Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)

1924-04-27 / nr. 12348

ami xmn, H»i 12348 tiM amnflimr ff Mii Tara ___ 4 Lel inmplanul in străinătate «oumineor Apune 1924 W I8BigBaaaaiiagiaa^^ —........................ Adevărul isus şi vremurile noastre Si nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pă­mânt; nu am venit spre a aduce pacea, ci sabia. Căci am venit ca să bag dihonie între om şi tatăl său, între fiică şi mamă, între noră şi soacră ; şi fie­care om va avea de duşmani pe cei ai casei lui. (MATEI, X, 31—26). Fratele val da pe frate-său morţii, şi tatăl pe copi­lul său; copiii se vor scula împotriva părinţilor şi-i vor ucide. (ACELAŞI, X, 21—33). Cei ce n’au cunoscut pe Isus nici ca pe fiul lui Dumnezeu, nici ca pe omul divin, nici ca pe iubitorul de oameni, cei ce nici­odată nu i-au citit sau practicat învăţăturile, încep, dela o vreme, dela vremea cea nouă care pare a fi mai rătă­cită decât cea veche, să se slujea­scă de numele lui şi să se aşeze sub egida lui. Se intitulează astăzi „creştini” până şi acel soiu de oa­meni cari altă­­dată s’ar fi aflat în rândurile celor ce, alegându-şi pe Barabas, au strigat pretoriului, pen­tru Isus, să se pedepsească­ să se răstignească! Deaceia nu-i de mirare că aceş­­tia, când din întâmplare pun mâna pe" Evanghelie şi o deschid, nime­resc tocmai la pasagiile citate aci ca motto, singurele de care se slu­jesc în numele lui Isus, ignorând, sau poate chiar nevoind să iee în seamă, celelalte 250 de pagini ale Noului Testament. Dar, totuşi, aceste cuvinte groza­ve se găsesc în cartea sfântă, prin urmare slobod e oricine să le a­­dopte ca linie de conduită în viaţă şi ca o normă morală sau socială. Ce e de spus în cazul acesta? Ceva foarte simnplu: că partizanii zavis­tiei şi ai urei, că violenţii, că san­­ghinarii n’au citit decât numai a­­ceste rânduri, unice în felurile lor, sau dacă au citit şi restul, n’au înţeles nimic, dar absolut nimic din învăţăturile lui Isus. Sunt totuşi, mai sus, tot în Ma­tei, alte câteva cuvinte care explică şi luminează admirabil pe cele ci­tate în capul rândurilor de faţă, cuvinte cari sunt cele mai impor­tante din întreaga evanghelie, şi al căror compliment logic fatal erau pasagiile care pare că le plac sama­volnicilor. Iată-le, să nu credeţi că am venit să desfiinţez legea şi pro­feţii; am venit nu pentru a desfiin­ţa CI PENTRU A ÎNDEPLINI. Iar îndeplinirea vechei legi de u­­manitate, de dreptate, de egalitate şi de înfrăţire, scoasă din cadrul ei strâmt naţional şi aruncată în lumea întreagă ca un adevăr etern, general şi internaţional, într’o vre­me când silnicia, nedreptatea, ro­bia şi arbitrarul erau la temeliile statelor, avea, fără pic de îndoială, să si fruncine aceste temelii de ură, de sânge şi de constrângere, adu­când, în primele timpuri, războiul civil. E tocmai ceia ce s-a întâm­plat. Nu se întâmplă oare şi astăzi la fel? I-ar fi putut Întemniţaţii şi ucişii cu sutele de mii ale tărâmu­lui de pildă să proorocească întoc­mai ca şi Isus, că prin revendică­rile şi luptele lor drepte împotriva împilării vor avea să aducă, la un moment dat, sabia şi nu pacea, răscoala fiilor împotriva părinţilor şi a părinţilor împotriva copiilor? Asta a voit să spue Isus şi nu e ceia ce cred că înţeleg unii. Dovada este că, în timpul arestării lui, l-a oprit pe Petru, şi pe toţi ai săi, să facă uz de sabie. Nu la sabia lui şi a lor săi, şi nu la ura şi răs­coala partizanilor lui a făcut el a­­luzie prin cuvintele de mai sus, ci la urgia pe care întunerecul şi ne­dreptatea aveau să le ridice împo­triva dreptăţii şi a luminei. Adevărata armă a lui Isus, pe care o recomandă lumii întregi şi tuturor veacurilor, nu e sabia ci credinţa, acea credinţă „care de va fi numai cât grăuntele de muştar, va zice muntelui să se mute şi se va muta din loc”. Sabia rămâne deci exclusiv de partea duşmanilor lui, iar de partea lui Isus stă cre­dinţa singură, adică convingerea, ideia, idealul, mai mari şi mai pu­ternice decât universul. Prin ur­mare numai oamenii de credinţă, de idei şi de idealuri generoase se pot intitula „creştini”, chiar dacă­­nu s’ar ţine de nici o religie sau de orişice religie. Şi a mai zis Isus ceva? poate tot aşa de plin de înţeles ca şi cuvin­tele asupra îndeplinirei legei, care şi aceasta se interpretează greşit, adese­ori, de minţile obtuze şi de trupurile fără inimă. Dă Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumne­zeu ce este al lui Dumnezeu. Au conchis unii că asta înseamnă să ne supunem fără cârtire, necon­diţionat, ca nişte robi sau ca nişte maşini, puternicilor zilei, ca să nu criticăm nimic din ce le place stă­­pânitorilor să facă şi să statorni­cească, să respectăm cu închinăciu­ne domnia, nedreptatea, hrăpirea şi sila­ lor. E tocmai dimpotrivă, absolut dim­potrivă. De fapt Isus a dat, prin a­­ceste­ cuvinte lapidare, formula ca să zic aşa teoretică şi generală a revoltei vecinice şi neînfrânte a i­­dealului în faţa samavolniciei ne­drepţilor. Ele trebuiesc înţelese ast­fel, şi numai astfel: Nici­odată şi cu nici un preţ nu daţi Cezarului nimic din cea ce este a lui Dumnezeu . Te interpreta altfel este a nu voi să-l înţelegi pe Isus şi a violenta textele. Căci dacă lui Dumnezeu tre­­bue neapărat să i se dea ce este al lui, cum i s’ar putea da aceasta şi Cezarului fără a ofensa pe cel Atot­puternic? E clar, e simplu, e în a­­fară de orice posibilitate de discuţie. Şi cu toate astea ce armă în favoa­rea tiraniei şi a tiranilor s’a făcut, timp de vecuri, din aceste limpezi şi celebre cuvinte! Şi aşa mai departe. Ipocrizia, in­teresul material,, n­ăpăstuir’ea, tot ce e rău şi protivnic progresului pe lumea asta, au încercat să stoarcă, prin iezuitice sau ignorante inter­pretări, argumente din chiar învă­ţăturile celui mai idealist, mai bun, mai umanitar şi mai cinstit suflet care glorifică omenirea. Un lucru nu-l pot face însă a­­ceşti schiloditori de texte, să ştear­gă din evanghelii învăţătura că toţi oamenii fiind de-o potrivă fiii lui Dumnezeu sunt, pe de-o parte, egali şi fraţi între dânşii, pe de altă par­te de esenţă divină, deci demni de tot respectul ce se cuvine unor fii ai lui Dumnezeu. Cine dar cu nedreptate şi cu vio­lenţă atinge pe un om şi-l loveşte în demnitate, în viaţa, în cinstea şi în libertatea lui, de însuşi Dumne­zeu se atinge şi pe el II loveşte. Asta, şi numai asta, înseamnă a fi creştin. Cine se simte ca atare şi cine nu? Nici o dată, ca de zilele Paştilor, nu e mai potrivit de pus, pentru fiecare din noi o asemenea Întrebare şi o pun oare, în mod sin­cer şi cei cu sabia şi cu vrajba? I. Teodorescu Stumpetea! Sărbătorile Paştelor, în vederea cărora toată lumea târgueşte, au dat tuturor prilej să se convingă de proporţiile enorme pe cari le-a luat scumpetea. Dat fiind că deprecierea leului este de unu la patruzeci, că adică un leu aur valorează azi pa­truzeci lei hârtie, — mărfurile cari s’ar îi scumpit de 40 ori, ar fi a­­juns la preţul lor înainte de războL Ei bine, dacă unele sunt aproape de tot de acest preţ (pâinea, car­nea, etc.) altele au trecut peste dânsul. Şî iarăşi se strigă contra spe­culei ! Fără a contesta sî rolul pe care-l joacă specula, fenomenul acesta al scumpirii până la paritatea aur a preţurilor dinainte de război, este un fenomen natural, observat în toate ţările cu valuta scăzută şi care pretutindeni a rezistat tuturor măsurilor poliţieneşti. Preţurile maximale nu ostenesc mărfurile, ci Ie răresc şi Ie con­damnă a cădea în mâinile comer­ţului clandestin, adică a adevăratu­lui comerţ de speculă. O bucată de vreme un produs poate fi ţinut in mod artificial sub preţul lui adevă­rat. Dar cu vremea tendinţa­ fatală a valorificare! se manifestă şi pre­ţul merge urcându-se pe măsură ce moneta scade şi în raport cu acea­stă scădere. Ce însemnează în fond aceasta? însemnează că dezvoltarea pre­ţurilor împinge spre restabilirea sincerităţei monetare. Toate sforţă­rile ipocriziei monetare sunt zadar­nice. Preţurile produselor o denun­ţă tot mai mult şi vin© ziua, cum s’a întâmplat In Germania, când nu mai există alt leac pentru a evita anarhia comercială, decât introdu­cerea unei noi monede cu valoare deplină. Se înţelege că din această fatală dezvoltare a lucrurilor decurge un dureros neajuns pentru marea mul­ţime a poporului, căci salariile şi câştigurile celor numeroşi şi mo­deşti, nu cresc în proporţia în care se depreciază moneta şi se scum­pesc mărfurile. De aceea însă, toc­mai mulţimea, care nu profită deloc pe urma deprecierei monetare, e cea mai interesată a cere reveni­rea la sinceritatea monetara. Nu­mai ea poate restabili echilibrul în micile bugete. _______ _. TELEFOANELE NOASTRE Direcţia 57/72. Centrala 6 67, 24/73, 46/79 Administraţia 7/69. Secretariatul 24/73. Provincia 10/66. De Paste, oficiosul guvernului tine­rfl se ocupe intr’un articol de „România care munceste’'. ...In restul anului fi Interesează mal mult „România" care încasează! Chestia zilei Dulapul politic CETAJEANDI : Mai învârte dulapul. ■ jW Nu la noi Nu la noi, cî In Franţa', ult oro politic a renunţat la un mandat sigur, pentru că nu a vroit să se preteze la concesiuni, cari nu i se păreau a fi compatibile, cu­­con­vingerile sale politice.. Acest om politic este d. Raoul Péret, preşedintele trecutei Came­re, care, după ce 20 ani a fost ales în aceiaş circumscripţiune, a re­nunţat de a­ mai candida, fiindcă i s’a cerut să facă declaraţii şi să contracteze o alianţă electorală, pe cari în conştiinţa sa, nu le putea admite. Nu putem împărtăşi părerile d-lui Péret care se­ îndreaptă îm­potriva stângei democratice şi re­publicane, dar putem manifesta respectul nostru pentru acest om, care nu transnige cu convingerile sale, cu riscul chiar de, a, pariere*' puţin pentru moment,­­capăt carie- ,­rei sale politice. Avem dreptul­ să-l onorăm, dân­­du-i ca pildă politicianilor de la noi, cari în vederea unui mandat sau a puterei, sunt gata să se alieze şi cu dracul, să intre în­ combina­­ţiuni şi cu oameni şi idei, pe cari­ le-au combătut cu drept cuvânt, cu ultima înverşunare. Şi cu ocaziunea aceasta, a ges­tului d-lui Pérer, mai aflăm ceva. Ca preşedinte al Camerei nu a participat niciodată la vot, urmând de altfel unei tradiţii dela care nu s’a abătut nici un preşedinte al Camerei franceze, nici Deschânel, nici Bourgeois, nici Doumer, nici Brisson, nici Grévy, nici Floquet. Căci1 — după cura spune „Le Temps"* — „preşedintele Camerei, odată im­ fotoliu, nu mai aparţine nici unui partid, e deasupra par­tidelor, e, arbitrul lor“. Bineînţeles că şi aceasta numai în Franţa, căci la noi oricum şi mai ales la votare, preşedintele e omul guvernului. Da, da, mai au ceva de învăţat şi de imitat, politiciani noştri. Ce­va bun, căci de cele rele, nu tre­­bue să ne îngrijim. Le învaţă şi le imită cu voluptate. i,r - ■’ N­. Ta, c’au ameţit de toţ­ii de sus! NĂZBÂTII Din culturi! Foarte serios, „Viitorul”­­declamă în numărul de-aseară: „A se, susţine deci ca partidul liberal şi ziarul nostru ar fi adver­sarii culture! este o curată aberaţie”. Nu e nimic mai legitim ca a­­ceasta sfântă indignare! Cine ştie ce de cultură se consumă zilnic în redacţia „Viitorului“ şi că partidul liberal a ieşit dintr’o bibliotecă pentru a se consolida numai în muzee şi concerte,­— cine ştie că d. Vintilă n’adoarme până nu ia Înainte o ceaşcă cu cultură, cine ţine seamă că toţi parlamentarii li­berali îşi petrec orele libere in bi­blioteca Academiei, — strigă că „Viitorul” are perfectă dreptate,l­a Kix. Citit* Adeverul Literar D. Brătianu şi funcţionarii "Guvernul nu a scăpat ocazia de a cauza şi cu prilejul acestor săr­bători o gravă nemulţumire func­ţionarilor publici. O veche tradi­ţie administrativă făcea ca func­ţionarii publici să primească la sărbători dacă nu o, gratificaţie, ceea ce ar fi greu pentru bugetul statului, plata anticipată a salarii­lor, lucru care nu cere nici un sacrificiu din partea statului, dar înseamnă o mare înlesnire pentru slujbaşi. In adevăr, avansul acesta­­dă­dea cel puţin pentru câteva zile iluzia belşugului. Graţie lui func­ţionarii îşi puteau permite o masă mai bună sau să-şi procure pentru ei şi copii o înnoire rela­tivă a garderobei. D-l Vintilă Brătianu în austeri­tatea sa ascetică a găsit cu cale să împiedice aceste desfătări mo­­leşitoare.,, Şi mijlocul a fost sim­plu. Ministerele au refuzat func­ţionarilor orice avans. Inutile au fost toate protestările, toată indig­narea. Casierii rămâneau impla­cabili pentru bunul motiv ca d-l Brătianu nu le dădea bani. Iniţia­ţii adaugă că aceasta e cauza re­ală a plecării ministrului de fi­nanţe în provincie. El scapă de insistenţele incomode ale bieţilor slujbaşi, şi iată cum de data aceasta, marea majoritate a funcţionari­lor vor petrece Paştele in mizeria obişnuită.­­« HOTE Ca sa „refacem“ Paştele! Unde sunt Paştele de altă dată? Le-am pierdut sau ele s’au îndepăr­tat de noi? De ce inamurgirile cu denii sunt azi mai scurte ca odinioară, de ce Vinerea Mare nu e de loc mai tris­tă ca tristeţea zilelor obişnuite, de ce miezul nopţii de Sâmbătă nu mai e izbucnirea acelui vulcan de încre­dere şi lumină care ne invada şi ne îmbia sufletele reunindu-le pentru o clipă într’un univers întreg de a­­postoli şi învestit­ ai certitudinei din urmă? De ce străbatem cu atâ­ta­ oboseală — par’că supunându-ne unei obligaţii de oficiu comandat— ceea ce era odată popasul aşteptat, dorit, pregătit al nesfârşitelor noas­tre osteneli şi zădărnicii? De ce nici copiii nu se mai bucură cum ne bu­curam noi şi de ce bătrânii nu se mai închină cum se închinau părin­ţii noştri? Fiindcă omul a omorât Paştele. L’a înnecat în ură şi în mizerie... Fixate in Umanitate ca o oază de împăciuire şi de senin, Paştele au fost mereu susţinute, hrănite şi păstrate în depozitul de generozitate şi iubire pe care lumea îl apăra îm­potriva asaltului necurat al pizmei. In ceasul când acest depozit de măreţie umană a fost înfrânt şi ni­micit, — Paştele n’au mai avut hrana, n’au mai avut sucul existen­ţii lor. Au rămas doar umbra pe care fluturii fără convingere nişte sufleţel goale... Paştele, vechile noastre Paşte, vor învia desigur în ziua când lumea, ajutată de noui profeţi, va reface depozitele ei de pace şi iubire.... Un bir de suflet — de iubire și idealism — se impune omului ca să alimenteze sursa secătuită a bucu­riilor lui de altă dată... Să dăm bi­rul cuvenit! ■ O. T. Grea dilemă E o minciună dacă ne punem în ipoteza bunei credinţi; o prostie dacă a fost la mijloc bună credinţă. Cum vedeţi, este­­o teribilă dilemă. Şi este. E vorba iarăşi de cursul leului. Când, acum doi ani şi jumătate, liberalii s’au propus să-l duhorea­scă fără voia ţării, ci numai cu a Coroanei, mai exact împotriva vo­inţei ţării care printr’un admirabil instinct îi respingea, am îndrăznit să amintim de zicătoarea că „la po­mul lăudat să nu te duci cu sacul mare“. In fine de încercat au încercat ei — de aceea am pus şi ipoteza bu­nei credinţi — tot ce-au crezut că e bine ca să ridice leul: blocări, con­trolul devizelor, deflaţiune sau mai exact neinflaţiune, un budget echi­librat pe hârtie, şi altele. Dar de prisos. Contrar celebrului Moise, d. Vintilă Brătianu lovea cu toiagul în stâncă tot în sec : — nu ţâşnea nici un firicel de apă. Nădejdea în redevenţa petrolului s’a dovedit şi ea ineficace. Până şi neplata datoriilor statului n’a avut nici un efect. Leul a încremenit pe loc, cu circumstanţa agravantă că Imneda, aşa avariată cum este, în­cepe a lipsi teribil. Iată-ne la al treilea Paşti dela re­venirea liberalilor la putere şi e tot paştele calului, tot mereu paştem iarba firavă a murgului fără să ză­rim măcar hrana cea sănătoasă. Dacă Iuda ar trebui să revândă astăzi pe Isus tot pe treizeci de ar­ginţi, în valuta noastră ar căpăta un vagon de hârtii cu care greu şi-ar putea cumpăra faimosul lac al Sakeldamei. Noi însă, care-l iubim pe Isus, cu greu îl vom putea cinsti încă odată cu ouă roşii şi cu cozo­­nac pe aceste vremuri de valută nulă şi de chesat. Unde-s făgăduelile­­de alta dată, domnilor liberali ? Dar veti zice că v’ati înşelat, că ati crezut dar n’ati putut, că ati făcut dar n’a eşit, că sunt oamenii sub vremuri, nu vre­murile sub oameni, etc. A invocat buna credinţă? Bine. Dar atunci cădeţi fatalmente în capcana a doua a dilemei. In geometrie, şî câte­odată ,î­­n politică, asta se zice: ceea ce era de demonstrat Index (Citiți continuarea în pagina a­­I-a) Cronica săptămânală de COMST. BACALBAŞA Bucureştii de alţi daţi XCVII La 30 iulie moare unnul dintre cei­ mai inteligenţi şi mai distinşi medici, doctorul Ştefan Olchovs­­ki. Ştefan Olchovski învăţase mai intâiu farmacia luând licenţa, a­­poi a luat licenţa în medicină şi apoi doctoratul. , Fiind înzestrat cu un mare ta­lent şi având o frumoasă inteli­genţă, Olehovski a luat repede un loc însemnat printre medicii de boale interne. Având şi pasiunea profesională a clădit sanatoriul din calea Călăraşi, care astăzi poartă un alt nume. Defunctul — un foarte bun amic al meri — e­­ra de origină polonă, şi se născu­se în comuna Zvoriştea din jude­ţul Dorohoi. — Agitaţia în ţară creşte până la paroxism. Este destul să spunem că ziarul Adeverul care făcea opo­ziţie crâncenă guvernului, apare pe ziua de 1 August cu o manşetă în care se spunea: „Cetăţeni, momentul este solemn şi mare ! Să uităm urile intestine, să uităm deosebirile de idei şi de sentimente, să ne aducem aminte de un singur lucru, că suntem Români şi asupra numeluii şi fai­mei noastre s’a aruncat batjocura! Cetăţeni, fiţi gata, căci nu se ştie dacă mâine nu va suna ceasul când vom fi chemaţi să ne facem datoria ! * — La 2 August moare la Sinaia artistul I. D. Ionescu. Moare bol­nav şi sărac acela care a fost pâ­nă atunci singurul şi rămâne pâ­nă azi cel mai însemnat cântăreţ şi cupletist român. I. D. Ionescu a fost, mai ales în timpul războiului­ din 1877—78 co­pilul răsfăţat al Bucureştilor. A­­vând întreprinderea grădiniei de vară „Union Suisse”, astăzi, „Ho­tel Simplon”, atrăgea atâta lume în­cât sute de persoane se întor­ceau în fiecare seară, fiindcă nu mai­ găseau nici un scaun. Mai econom, mai puţin om de petrecere, mai puţin boem şi ge­neros, ar fi făcut avere. In loc de aceasta a murit in cea mai uricioasă mizerie, ultimii­ ca­marazi fiind obligaţi să-l înmor­mânteze cu talerul. I . D. Ionescu este acela care a pus la modă Şansonela română. Cupletele scrise de Pantazi Ghica, Petre Grădişteanu sau Ion Mo­­şoiu făceau pe vremea aceea, dela 1870 la 1880 deliciile bucureşte­­nilor. Cântecele: „Cu gologanul un biet birtaş”, „Cu un picior foarte u­­şor şi c’o botină de cea mai fină”, „Apa trece petrele rămân”, „Pe cine nu’l laşi să moară nu te lasă să trâeşti!“ etc. etc., erau în toa­te gurile. La expoziţia Univer­sală din Paris de la 1878, a cântat „Coana Chiriţa la Expoziţie“ şi Barbu Lăutarul, în costum ori­ginal, obţinând un mare succes. Acest cântăreţ popular al vremu­rilor copilăriei noastre, dispăruse de mult înainte de a muri trupeş­te. Nimeni nu î şi­ mai amintea de el . O parte a presei publică ştiri tot mai alarmante în chestia con­flictului cu Bulgaria; se anunţă chiar că corpul, al 2-lea de armată va fi mobilizat. In calitate de director al ziaru­lui Patriotul, cer o audienţă minis­trului de război, generalul Iacob Lahovary. Ministrul îmi comuni­că câteva lucruri interesante şi de mare importanţă pentru momen­tul acela, dar cu condiţiunea ca aceste lucruri să nu fie publicate. Era bine înţeles că, în acel mo­ment, destăinuirile ministrului nu puteau fi împrăştiate prin pu­blicitate. Astăzi pentru întâia oa­ră le încredinţez tiparului. Situaţia noastră nu e bună din punct de vedere militar, îmi spu­se venerabil Lahovary. Bulgarii câţi, prin spionii lor, sunt foarte bine informaţi, ştiu că n’avem de loc muniţiuni; n’avem muniţiuni nici măcar pentru o săptămână. Dacă ar trebui să intrăm în răz­boi am fi siliţi să luptăm numai cu baioneta. Afară de aceasta artileria noas­tră nu este în stare să figureze în­tr’o luptă. Mai toate gurile de tun au ghiventurile stricate astfel că, nici în cazul în care am poseda muniţiuni nu am avea ce face cu ele. Avem puşti bune dar nu avem cartuşe. Am dat ordine urgente, ca pirotechnia să fabrice, zi şi noap­te, cât mai multe cartuşe spre a putea salva măcar aparenţele. Vinovatul cel mai mare în a­­ceastă privinţă este Sturza care, cu spiritul lui straniu de econo­mie cu orice preţ, a refuzat să res­­titue sumele trebuincioase la apă­rarea ţarei. Dacă am avea pace permanentă rău, nu ar fi fost ma­re, însă acum a izbucnit un vici­ 9 Unei femei, femeii cele mai iu­bitoare şi mai devotate ce a cunos­cut vreodată omenirea, îi datorăm: vestea cea mai mare şi mai dătă­toare de speranţe şi curaj, vestea Invierei Mântuitorului lumei. Iar femeia aceasta — cine nu-i ştie numele care va trăi atâta vre­me cât va fi pământ şi oameni pe dânsul ? — nu este alta decât feri­cita, de trei ori fericita Maria din Magdala, din satul cel scăldat în soare şi mângâiat de apele lacului Genesareth.­­ Citim, în adevăr, în sfânta E­­vanghelie după Marcu: „Iar după ce Isus a înviat, se arătă diminea­ţa, în întâia zi a săptămânei, mai întâiu Mariei Magdalena“. Iar sfântul evanghelist loan, prietenul iubit al lui Iisus, ne dă in această privinţă amănunte în­duioşătoare.­­ „Şi Maria (Magdalena) sta lan mormânt afară plângând. Şi pe când plângea, se plecă să se uite în mormânt. Şi zăreşte doi îngeri îmbrăcaţi în alb, şezând unul la­ cap şi altul la picioare, unde era pus corpul lui Iisus. Şi aceştia îi­ zic: femeie, pentru ce plângi? —* Pentru că mi-au luat pe DomnuL le zice ea, şi nu ştiu unde i-au pus. Zicând acestea, se întoarce înapoi şi zăreşte pe Iisus stând, şi nu ştia că este Ii­sus. — „Femeie, îi zise Iisus, pentru ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea gândind că este grădinarul, îi zise: Doamne, dacă tu l-a­i dua în altă parte, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi ridica. „Maria, îi­ zice Iisus”. Ea întorcându-se, îi­ zice: Rabuni, adică Invăţătorule”. Şi evanghelistul Ioan adaugă: „Vine Maria Magdalena, vestind ucenicilor că am văzut pe Dom­nul”. Născut dintr’o femeie, sprijinit, ajutat şi mângâiat de devotamen­tul întreg al unei­ femei, Iisus, du­pă învierea cea proorocită în ve­chile scripturi, se arată mai întâi­ Mariei Magdalena, care tocmai din slujirea pătimaşe, fanatică a Mântuitorului îşi făcuse unica ţinu­­tă a vieţii sale. Şi femeia aceasta care în prada unei dureri fără seamăn, nu se gândise la somn şi la odihnă în noaptea de Sâmbătă spre Dumini­că, ci, cumpărând din sărăcia ei aromate, se dusese înainte de ră­săritul soarelui, ca să-şi plângă dorul şi­ jalea pe mormântul lui Iisus cel atât de iubit şi să-i ungă trupul lui dumnezeiesc, porni îna­poi într’un extaz de bucurie şi de biruinţă. Dintru început spusele ei nu prea au găsit crezare. Dar in ziua de Duminică Cel în­viat din morţi se arătă celor cinci­sprezece închişi întro casă şi se mai arătă la doi ucenici cari mer­geau pe drumul spre Emaus. iar după o săptămână luă mâi­nile lui Toma, apostolul neîn­crezător, şi îi puse degetele în ră­nile sale. Şi­ crezu şi Toma şi crezură şi ceilalţi ucenici. De aceea, la ves­tea adusă mai întâi de Maria Mag­dalena că „Hristos a înviat”, a iz­bucnit din piepturile ucenicilor strigătul de „Adevărat a înviat!“ De atunci au trecut aproape două mi de ani. Nenorociri grele şi nenumărate necazuri au cople­şit şi a apăsat lumea.­­ Cu toate acestea, când vine ziua cea mare — ziua Invierei — şi se repetă tradiţionalul „Hristos a în­viat!“ în urarea aceasta nu este nu­mai amintirea celui­ ma mare fapt din istoria creştinismului, ci tot­deodată credinţa că, cu toată vi­tregia vremilor şi răutatea oame­nilor, binele şi adevărul vor izbân­di, vor câştiga biruinţa de pe ur­mă. E o reînviere a speranţelor, o trezire a curajului, o înălţare şi o întărire. De aceea, atunci când vestim a­­proapelui nostru „Hristos a în­viat!", ne răspunde şi el cu ace­leaşi sentimente şi cu aceiaşi do­rinţă de zile mai bune: )yAdevărul a înviat !" - N. Batzaria

Next