de astă dată, cu loji cit mai puţine, cu staluri foarte multe, cu galerii nu.»-I o tl jJUCll& pCUCLC [JCUL1U o plată minimă. Sînt încredinţat că această idee va fi realizată mai tîrziu. Pentru moment cerem cu insistenţă atîta : Să rămînă Teatrul Naţional nediformat. * Fiindcă mă aflu la paragraful îmbunătăţirilor şi al refacerilor lucrurilor publice, să vorbesc ceva despre amplasamentul răposatei biserici a Sărindarului. Aci Primăria vrea să facă ceva europenesc. O echipă numeroasă de lucrători operează transformarea locului viran, iar conducerea lucrărilor o are un grădinar francez despre care se spun multe lucruri bune. Planul i este următorul: In fund, pentru a masca clădirile de pe bulevard, se va înălţa o construcţiune monumentală , poate un mare local în care să se instaleze clubul militar. Restul va fi transformat în squar, dar un squar deosebit de cele existente, pentru că nu vor fi decit plantaţiuni joase, arbuşti, gazoane şi flori. Ideia aleelor înflorate ieste foarte nemerită. Nicăiri în Bucureşti n’avem grădini cu flori, cari incintă ochiul şi îmbălsămează aerul. Vom avea squarul de la Sărindar ca o mulţumire artistică. Acest squar va ţine mijlociu între grădină şi piaţă, pentru că vor lipsi arborii înalţi cari maschează vederea, iar pe jos, în loc de pietre vom avea flori şi verdeaţă. In faţă, despre Calea Victoriei, se va înălţa un monument impozant, un stil religios, care va costa 150000 de lei. Iei va reprezenta pe Matein Basarab înălţătorul Sărindarului şi va fi construit în aşa condiţiuni încit să fie adevărată lucrare artistică. Neapărat că în anul acesta nu vom avea nici squar, nici monument, nici flori. * * * In lumea politică nesiguranţă, frămîntare, ziua de mîine nelămurită. Retragerea opoziţiunei din Camere a produs o atmosferă grea, plicticoasă; desigur opoziţiunile sînt trebuincioase măcar pentru a sparge monotonia, dacă nu pentru a dărîma guvernele. Opoziţiunea îşi caută în acest moment o platformă de luptă, iar guvernul nu ie încă hotărît dacă trebuie să dea astăzi sail mai târziu lovitura cea mare, adică alegeri generale. Amîndouă taberele se pîndesc, fiecare provoacă pe ceal’altă, dar pasul înainte nu s’a făcut din nici o parte. Pînă atunci guvernul se pregăteşte de alegerî prin votarea citorva legi scurte, fără multă vorbă, fără fast, fără surle şi trîmbiţe. Din momentul ce nu mai ie opoziţiune in Camere, nu mai ie nevoie nici de discuţiune, nici de oarecare deferenta pentru restul muritorilor. Legile se votează în familie şi în mijlocul unei armonii pe care n’o mai tulbură nici chiar disidenţii cei retardatari. Oricum, marele duel ce se pregăteşte promite să fie foarte interesant. Amîndouă partidele sînt bine înarmate. Guvernul are pentru dînsul prestigiul puterei şi organizaţia serviciilor publice; opoziţia se foloseşte de toate nemulţumirile cari sînt numeroase şi de fidelitatea partizanilor cari sînt numeroşi şi nu clintesc. Zilele de mari emoţii se anunţă: Const. C- Bacalbaşa. ----------------------- KS’A ’«WHITf Sara la cerdacul cela, Prin ostreţele de fiori, Ce-o fi stînd de-atite ori Şi pe cine-aşteaptă Gela?. Vezi, de-o vreme ’ncoace sara, Pin apus, în fuga mare, Prin fum roş de colb, călare Ca un fulger trece Dara. Co .ijf ci şi do a rji ! Ca de spaimă ea tresare Şi de bine ce-i mai pare aici gropiţele ’n obraz ; Bici privirile mai vii Şi rîzînd multe şi-au spus... El apoi stingher s'a dus Petrecut de ochi căpriî. v * * * Pe-aici tot amurg de vară. Şi ’n ostreţele de flori Tot pîndesc ochi zimbitorî Mai fierbinţi ca ’11 ori ce sară. Şi din asfinţit de soare, Prin fum roş de colb, ş’acum Vine-un cal pe-acelas drum Ropotind în goana mare. Cela face semn c’o floare, Bici gropiţele ’n obraz... Ochii mint, — ori calul azi Nu-i cu nimene călare? Calul trece înspumat.... Cela mînile îşi fringe... Şeaua lui stropită ’n singe ? Doamne, ce s’o fi ’ntimplat? Artur Stavri. DE LA JURAŢI —A/VW— — O pledoarie. — — Vă veţi întreba desigur, domnilor juraţi, cum eu om cult, din societatea domniilor-voastre, om pe care de atîţia ani îl aveaţi alături de oameni cinstiţi şi buni , un om pe care-l consideraţi ca vrednic de stima tutulora, azi îl vedeţi pe banca infamiei, acuzat şi dovedit a fi făcut moarte de om. Domnul procuror a luat exteriorul faptelor, brutale cum se înfăţoşează tuturora. Dacă însă s’ar fi scoborît în lăuntrul sufletului omenesc şi B ar fi studiat, putea să vadă că totul se lămureşte şi că — orî-cît de mare mi-o fi vina — totuşi osîndit chiar, sînt vrednic încă de stima lumeî. Mi-e greu să destăinuesc tot ce zace în această inimă de zece ani de zile şi să par a vorbi ca la teatru, pe cînd în sufletul meu colcă e trebuinţa de-a spune o dată tot adevărul, tot ce-mî apasă cugetul. Vi s’a spus de domnul procuror, că m’am însurat din dragoste şi încă la vîrsta copilărească de douăzeci ani. Naiv copil, credeam în fericire, socoteam că de-acum, în drumul greu al vieţii, mi-am luat pentru vecie o tovarăşă. Trăit în sărăcie şi umilinţă, neavînd în decursul copilăriei mele, nici dragostele mamei care să mă mîngăie, nici sprijinul tatei, ca să mă susţie, orfan am trăit printre străini, cugetînd cu nesaţ la ceasul fericit cînd tot trecutul va fi uitat şi cînd o nouă viaţă liniştită şi fericită va începe pentru mine. Viaţa aceasta a dăinuit cîteva luni. Mi-am făcut apoi convingerea că menirea mea este să fiu veşnic nefericit, jumătatea vieţei mele să înşelase şi mă înşelase şi pe mine. Ea mă credea altfel şi altmintrelea o credeam şi ei. Zi cu zi, lună cu lună, an cu an, veşnic s’a săpat deosebirea dintre noi, prăpastia a două caractere deosebite, a două lumi cu totul opuse. In această hărţueală zilnică, în această luptă grozavă între duoî inşi, pentru ca unul să repună şi să învingă pe celă’alt, amîndoî aveam puteri egale. Nici ea nu m’a înghenunchiat, nu m’a făcut să -mi închin steagul voinţei mele şi nici eu nu am putut face dintr’insa soţia ideală a visurilor tinereţii mele. Cînd convingerea s’a făcut în mintele noastre că totul e perdut şi că este cu neputinţă a ne învinge unul pe altul, căsnicia noastră a fost pentru tot-d’a una pierdută. Amîndoî am început a trăi în noi înşine, căutînd a nu atinge pe cellalt, de teama reîncepere! răsboiului.. Căsătoria din dragoste, devenise Căsătorie de convenienţă. Eu trăiam într’o parte, ca în altă parte şi ne vedeam poate de trei palm ori pe zi. Şi cu toate aceste, între aceşti două soţi posaci, învrăjbiţi unul contra altuia, erau meniţi să trăiască şi două copilaşi, cari cu tot obrazul lor rumen şi vesel, cu toate glumele şi nimicurile lor nevinovate, nu puteau aduce pacea, liniştea şi unirea în sufletele noastre nepotrivite, din care de mult dragostea pierise, de spaima înăsprire a firei noastre. Şi atunci ce era fatal să se întîmple, s a întîmplat. Plictisită, deziluzionată, ea s’a uitat la altul şi în braţe şi mîngăieri străine s’a încercat să găsească fericirea care de mult pierise din casa noastră. A fost o vreme cînd bărbatul nu a ştiut ce ştiea satul. Ochii însă i s’au deschis şi alunei m am văzut şi ridicol şi nefericit. Fără sgomot, fără a o învinui — căci în definitiv ce era dinsa de vină? — ne-am despărţit. Am socotit ca o supremă ofensă ce mi-aşi face mie însumi, să pun punctul pe i, să merg pînă în fundul lucrurilor şi m’am mulţumit cu propria-mî convingere a nenorocirei mele. La ce bun un scandal? Ar fi putut împiedeca orice putinţă de negare şi posibilitatea căinţei şi a lacrimelor prefăcute. Gind însă eşti stăpin pe voinţa ta, este fără folos a o mai îngrădi cu asemenea măsuri. Şi dacă ea nu era de vină, căzută în mreaja fatală a intimplărilor, ce era mai vinovat ceh Vait? El nici atîta! Bărbatul tot-d’auna atacă, dar nu poate izbîndi, decit atunci cînd şi femeia îşi doreşte înfrîngerea. Şi acum, după atîţia ani de cînd nu ffiaî trăieam impreună, acum cînd nici măcar urmă de dragoste nu mai putea exista, acum cînd gelozia ar fi fost ridiculă, sunt învinuit — și lucrul este adevărat — că am ridicat mina și am ucis pe acela din pricina căruia am pierdut ultima licărire de fericire. Aici domnul procuror devine triumfător in acuzarea d-sale și arată Curtei lipsa de logică și de motive din partea mea. —• Ce aveai, acuzatule, îmi strigă d-sa, cu toată indignarea ce necesită profesiunea — ce --------------------------------------------------