Adevěrul, martie 1923 (Anul 36, nr. 11969-11999)

1923-03-01 / nr. 11969

tal XXXVI. No. 11069 Ran examplarul Tn teafa tara 2 III exemplarul In străinătate lol 1 Martie 1923 Adeverii! FONDATORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 I­­ . 1 „Libertatea" Comitetul­­delegaţilor a dis­­■mtat şi a hotărât despre ceea­­ce, printr’o crudă ironie, se cheamă încă libertatea presei. Şedinţa respectivă ne-a oferit un spectacol trist: s’a vorbit în­­tr’un fel şi s’a votat în alt fel. Explicaţia fenomenului e simplă: d. Ionel Brătianu s’a deranjat în persoană, ca să Ceară păstrarea articolului aşa cum a fost trecut în proiectul fle Constituţie. D. Brătianu este pentru cea mai largă dezbatere, cu o singură condiţie însă:­­ toată lumea să fie de părerea­­d-sale. Altfel, discuţia îi pare inutilă, şi chiar absurdă. S’a hotărât deci ca articolul din proiect să rămâie. Luptând din răsputeri delegaţii abia au reuşit să-i reteze oare-cari as­primi. Ast-fel, s’au suprimat­ fai­moasele „delicte conexe“, iar în Ce priveşte „îndemnurile la a- Basinate şi rebeliune“ ele vor merge la tribunal numai dacă­­vor fi fost directe. Aci s’a mai adăugat şi o notă comică: a­ceste îndemnuri directe vor f­ s socotite ca delict grav şi deci Vrednice de tribunal, numai „în Cazul când n’au fost urmate de execuţiune“, adică s’au re­dus la vorbă de clacă, şi In cazul însă când vor fi tur­­mate de execuţiune, adică asp­­irinatul şi rebeliunea se vor fi produs In adevăr, în acest crez delictul va fi socotit ca mai Uşor, el va fi judecat de juraţi Lăsând la o parte amănuntul Comic, constatăm că s’a hotărât »­ altă uşurare pentru presie s’a suprimat dispoziţia dan proiect care suprima cu anti­­­­paţie imunitatea parlamenta­­rului pe care soarta vitregă făcut director sau redactor r^s­ponsabil al unui ziar. Fondul rămâne aşa cum s’a vrut d. prim-ministru. Galopa­nia merge la tribunal. Şi nu e vorba de calomniarea vieţii private, căci s’a cerut o aseihe nea specificare şi d. Brătianu a refuzat-o. E vorba de atacurile reduse conducătorilor ţării, de orice grad ar fi, adică acelora ' ’­­ WKBBffli cari au putinţa şi obiceiul de a comite abuzuri şi cari astfel vor fi la adăpost de orice de­nunţ şi de ori­ce critică. O dispoziţie draconică este aceea care face pe proprietarul ziarului responsabil de plata despăgubirilor civile, chiar când autorul articolului sem­nează şi îşi ia răspunderea Cu sistemul acesta ziarul poate fi ruinat, căci îl obligi să plă­tească pentru toţi aceia cari scriu şi cari, deşi de bună cre­dinţă, pot fi condamnaţi de tribunal. Pentru publicaţiile neperio­dice s-a introdus în mod indi­rect dreptul parchetului de a face investigaţii pentru a descoperi pe autor. Aceasta în­seamnă garantarea unei serii de abuzuri. Este datoria, parlamentului să dea şi el o dată probă de independenţă, respingând arti­colul aşa cum e formulat, ci în­­locuindu-l prin articolul res­pectiv din acuala constituţie, înăsprirea regimului presei nu va aduce nici un folos din punctul de vedere al acelora cari doresc în adevăr moraliza­rea acestei instituţii, pentru că atunci când interesul politic va cere nici un partid şi nici o grupare nu se va da în lături de­ a înfrunta pedepsele. Inăs­­prirea regimului presei va fovi, în marea mulţime care, în a­­ceastă ţară de abuzuri admi­nistrative, are drept unică spe­­ranţă şi unic refugiu plângerea la gazetă. Numai pentru această mul­ţime cerem noi libertatea de­­plină a presei, căci ,întru­­cât pe priveşte ne putem acomoda ori­cărui regim. Restrângerea libertăţii pre­sei va spori şi agrava abuzurile de tot felul, după cum va spori şi agrava nemulţumirea din toate sufletele amărâte. Această „reformă“ nu va­tămă întru nimic interesele personale ale ziariştilor. Ea constituie însă o nenorocire pentru ţară. Gr. Damian Constituţia infailibilă CVfl nun ştim dacă sfa schimbat I*eva tn tara această, afară de gra­­iAti. Dar că dinastia brătimistă fer 'sta schimbat, aceasta-i sigur. I Procedarea lor în chestiunea poaii Constituţium dovedeşte acea­sta chiar şi celor mm orbi. Iată că » vorba ca unei ţări să i se dm o­­Constituţiune nouă, in condiţii, temte grele. Iată că această Consti­­­tuţiune elaborată întâi în taină, se discută apoi în familie şi se aduce în dezbaterea parlamentului, împo­triva voinţei tuturor celorlalte par­­tide politice, adică a întregei ţări politiceste organizată în afară de partidul Ubend. : E extraordinar, e fără asemă­nare în lumea întreagă, dar nu t '­iot. Iată că un proect de Constitu­ie tlirborat şi adus in discuţia par­­lamenturii şi a opiniei publice in a­­semenea condiţiuni, e proclamat ■sacrosanct. Tot ce e trecut întrân­­sal e intangibil. In afară de mici modificări de amănunt, de formă,­­de redacţiune, nimic nu se poate •schimba, toate principiile procla­mate, trebue să rămâie aşa cum surd. Nici o iotă rea trebue să trea­­de la dictatorii partidului libe­rftf.­­ Stau ridicat glasuri chiar din să­­­jut bH, dar nu zadar. Sunt înăbu­şit­e. Stau ridicat unii să apere li­bertatea presei. însuşi primul mini­­sără i-a doborât Se produce o miş­­'•parf contra exproprierei, un om ca­­d. Istrate Micescu, jurisconsult, in­ifad din puţinele elemente de va­poare ea cari se mai poate prezenta •partidul liberal, se pune in fruntea tâ, *■* zadarnică străduinţă. Fratele primatul minis­tru na vrea. r 10 asemenea despotic, o aseme­­aatocraţie, o asemenea brutală a om­ şi cărui glas med _u na da mai pomenit, n ici' o asemenea Constituţie ca cea care o va avea România-Mare Nouă, mu s’a md pomenit. Si să nu sfa mai pomenit, nu să fie a bine ceia ce se în­­ampla. Nici odată guvernanţii des­potici nu şi-au dat seamă, când a fost primejdia mai mare. Ameţiţi­­de atotputernicia lor, au mers din samavolnicie in samavolnicie. Şi SdM s’au trezit cu vulcanul pe care doiasau, în explozie, cei mai miraţi \ lAlfc Limba materna şcolile primare Confratele nostru „Universul“ se o­­cupă de chestiunea limbai de preda­re în şcoalele primare şi se pronun­­ţă contra limbei materne. In şcolile minoritare, trebuie după d-sa, limba română să fie cea de predare. Lim­bei materne îi se poate acorda un număr de ore, care cu anii să mear­­gă sporind, dar ea nu poate ocupa decât un loc secundar. Aşa ar cere interesul statului român. Regretăm că nu putem împărtăşi părerea aceasta a confratelui nostru. Noi credem că limba română trebuie să se predea în toate şcolile minori­tare, nu numai pentru că Interesul statului o reclamă, dar şi pentru că o reclamă interesul copiilor. Tre­buind să trăiască in ţara românea­scă, ale cărei universităţi şi şcoli speciale au ca limbă de predare lim­ba românească, in al cărei parla­ment discuţiunile urmează in limba română, a cărei Justiţie se Împarte şi ale cărei legi se scriu în române­şte, copilul aparţinând unei naţiuni minoritare, are interes să cunoască bine această limbă. Dar este un drept al său necontestat, un drept natural, ca limba de predare să fie cea maternă. Am cerut noi românii aceasta de la unguri. S’a considerat ca cea mai mare vină a Germaniei că a impus în şcolile el copiilor po­lonezi, limba germană ca limbă de predare. Şi nu putem noi românii să cădem în greşala în care au că­zut cei cari credeau că naţionaliza­rea unei populaţiuni se poate face violentând sufletul copiilor ei. Cu atât mal puţin putem cădea noi In această greşală, cu cât metoda n’a dat nicăiri roade. Pretutindeni ea a săpat o prăpastie intre minorităţi şi naţiunea dominantă. Naţionalizarea reuşeşte cu atât mai puţin, cu cât uzează de metode mal nenaturale, mal violente, mal brutale. Dimpotrivă acordând minorităţilor un regim de libertate, care le scuteşte de nevoia de a fi In fiecare clipă sur le qui vive, mereu in atitudine de apărare, care răpeşte agitatorilor materialul efica­ce de a­fiţare, apropierea de naţiunea dominantă, de limba ei, de mentali­tatea ei, se face pe nesimţite, iar e­­galitatea reală, nu numai cea forma­lă, suprimând raportul de stăpânit şi stăp­initor, asigură triumful sco­pului pe care ca şi centratele „Uni­versul“ îl vrem şi noi, ca toţi locuito­rii acestei ţări, să se simtă copiii ei adevăraţi, singurul lucru care co­respunde interesatul real al ţărei. SINCERUS Vn Lucruri din Banat de Sever Bocu, deputat O episcopie în Timişoara era an esiderat vechiu al Românilor din Bănat. Şi nu a tot numai, ci a în­­tregei biserici ortodoxe din Tran­­­silvanic şi Bănat, a românismului integral deci de peste Ca­rpaţi. Ea nsemna recucerirea unei poziţiuni pierdute, căci Timişoara era o vej­ehe reşedinţă episcopală, după unii metropolitană, ce reamintea viu caracterul românesc de altă­dată al provinciei, — prima colonie a cucerirei romane, — caracter ce a luptat atât de eroic cu vicisitudi­nile unei istorii potrivnice milena­re. Dacă subt­era ungurească gu­vernele i-ar fi întrebat pe Români, în ce ordine ar dori să-şi realizeze cele trei episcopii, a Timişoarei, a Clujului şi a Orăzii, ce figurau constant printre revendicările lor.έn cazul can­d li s’ar acorda una din trei, răspunsul ar fi fost prompt: Timişoara. Atât de mult în concep­­ţiunea generală se legau de a­ceas­­ta cele mai mari, mai vitale şi mai urgente interese naţionale. Şi iată că a sosit timpul repar­a­­ț­unii integrale a nedreptăţilor is­torice. România întregită a reclă­­dit vechile metereze ale credinţei, rare ale culturei româneşti pretu­tindeni, — minus una, în Bănat. S’a reînfiinţat episcopia Orăzii, a Clu­jului, se fac alte două episcopii noui în Basarabia, alta la Constan­ţa, din consideraţiuni mai mult simetrice de stat, numai scaunul ti­mişorean rămâne şi pe mai depar­te în ruină şi ’n România întregită. Acest regret se adânceşte din zi în zi. „Totul sau nimic“ era alt a­­xiom al d-lui Brătianu. In logica a­­celui axiom d. Brătianu nu îi dă azi Bănatului nimic, fiindcă nu i-a pu­tut da altă dată totul. înzestrarea Timişorii cu institutiuni, Universi­tate, Epscopie, Teatru, etc. ar fi o politică, o concentrare de forţe, vi­zând precis o ţintă în viitor. Căci pe ce se pot răzima nădejdile noa­stre în viitor ? Pe faptul că vom şti în jumătatea românească a Bă­natului creia o civilizaţie a noastră superioară, care să exercite o a­­tracţie continuă asupra celeilalte părţi, o dorinţă de alipire tot mai vie; că nu vom degrada Timişoa­ra din ceea ce a fost: capitală Banatului întreg; că nu-i vom re­trage misiunea ce a avut: oraş de expansiune economică şi industria­lă spre Balcani; că vom face din ea un far împrăştietor de putere şi prestigiu până’n Dunăre şi Tisa. In loc de aceasta ce vedem? Marei sforăeli de altă dată îi succedă o a­­mufire completă, nu mai există o chestie a Bănatului, nici externă, nici internă, în joc de războiu cu Sârbii, relaţii, nu normale, ultra­­amicale, dulcege. Bănatului i se re­fuză o episcopie, s’ar supăra poate Sârbii, se uită a se lua în budget a­­locația pentru Politechnîcă, Băna­­tului nu i se mai cuvine nimic. Ce a 1 tobele din I de stat? Intâiu, fiindcă lipsește, du-_ mai din surlele si p* ' ^ÎWffT­ifvara'îni 1921 când d. Brătianu por­nise tocmai din Bănat și pe chestia De ce,această preluare a Timi­şoarei, când interese de ordin ge­neral superior, cer şi azi, evident, ca în trecut, ba aizi mai mult ca în trecut, fortificarea acestui bastion de la sud-vest, care este Timişoara, de o extremă importanţă naţională şi diverselor valori politice şi de stat. A­com, fiindcă în România, chiar de nu ar lipsi, nimeni nu se împie­decă în asemenea lucruri, câtă vre­me consideraţiile electorale şi de partid, primează. La departamen­tul cultelor se afla d- Goga, care e ardelean!, era firesc deci să dea preferinţă prăzii şi Clujului asupra Timişoarei, care nu avea în spriji­nul ei decât un simplu interes de stat. Şi astfel şi în al patrulea om al României Mari, stăpânirea noa­stră în capitala Bănatului stă stin­gheră între impozantul Dom cato­lic şi trufaşa Catedrală sârbă, cu o simplă bisericuţă la mahala, pe care se sprijină atât prestigiul nos­tru de start cât şi revendicările a­­supra Bănatului. Bănatului cruciata întru cucerirea puterii? Un mic grup de oamenî, „aleşi" deputaţi şi senatori, o parte din ei, cea maî mică şi de bună cre­dinţă poate, cu o vîe amărăciune în suflet, că nu poate realiza nîmîc, o justificare cât de mică pentru fapta lor, puţin glorioasă, de a se fi făcut liberali. Aşa se închee marele ca­pitol naţîonal-lberal dig Bănat. ¥ * ¥ Decepţia cea mare îi vine Bă­natului de la partidul liberal. Se credea şi, cu drept cuvânt, că Bă­natul va fi copilul desmierdat al d-lui Brătianu, „chestiunea Băna­tului“ fusese doar o chestie cu a­­devărat închiriată de d-sa şi de li­berali. Dar ce decepţie ! Bietul Bă­nat, — nu şi-a ştiut alege părinţii! El este victima dragostei liberale. Nu, într’adevăr, cu ce s’a ales Bănatul, pe urma marei solicitu­dini a d-lui Brătianu pentru el ! Provincia are sentimentul de a fi abandonată­ Nu că şi-ar fi retras, ca un Aurelian modern, legiunile de acolo, nu, ele stau încă acolo, pe poziţii, proconsulul însuş­i încă la post, dar ne mai îndeplinind de­cât o misiune de exploatare şi de­vorare. La Paris, d. Brătianu, mâhnit de a nu obţine Bănatul întreg, refuză o formulă tranzacţională, care ne împingea totuşi hotarele de azi până în dunele Delibratei, pe ve­chile limes rom­nms, ne punea în posesiunea gurilor Mureşului şi, ne salva jumătate din populaţia ce a schimbat robia ungurească cu cea sârbească. „Frontiera cea mai rea e cea mai bună“ era însă maxima de atunci a d-lui Brătianu, maxi­mă atât de sinceră, încât azi d-sa face disperate dar zadarnice sfor­ţări, pentru a salva, pe calea diplo­maţiei, câte-o comună-două româ­nească din ghiarele sârbilor, sora a * '¥­i aduce câteva meschine corecţiuni hotarelor imposibile. Ce noroc era pentru Bănat, de era mai puţin iu­bit de d. Brătianu, de lăsa la timp pe altul, să ne salveze, fie şi mai puţin, dar în realitate, în locul d-sale, care ne salva totul, în teo­rie. Şi când te gândeşti că de fă­cea acest lucru salva şi una şi alta, şi realitatea şi teoria, nu e decât şi mai profund regretabil, că prea mult a iubit d. Brătianu Bănatul­­*­­ * SEVER BOCU D. SEVER BOCU Patrioţii unguri dala Budapesta au tri­mis d-lui general Văicoianu, după alege­rea dela Eghiu, o depeşă de felicitare in următorul cuprins: — Bravo ! sunteţi mai tari ca noi, i-aţi venit de hac Iul Halda!. NAZBATII Religie nouă Trxi profesor­­de filosofie liberal a ţinut de curând o conferinţa, la Ate­neu, făcându-se apostolul următoa­rei reconfortante idei: „Fericirea constă într’o înălţare sufletească iar nu în satisfacerea nevoilor materiale”. E religia nouă, pe care cugetătorii liberali vor s’o impună ţării. Şi e foarte bună. Eu personal o primesc cu entuziasm. Să se ştie deci că nu mai trebuesc lemne, nu mai trebuie zahăr, nu mai trebue nici scăderea chiriilor, nici urcarea valutei, — nimic! De ce să ne mai facem sânge rău cu sa­tisfacerea nevoilor materiale, când e destul să-ţi salţi sufletul un pic, ca să, înoţi în fericire? Mi-e milă numai de guvernul" li­beral care tocmai rezolvase toate problemele de mai sus, şi hodoronc­­trorve! — a venit filosoful şi a făcut ca totul să devie inutil. KIX. Persecuţiuni bancare Nu sunt nici opt zile de când ne-am exprimat teama că nouile dispoziţii pentru controlul opera­ţiilor de devize vor fi nu numai lipsite de eficacitate, ci şi vexa­torii şi ruinătoare pentru unde bănci, în favoarea unui restrâns număr de bănci privilegiate. Depu­tatul Roth vorbise în acest sens în Cameră şi d. Vintilă Brătianu a ţi­nut să-l asigure că măsurile vor fi aplicate cu toată imparţialitatea, excluzându-se de la dreptul de a negocia devize numai băncile do­vedite ca speculatoare asupra va­lutei. In adevăr lista băncilor autori­zate să vândă şi să cumpere de­vize cuprinde un număr restrâns de mari bănci care la un loc vor deţine un monopol distrugător pen­tru majoritatea băncilor mai mici a căror principală sursă de existenţă era comerţul onest de devize. Lip­sesc de pe lista întocmită de oficiul de control o serie de bănci vechi şi însemnate a căror corectitudine e mai presus de orice bănuială. Şi mai lipseşte aproape totalitatea băncilor ungare şi săseşti din Ar­deal­ Este evident că această listă e alcătuită cu totul în favoarea băn­cilor din vechiul regat şi nici chiar a tuturora, ci a unei minorităţi pu­ternice-In al doilea rând ni se va răs­punde că lista e numai provizorie. Dar vom replica imediat că condi­ţiile pentru admiterea altor bănci sunt atât de restrictive, încât ex­clud orice posibilitate de a obţine o autorizaţie nouă. Efectul va fi că o sumedenie de bănci din Capitală şi aproape toate băncile create prin economiile şi întreţinute prin munca populaţiei din provinciile noui vor fi silite să-şi concedieze ce­a mai mare par­te din personal şi să-şi reducă ac­tivitatea . Poate ca acesta să fi fost şi scopul urmărit de guvern. In ce ne priveşte, nu putem de­cât să-l dezaprobăm. înţelegeam la rigoare un control, dar unul egal, general şi uniform. E. Fii. Citili gevenii Literar Carnetul nostru Ţara decoraţiilor ...Se par că nu e România! E Ser­bia. Iată ce ne informează „l’Oeu­­vre": „...de la încheierea păcii au fost decernate în regatul Sârbilor, Croa­ţilor şi Slovenilor, un milion de de­coraţii. Cancelaria ordinelor din Bel­grad, copleşită, imploră de la parla­ment creditele necesare pentru aug­mentarea personalului”. Iată, deci o taie, care sîn şi mai bine ca a noastră. E o stare sufletească care­­învede­rează multă şi binefăcătoare copi­lărie în sufletul unui popor. Nu e de mirare, deci, că cele mai... deco­rate popoare sunt aici, la porţile în­tunecatului Orient. Şi e de asemeni, uşor de înţeles de ce chiar republica sovietică rusă nu s’a putut eman­cipa de nevoia socială imperioasă a decoraţiei. înşişi tovarăşii conducă­tori ai „Republicei sovietelor, mun­­­citorilor şi soldaţilor ruşi“, decerii decoraţii, după metoda burgheză. Există, după cum se ştie, un ordin al „Steagului roşu” care se dă celor ce-au binemeritat de la revoluţia co­munistă. Nu se poate guverna, deci, în ţă­rile Orientului, fraged şi copilăresc , decât cu decoraţii... Republica ceho­slovacă, isbutind să se lepede la pri­mitiva necesitate socială, a insti­tuit un ordin rezervat exclusiv străi­nilor... . Să nu ne simţim umiliţi de aceas­tă nevinovată, dulce şi ridicolă ne­voie publică. Care dintre oamenii maturi nu se gândesc cu melancolie că nu mai pot preţui jucăriile copi­lăriei. Şi e tragic copilul căruia îi e ruşine de copilăria lui. Sunt cuminţi, prin urmare, con­ducătorii Serbiei cari — după cum se vede—execută cu ardoare o mare operă de împăcare şi nivelare so­cială: decorarea grabnică a între­gului popor... D. T. Chestia gliei Răpire senzaţională D. Istrate Micescu a declarat că d. Ionel Brătianu trebuie zmuls de sub influenta celor din jurul său. Ziarele­­ D« ISTRATE MICESCUi Numai de­ Iași şti unde să-l depun, ca să nu-i dea de urmă!... :-^S Copii teribili! de I. STEFANESCU, sculptor De câteva ole copiii mei au pus thmcile; şi dacă popoarele celelalte pe pieptul lor tânăr tricolorul ro­mânesc. Foarte frumos : tinereţ­ea totdeauna a început cu naţionalis­mul ! Dar de ce au pus tricolorul f'toia de arupe? Aici îmi expii­­.f. reS-b-eDae s£ o deosebească de „Jidani“, arătând prin semnul antod că sunt creştini. Perfect! în­ţeleg să fii naţionalist, înţeleg să fii creştin, căci te-ai născut astfel; dar de ce să fi antisemit? Şi cum se face că s’au transformat copiii mei aşa de brusc în antise­miţi, când până nci dăunăzi, prie­tenii cr cei mai buni erau evreii ? Chiar în ziua de Moş-Ajun o cole­gă evreică a venit cu automobilul de mi-a plimbat fata pe la cunoş­tinţe, îndeplinind tradiţionalul obi­cei românesc, iar zilnic în casă an elev evreu făcea schimb de mărci cu liceanul meu. Şi aşa deodată, ca un incendiu provocat de o mână as­cunsă, au izbucnit limbile de foc moarte Jidanilor ! Şi gurile lor ti­nere, nevinovate, cu o naivitate a­­dorabilă gândăvesc cuvinte neînţe­lese de : „numerus clausus". Jidanii?! , Mi-a gâdilat şi mie plăcut ure­­chia acest cuvânt absurd, aruncat ca o supremă ofensă unui popor inteligent şi muncitor, îmi aduc a­­min­te de tenebroasa educaţie ce am primit prin şcoli, unde prejude­căţile de rasă au fost exploatate în mod scandalos de pescuitorii în apă tulbure. Astăzi se reeditează strigătul desperat ce îl credeam îngropat o­­dată cu prejudecăţile generaţiilor trecute reacţionare. Nimeni nu mai crede un pericol evreesc! Sunt ei de vină că au co­merţul în mână fiindcă i-am oprit noi de la funcţiuni ? Şi sunt toţi bogaţi ? Dacă printre mulţi îmbogăţiţi, sunt şi Evrei, dacă ne-am lua du­pă „numerus clausus“, vom găsi exact la numărul populaţiei evre­­eşti numărul corespunzător de îm­bogăţiţi ai neamului lor în dauna celorlalţi Evrei. Lipsiţi de scrupule, avizi, tâlhari se găsesc în toate na­ţiu dar umanitarişti, exact la nu­mărul populaţiei (vezi numerus clausus) au­ dat şi evreii umanita­rişti ca Baruch Spinoza, Karl Marx, Max Nordau, cari nu erau nici de­cum bancheri, ci se perdeau în „speculaţii" filosofice nerentabile, a­­ducătoare chiar de prigoane. Sen­timentali poeţi au avut şi Evreii , Heine. Arti­şti mari au avut şi E­­vreii: Rachel, Sarah­ Bernard*, Ventura (din mamă evreică), care au onorat lumea cu arta lor. Nu se asimilează Evreii ? In via­ţa mea am avut ocazia mea să văd pe Evrei mai lipsiţi de prejudecăţi de rasă decât celelalte naţiuni, E­­vrei cari au vrut să-şi lege viaţa prin căsătorii cu Românii. Sunt Evreii laşi ? " . Au fost cazuri strălucite de ero­ism al Evreilor pe frontul francez, Evrei cari au luptat pentru un po­por ce a ştiut să-i asimileze, identi­­ficându-i cu aspiraţiimile lor naţio­nale. Şi Evreii au avut îndrăzneţii lor ca Max Goldstein, care, pentru o „idee“ greşită a comis un asasinat oribil care nu i-a adus decât tem­niţa. Dar Evreii comunişti, cari pen­tru utopia lor au suferit lanţuri, carceră, pină şi moartea? Nici o logică nu este să fii anti­semit, şi această nebunie nu este decât o boală molipsitoare, prove­nită din cauza vre­unui microb cu cioc şi ochelari, rare ca şi micro­bul virgulă al holerei sau al exan­­tematicului, intră un sânge prin vre-un păduche, îl încălzeşte şi a­­gită fiinţele tinere unde e sângele mai curat şi mai primitor. Ştiu că Românul este bun, ştiu că va fi un foc de pae şi copiii mei, teribilii antisemiţi, iar au să aducă pe colegul lor Max Leibo­­vici prin casă, ca să facă schimb de mărci poştale, să înveţe arta co­merţului dela el, fid unui popor comerciant care a adus mari ser­vicii omenirei, căci Spania a decă­zut din ziua când: s’au tsgonit Evreii! ...... I. ŞTEFANESCU Sculptor . Continuarea la pag, n-a. Când valuta stăpâneşte 99 (De nenumărate ori, în ziarele noastre, am atras atenţia asupra primejdiei care ameninţă cultura românească­ Fără a intra de astă­­dată în amănuntele discutate odi­nioară, semnalăm în treacăt impo­sibilităţile în care se găseşte un intelectual dornic de o carte sau de o revistă franceză. Valuta impune astfe de greutăţi, în­cât chiar da­că un librar face sforţări ca să-şi împodobească raftul cu cărţi de la Paris, riscă să rămână cu ele ne­­vârdute, pentru că la foarte puţini muşterii le dă mâna să le ia. Sunt reviste franţuzeşti, care de doi ani n’au mai făcut drumul până la noi. Sumarul lor şi conţinutul câtorva pagini ne vin, în marile cotidiame, dar nimeni nu se poate mulţumi cu rezumate succinte,­sau cu comentariile făcute de alţii şi care nu ne satisfac. Această îndepărtare sistematică­­ dureroasă, mai ales pentru cei care şi-au făcut educaţia minţii ur­mărind ştiinţa şi literatura fran­ceză. Sufleteşte, distanţa pe care valuta o pune între noi şi cei cu carre ne-am obişnuit până ori, are ceva din dezolanta izolare a oa­menilor porniţi în largul mărei şi plutind departe de frământarea ce­lor lăsaţi în urmă, încetul cu încetul se rupe contac­tul sufletesc şi spiritual cu apusul. Trebuia să se găsească o soluţie pentru a curma răul şi iniţiativa unei întreprinderi de asemenea na­tură nu putea fi luată de­cât de un entuziast în mâna căruia există putinţe de realizare. D. Iorga era indicat. Savantul şi-a dat seama de ce ne lipseşte. Profesorul s’a gândit ce ne trebue. Artistul înflăcărat în su­fletul căruia clocoteşte dragostea biruitoare de zăgazuri, a înfiripat primele avânturi şi „Colaboraţia la­tină“ s’a întemeiat pe hem cu atât mai solide cu cât în fruntea ei stă cu toată autoritatea trebuincioasă, omul care cu scrisul, cu vorba şi cu sufletul, ştie să unească doru­rile, năzuinţele şi interesele a două popoare cu necontestate afinităţi-D. Iorga îşi propune să înles­nească adusul cărţii franceze şi mai mult chiar, are siguranţa că francezii sunt dispuşi să înceapă tipărirea cărţilor la noi. D-sa mai propune înfiinţarea unei case fran­ceze la Bucureşti, unde să fie o ex­poziţie şi unde să vină să locuiască studenţii francezi care ne-ar vizita, înlesniri de călătorii prin ţările a­­pusului, fac parte din program. A­­ceste călătorii sunt tot atât de ne­cesare ca şi citirea cărţilor, — ele împrospătează sufletele şi deschid orizonturi noui, pentru cei însetaţi de cultură, de lumină şi de educa­rea ochiului. De la un capăt la altul, ţara a­­plaudă iniţiativa d-lui Iorga- Piatra fundamentală a fost pusă, — ră­mâne să o ajutăm să ridice clădi­rea !­­ Dar ttu e vorba numai’ de carte şi de tablouri, ar trebui să ne gân­dim şi la arta dramatică, la acel teatru francez reprezintat pe scenă de actori eminenţi pe care nu-i mai putem vedea. Vina nu e a lor . Viu e nici a im­presarilor, nici mai ales a publicu­lui bucureşteam, care ar umple teatrul unde joacă Le Bargy, De Max, Yennel... Vina e a valutei. Nu ne mai vin artiştii francezi şi italieni, cum nu ne mai vine cartea franceză şi ita­liană. Ori­cât de puţin ar c®re un actor, care trebue să vie înconjurat de un bun ansamblu, preţul tău poa­te conveni celui mai dezinteresat impresar, căci valuta stăpâneşte şi seacă cele mai nobile elanore. Dar şi aci poate exista ist re­mediu. Citesc în ziarele pariziene cum guvernul de-acolo a înjghebat un mare turneu de propagandă în A­­merica de sud şi în America cen­trală-Iată-i pe americani mai fericiţi de­cât noi şi din acest punct de vedere. Valuta lor îngăduie o asemenea strălucită colindă. Mulţumită cursu­lui dolarului, ei vor aplauda pe­ de A. de Colafooraţia latină99 6*1 HERZ

Next