Adevěrul, mai 1924 (Anul 37, nr. 12350-12373)

1924-05-04 / nr. 12352

­ NĂZBÂTII Democraţie Când d. Duca a ajuns la Londra, capitala Angliei era în plină sărbă­toare socialistă... Era 1 Maiu... Pen­tru a-şi arăta sentimentele înaintate ştiu că d. Duca a făcut să se tele­grafieze la Bucureşti următoarele instrucţiuni. Luaţi măsuri ca 1 Mai să fie săr­bătorit bine. Oricine se opune să fie imediat arestat şi dat în judecata Curţii Marţiale. Luaţi măsuri ca cei închişi pentru că sunt comunişti să primească în ziua asta s? uimblă în plus. Arboraţi drapelul tricolor la Jilava. Comunicaţi urgent rezultat“. Cum a văzut Macdonald zelul de­mocratic al d-lui Duca, a strigat: Bravo, tovarăşe, eşti de-ai noştri !' Kis. mul XXXVII. No. 12352 2 UII exemplari in nuna tara 4 Lei exemplarul in străinătate C Duminică 4 Mai 1924 Adeverii! T AL. V. BELDIMAR ,1888—1897 V CONST. MILLE 1897—19» România şi Anglia -----—------- f Tratativele fl-Iui Duca la Londra Călătoria d-lui I. Q. Duca la Lon­dra pune pe tapet întreaga cestiu­­­ne a raporturilor noastre cu Anglia. ■Dacă considerăm situațiunea noa­­istră geografică, la gurile Dunărei,­­pe malul Nistrului și în apropierea î­ntr­âmtorilor, cari leagă Marea Nea­­­gră cu Marea de Marmara şi­ Me­­­diterana, putem spune, fără ezitare, că interesele noastre comune cu Anglia, sunt cu mult mai mari de­cât se crede în general şi decât s’ar putea presupune după relaţiunile politice ce le-am avut cu regatul insular. * * # Politica Angliei se îndreaptă ne­apărat acum pe căi nouă. Prin tra­tatele de pace la a căror alcătuire a contribuit într’o atât de largă mă­sură,­ ea­­însăși a zădărnicit conti­nuarea vechei sale politici, care era cea a echilibrului de forțe pe conti­nent. Astfel Marea Britanie este în tot cazul împinsă spre politica a­­ceea democratică, a cărei expre­­siune formală este pactul Societăţei Naţiunilor, al cărei instrument prin­cipal este această Societate. Dar e natural ca guvernul socialist pre­zidat de d. Macdonald să urmeze într’o măsură mai mare, în mod special şi insistent căile acestea n­ouă, să caute a le consolida, a le face accesibile tuturor, a împinge pe toţi spre ele.­ ­ * Iată deci de unde în mod natural trebue să pornească şi unde în mod natural trebue să ajungă tratativele dintre d. Macdonald şi d. Duca. Asigurarea unei politici pacifice ca­re să îngădue realizarea celei mai sigure garanţii a ei: dezarmarea, — iată ţinta d-lui Macdonald. Iată o ţintă căreia România nu-i este ostilă, pe care trebue şi ea s’o ur­mărească, dar cu privire la care nu poate, hrăni optimismul premierului englez. Iată ce va avea să-i demon­streze d-lui Macdonald, ministrul nostru de externe. Ne aflăm şi în această privinţă într’o situaţiune asemănătoare cu a Franţei. Aceasta nu poate să piardă­­ din vedere posibilităţile, chiar dacă sunt îndepărtate, ale unei reînvieri a militarismului prusac. Noi, am fost puşi brusc, cu ocaziunea con­ferinţei de la Viena, în faţa unei po­sibilităţi, poate chiar apropiate, a reînvierei politicei externe ţariste, pe care, în tot cazul, nu o puteam pierde din vedere. Şi despre noi, ca şi despre Franţa, se vorbeşte în cercurile engleze, ca de două ţări cu tendinţe militariste. In prima con­vorbire chiar pe care d. Macdonald a avut-o cu ministrul nostru la Lom­bra, premierul ar fi făcut aluziune la aceasta şi ar fi creat o legătură între înarmările noastre şi simpa­tia noastră pentru Franţa. Invo­când chestiunea Basarabiei şi po­litica sovietică faţă de dânsa, c Duca nu numai că va putea lesne risipi astfel de­ confuziuni regreta­bile, dar va putea atrage atenţiu­nea guvernului britanic şi asupra faptului, că primejdia rusească di­rectă pentru noi, ar deveni repede o primejdie­­ considerabilă pentru Interesele pacifice ale politicei en­gleze. Căci cu învierea politicei ţa­riste la Marea Neagră, — toate pla­nurile unei noi politici externe, care să excludă forţa ca mijloc de tran­şare a problemelor ei, s’ar prăbuşi şi Marea Britanie s’ar vedea iarăşi prinsă în mrejele complicaţiunilor războinice. * * Astfel terenul pentru tratarea gestiunilor politice cari interesează în acelaş timp şi Anglia şi Româ­nia, este destul de favorabil, în momentul când d. Duca intră în vorbă cu d. Macdonald la Londra. Nu tot atât de favorabil, este terenul pentru tratarea unui alt complex de cestiuni, cari au şi ele un deose­bit interes pentru noi. Vorbim de cestiunile economico-financiare. In această privinţă d. Duca se va lovi desigur de dificultăţi, cărora nu le va putea găsi lesne o soluţiune pentru că ea nu depinde numai de resortul d-sale şi nu d­epinde, poa­te, nici de concepţiunile d-sale. Totuşi marile probleme econo­mico-financiare, cari, importante prin ele înşile, devin pentru noi cu atât­­mai importante, cu cât o mai repede rezolvare a lor este tot­odată o condiţiile strictă a întă­­rirei apăsărei noastre naţionale, nu le putem rezolva într’un timp mai scurt, am zice, în timp util, fără concursul Angliei, fără concur­sul capitalului englez. Şi d. Duca nu va putea vorbi de un succes al convorbirilor sale cu d. Macdonald, dacă nu va fi preparat terenul pen­tru ca, în fine, să putem avea acest concurs. Şi totuşi, d-sa nu ar putea spera să folosească acest teren fără o modificare esenţială a con­cepţiunilor economico-politice ale guvernului din care £jc£ fi arta. Dacă cumva d. Duca nu a consta­tat încă în mod suficient ce strânsă legătură ■ este astăzi între politica externă şi politica­ economică in­ternă a ţăr­ei noastre, Londra este omul,clasic în care va afla aceasta. Şi nu ne închipuim că întors de a­­colo, ministrul nostru de externe ar putea să nu reclame acordarea po­liticei economico-financiare a gu­vernului, cu necesităţile politicei externe. Nu ne închipuim aceasta, pentru că ne putem închipui, cu cât mai greu va trebui d-sa să simtă răspunderile ce-l apasă, după călă­toria aceasta, în care a luat acel contact direct , și­­cu­ conducătorii politicei marilor puteri aliate, pe care noi de mult l-am socotit ne­cesar. B. Brănișteanuu Alegerile din Germania Mâine au loc în toată Germania, alegerile pentru Reichstag. Aceste alegeri au o importanţă deosebită, nu numai pentru Ger­mania, ci şi pentru restul Europei, căci de rezultatul lor depinde, da­că liniştea şi pacea se vor putea în fine scoborî asupra vechiului continent. Dat fiind sistemul electoral ger­man şi numărul mare al partide­lor, cari se prezintă alegătorilor, un pronostic cu oare­cari şanse de aproximaţie, e greu de stabilit. Sigur este că partidele extreme, atât cele din dreapta, cât şi cele din stânga au mari şanse ca să în­trunească un număr mult mai mare de voturi decât în alegerile trecute și să intre în compunerea noului Reichstag, cu mult mai multe mandate, decât au avut în cel vechiu. Drobi er­a care se pune însă în aceste alegeri, este­ reuși-vor par­tidele moderate republicane să formeze o majoritate destul de so­lidă, sau partidele extreme vor reuşi să obţie atâtea mandate, în­cât prin opoziţiunea lor vor putea împedeca guvernarea sau vor de­termina o orientare a partidelor republicane centrale spre dreapta? Mai precis, vota-vor alegătorii germani pentru democraţie, re­publică şi pace, căci aceste trei no­ţiuni sunt identice, sau vor vota pentru pangeramnii crucei încâr­­ligate, adică pentru politica de de­nunţare şi sabotare a tratatelor, pentru politica de revanşă, ca­re, absurdă în tendinţele ei, ar tul­bura, totuşi continentul euro­pean şi ar prelungi, accentuând’o, starea de nesiguranţă în care se află lumea.? Noi credem că toate greutăţile prin cari a trecut Germania, nu se poate să nu fi avut o influenţă a­­supra mulţimei mari a poporului german, că dorinţa de pace şi li­nişte a acestuia m­ult mai mică de­cât la celelalte popoare şi că dis­ciplina lui tradiţională, va birui şi de astădată. Nu cu puţin va fi contribuit la aceasta şi raportul comisiunei ex­perţilor, cu perspectivele pe cari le-a deschis. Aşa că e de presupus că Germania se va îndrepta mâine pe calea pacei, iar dacă partidele pangermane reacţionare vor cule­ge mai multe voturi, ideile demo­cratice şi republicane vor eşi şi ele întărite. Altfel nu ar putea rezulta pentru Germania şi poporul ei, de­cât o scurtă aventură, la capătul căreia ar fi o nouă trezire dure­roasă. Ad. încă un vândut, plus alţi trei! Până ieri după prânz d. Costa- Foru era vândutul cel mai proas­păt din această ţară. Abia de o zi sau două d-sa obţinuse din partea „Viitorului“ certificatul respectiv. Ieri după prânz pescuitul „Vi­itorului“ a fost însă mai îmbelşu­gat ca de obiceiu : el ne-a adus trei vânduţi de-o dată. Aceştia sânt d-nii C. Stere, V. Goldiş şi Al. Vaida-Voevod. Se ştie că d. Stere are adversari foarte pasionaţi din cauza ideilor sale în politica externă şi a atitu­­dinei sale din timpul războiului. Pasiunea pe care o arată adversa­rii d-lui Stere se explică perfect, dată fiind şi­ importanţa personali­tăţii d-sale, şi importanţa chestiu­nii în discuţie. Până acum n’am auzit însă a­­firmaţiunea că d. Stere a gândit şi procedat în felul cunoscut, pen­tru bani. N’a spus-o nici Take Io­­nescu, nici d­. Iorga, adică nici cei mai ireductibili adversari — şi putem zice chiar duşmani — ai d-lui Stere. O spune însă „Viitorul“ de a­­seară. Şi ca să nu mai umble cu târâita, „Viitorul“ lansează simul­tan aceeaşi afirmaţiune şi despre d-nii Goldiş şi Vaida. Prilejul l-a dat o informaţie des­pre înţelegerea care ar fi interve­nit între d-nii Goldiş şi Stere „Viitorul“, socotind, probabil, că aceste două persoane n’ar fi destul­­ de cunoscute, precizează — ca să­­ din vânduţi­­ se ştie despre cine e vorba — că d. I Goldiş e fostul director al „Româ­nului“, iar d. Stere fostul director al „Luminii“. Apoi urmează : „Inspiratorul Românului a fost agentul de conrupţie Beening iar a­­cela al ,,Liminei" cumpărătorul de conştiinţe Roselius. Amintirea celor două siluete stre­ine au contribuit in bună parte ca înţelegerea de azi dintre d-nii Stere şi Goldiş să se facă. D. Vaida-Voevod este legat de d. Stere printr’un trecut tot atât de vi­novat“. Care va să zică, e foarte clar : d. Goldiş a fost cumpărat de Be­­eving, iar d. Stere de Roselius­ şi amintirea acestor doi cumpărători e atât de puternică, încât i-a fă­cut pe ambii vânduţi să se înţe­leagă şi acum. Cât despre d. Vai­da, are un trecut tot atât de vino­vat, deci tot o chestie de cumpă­rătoare e şi cu d-sa; nu ni se spu­ne însă dacă l’a cumpărat Beening sau Roselius, sau amândoi, sau vr’un al treilea, înregistrăm declaraţia, nu ca să protestăm în potriva ei, ci­ ca să demonstrăm înc’o dată că foaia guvernului nici nu înţelege — şi n’ar admite nici in ruptul capu­lui — că e posibil ca un om politic să nu se vândă. ...Şi apoi tot guvernul se plânge că „anumita presa“ compromite ţara în faţa străinilor, când e des­tul să citeşti „Viitorul“ ca să afli că România se compune exclusiv­ ­. 1 Mai. A fost o vreme, în România, când sărbătorirea lui 1 Mai era un delict, echivalent cu cele care crează azi populaţia fortului Jila­va. Era, adică, o crimă împotriva ordinei, a Statului şi a naţiei... Numai simplul fapt de a îm­părţi manifeste care­­ să îndemne pe muncitori să sfinţească această zi de preamărire a păcii şi­ a înfră­ţirii internaţionale constituia un atentat de înaltă trădare... Prigoana împotriva comemora­­torilor zilei de 1 Mai nu i-a Îm­puţinat, — din potrivă! Şi îndâr­jita persecuţie a continuat până in ziua când guvernul a convenit să oficializeze pur şi simplu săr­bătoarea.... atentatorilor împotriva naţiei ! Ţara întreagă a fost­ invi­tată să celebreze ziua de 1 Mai, fără nici o primejdie şi fără nici o vătămare! Şi, pentru a ajunge la această simplă înţelepciune,­­ ce de abu­zuri, ce de nedreptăţi, ce de opri­mări, ce de aberaţii ale unei auto­rităţi îngrozite de propria-i... nai­vitate ! După ani­ lungi de prigonire şi împotriviri zadarnice, guvernul a ajuns la convingerea că ziua de 1 Mai, poate fi sărbătorită, nu nu­mai de muncitori, dar de toată populaţia ţării­, fără niciun pericol pentru ordinea publică. Dar, chiar după ce a ajuns la această târzie înţelepciune, ce­ nepricepute, ce a­narhi­e şi lipsite de autoritate îi sunt măsurile! Ziua de 1 Mai, ad­misă în principiu ca sărbătoare publică, a fost „reglementată“ în aşa chip ca să producă maximul de încurcături. Cu o timiditate ri­dicolă, guvernul s-a ferit să sta­tueze după cuviinţă. A dat tuturor autorităţilor putinţa de a uza sau de a abuza de această lipsă de nor­mă. Şi aşa, am avut spectacolul comic al certurilor dintre poliţia care cerea respectarea sărbătorii şi dintre diversele servicii cari n’o admiteau... Chiar cuminţenia târzie a gu­vernului rămîne în România a­­dumbrită de nuanţa de arbitrar şi de ridicol trebuitoare! D. Ch­. t Cronica săptămânală de CONST. BACALBASA Bucureştii de altă dată XCVIII — In Iulie 1900 situaţiunea este foarte încordată între Sofia şi Bu­cureşti, dar publicul cel mare nici nu-şi dă seama, cum că ţara este aproape de un război. Ar fi fost destul ca Bulgaria să fie încă şi mai provocătoare pen­tru ca România să se vadă silită, vrând ne­vrând, ca să ia armele. Din fericire, marile Puteri, în spe­cial Germania, nu doreau în nici un chip ca un conflict să isbuc­­nească pe Dunăre. Până ce situaţia s’a clarificat, din amândouă părţile se făceau pregătiri militare intense. Ziarele din Viena anunţau că diviziile bulgare din Vidin, Rus­­ciuk şi Şumla au primit ordin de mobilizare. Noaptea se observau bănci pline cu seldă­­bţiţipri ijste se încercau să se apropie de podul de la Cernavodă. In jurul insu­lei Ostrov paza era severă. Românii, din partea lor, făceau pregătiri intense. Două regimente de cavalerie erau trimise la Călă­raşi spre a face exerciţiu de înot. In Dobrogea soseau zilnic regi­mente de infanterie şi artilerie, se transportau iffmniţiuni şi previ­ziuni. Agitaţia, începută la Bucureşti, se propaga în Bulgaria. La Sofia se fineau meetinguri în contra românilor, la Rusciuk, generalul Drandarevsky, comandandantul diviziei locale, ţinea trupelor dis­cursuri războinice şi spunea în public că, în două săptămâni va bea cafeaua la cofetăria Capşa. b» QjitfUkMLSk»’ «teme­nise popular la Bucureşti şi obiec­tul celor mai multe zeflemele. Un glumeţ a trimis generalului la Rusciuk o scrisoare recomandată prin care-i oferea — când va veni la Bucureşti ca prizonier —­ să-l trateze la Capşa cu un stacan de bragă rece. La Sofia ziarele începeau să a­­tace mai violent guvernul român. Ziarele bulgare spuneau că guver­nul Carp profitase de asasinarea lui Ştefan Mihăileanu, spre a în­corda relaţiunile cu Bulgaria ca să poată mai uşor obţine un îm­prumut în afară. In adevăr în protocolul celui din urmă Împrumut contractat de România pe pieţele străine, se spunea că, până la stingerea ace­stuia, România nu se va mai pu­tea împrumuta decât pentru tre­buinţele apărărei naţionale şi în caz de război. Or România având mare nevoie de bani, profită de conflictul cu Bulgaria, spre a pre­tinde că statul bulgar vrea să a­­tace România. Era un prilej bine venit spre a putea obţine din afară teripii­le care avea nevoie. Ceea ce este exact e că asasina­tul lui Mihăileanu servea de mi­nune guvernului atât în ţară cât şi în străinătate. In ţară toată a­­tenţiunea fiind îndreptată asupra conflictului cu Bulgaria nimeni nu se mai ocupa de guvern şi­ de situaţia lui. In afară, un guvern pe care opinia publică îl susţinea cu atâta tărie în faţa principatului vecin nu putea fi rău văzut. Apoi­, agitaţia pe chestia antise­mitismului încetase ca prin far­mec. De unde până în ziua asasina­tului o parte a presei prezenta România în ajun de a fi teatrul unor măceluri antievreieşti, de un­de se anunţă precis că la zi şi oră hotărîtă populaţia evree va fi a­­tacată în toată ţara, de o dată, tă­cere absolută. Chestia emigrărei şi a pogromurilor a fost cu totul scoasă de la ordinea zilei, încă o dovadă cum că agitaţia pe această chestie era de ordin poli­tic, destinat numai să servească guvernul faţă de finanţa străină. Guvernul fu lăsat să răsufle cât­va timp de către conservatorii ne­mulţumiţi de fuziune şi de felul cum fusese constituit guvernul Carp. * Dar acest armistiţiu nu fu d® lungă durată. In curând guver­nul, strâns, din ce în ce cu uşa şi ne­găsind resursele trebuincioase ca să facă faţă greutăţilor, trebuia să se discrediteze­­ şi să intre în conflict cu majoritatea parlamen­tului. Felul în care fusese făcută fu­­­ziunea trebuia să provoace con­flictul. Condiţiile fuzionărei au fost nepractice fiindcă crease in capul partidului două forţe: şeful partidului şi alături pe şeful gu­vernului. Iorgu Cantacuzino rămăsese­­şef al partidului fără să aibă puterea, dar rămăsese convenit ca să fie consultat de şeful guvernului în toate chestiunile. Dar Petre Carp nu era omul care să se plece în faţa acestei cerinţe. Nefiind nici destul de dibaciu, neavând nici vreun respect pentru meritele in­telectuale şi politice ale lui Dan (Citiţi continuarea în pagina II-a. M­esagiu I­lin ■ Mesagiu! trimis partidelor socia­liste cu prilejul zilei de 1 Mai de primul ministru britanic e un docu­ment important. Pe deo parte emi­si­uniAr­tota de stat ce conduce actual­mente cel mai mare stat al lumii își manifestă sentimentele de solidari­tate cu muncitorimea de pretutin­deni, pe de altă parte el tinde să dea un nou şi generos impuls Ligei Naţiunilor- In adevăr d. Macdonald îşi exprimă speranţa că peste un an Liga­ tăcută să unească poparele şi să garanteze pacea, va cuprinde toate statele globului devenind astfel un vast parlament mondial, investit cu o putere reală şi cu o imparţialitate deplină pentru deslegarea tuturor diferendelor internaţionale. Dorinţa d-lui Macdonald e nobilă şi mare, deşi realizarea ei rapidă e problematică. Este sigur că atât timp cât Germania şi Rusia nu vor face parte din Liga de la Geneva, ea va rămâne un organism incomplect şi cauza păcii va fi supusă unor permanente primejdii. Deasemenea e o lipsă dureroasă şi o slăbire con­siderabilă pentru aceeaş Ligă fap­tul că Statele­ Unite continuă să-i refuze sprijinul. Intrarea în marea organizaţie internaţională a celor trei mari state ar fi un uriaş succes. Ea depinde însă de o mulţime de condiţii ce sunt departe de a fi rea­lizate. Dacă Anglia, condusă în spiri­tul larg al socialistului Macdonald, va lucra in această direcţie, dacă va convinge rând pe rând guvernele de la Washington, Berlin şi Mosco­va, ţelul ideal proclamat de premie­rul britanic ar putea deveni cândva o splendidă realitate. Ideea cealaltă din primul mesagiu al d-lui Macdonald este emoţionan­tă. Liga Naţiunilor să declare ziua de 1 Mai ca sărbătoare a amiciţiei mondiale. Ar fi o nouă înnobilare a zilei primăvăratice pe care socia­liştii au impus-o ca sărbătoare a muncii. Dacă acum ea ar deveni pretutindeni o serbare a înfrăţirii umane pe deasupra graniţelor şi deosebirilor de neam pacea gene­rală ar primi un nou suport moral. Obişnuindu-se a serba amiciţia lor, popoarele ar sfârși prin a înfrânge șovinismele răsboinice și ar înăbuşi ura între popoare, din care au re­zultat atâtea dezastre. 1». Guvernul a ținut să oficializeze scrii­toarea muncii. ...Știe el, dintr’o veche experiență, ăsta-i mijlocul cel mai bun de a con promite ceva! ORDINE ŞI LEGALITATE In ziarele de aseară am găsit două articole foarte interesante. Unul, al d-lui Iorga, în „Neamul Românesc", care spune, de­sigur mai bine decât noi, acelaşi lucru pe care l-am spus şi noi: nu e ad­misibil să se facă arestări pentru fapte nedovedite şi în dispreţul condiţiilor legale. In felul acesta nu se susţine ordinea, ci se însă­mânţează dezordinea. Aceasta am spus ca şi noi, în ace­eaşi chestiune la care se referă şi d. Iorga: arestarea comuniştilor. Presa guvernului n’a mai găsit destul hărdaie de... argumente pe cari să ni le arunce în cap, pentru că am spus un lucru atât de ade­vărat. Iată însă că şi d. Iorga care nu este „anumită presă" şi nu e nici „bolşevic", iată că şi d-sa. s­ni­ne acelaşi lucru. Al doilea articol interesant Vem­ găsit în „România", oficiosul par­tidului naţional. E vorba de cri­ma de la Ciur­ea. Acum cinci luni un om de nimic — adică un trei­­plu ţăran — a fost împuşcat, pe şoseaua Ciurea-Iaşi, pentru că nu s’a dat în lături, destul de repede şi de respectuos, în fapt unui au­tomobil boieresc. După migăloase cercetări parchetul a stabilit că au­torul crimei e un militar şi a tri­mes afacerea parchetului respec­tiv. Acesta a găsit­ că, din contra autorul e civil. El va retrimete deci afacerea parchetului civil, ca­re... nu știm ce va mai face. In tot cazul, până una-alta vedem întin­să o mușama mixtă, încă provizo­rie, dar de un provizorat care în­să nu vorbim într’un ceas rău — ameninţa să rămâie definitiv. Şi oficiosul partidului naţional conchide că sub regimul liberal e­­xistă o justiţie de clasă şi că asa­sinii, dacă sânt din societatea înal­tă, se plimbie liberi. Şi când oficiosul unui partid de guvernământ face asemenea con­statări, ce vreţi să mai spuie ţă­ranul, lucrătorul, omul din popor? El ştie că la Jilava au fost­ închişi oameni a căror vină n’a fost sta­bilită, cărora nici nu li s’a putut preciza motivul arestării — vezi articolul d-lui Iorga — şi mai ştie­ că la Iaşi se plimbă liber omul a cărui crimă parchetul a stabili­t-o, — vezi articolul din Romă­­nia". Și alunei: cine face cea mai e­­ficace propagandă bolșevică: clu­bul zis comunist sau guvernul zis al ordinei? Traian Vlad Campania sârbă Confraţii din presa iugoslavă sunt oameni extrem de stăruitori. Din acest punct de vedere ei ar merita toată admiraţia. Păcat nu­mai că nu-şi aleg mai bine cauzele în folosul cărora să puie atâta bel­şug de stăruinţă. Iată, de pildă, campania pe care o duc, de la o vreme, în potriva Ro­mâniei. In fie­care zi, dar absolut în fie­care zi, apar în gazetele sâr­beşti atacuri sau mai bine zis ata­curi!­ — căci sunt mereu aceleaşi. Şi în toate articolele lor ziariştii sârbi amestecă Basarabia, a cărei realipire la România pare a-i supăra pe sârbi mai mult încă decât pe ruşi. Din această infinită repetare tre­buie să scoatem o concluzie favora­bilă nouă : ea dovedeşte că altceva n’au de spus în potriva noastră. Fireşte, neavând serioase motive de atac, presa iugo­slavă ar putea, în cele din urmă, să renunţe la campania ei. Vorba cântecului: O, dacă n’ai nimic a spune. De ce ne urmăreşti mereu ? Se pare însă că romanţa asta nu se cântă la Belgrad. Şi apoi, cam­pania e necesară, căci pe confraţii de la Belgrad îi apasă ceva pe ini­mă : îi supără, se vede, că Serbia şi România sunt aliate. în ce ne priveşte, ne mărturisim slăbiciunea: am prefera să fim prie­tini şi aliaţi nu numai cu sârbii, dar cu tot globul. Atitudinea presei sârbeşti însă trebuie s’o notăm, ca să ştim şi noi cum stăm. D. G. Sunt indicii, că prea puţini îşi dau seama la noi, despre naşterea, însemnătatea şi rolul partidelor, în legătură cu structura socială şi cu condiţiile de desvoltare şi pro­gres ale ţării. Dar progresul şi­ stagnarea, anchilozarea şi decăde­rea statului­, depind în definitiv de vitalitatea partidelor şi de rapor­turile, sănătoase sau maladive, dintre ele. întâia condiţie este deci, ca par­tidul să nu se creeze, în mod ar­tificial, în jurul luiei persoane, a unei doctrine, sau a unui curent oarecare din afară, transplantat pur şi simplu, fără control, în ţa­ră şi imitat maimuţăreşte. Am văzut, că partidul averescan, creat în jurul aureolei unui militar, este în complectă descompunere, şi artificial fiind, el va dispare cu totul, neavând raţiunea de a fi. Italia este, cred, singura ţară, unde curentul fascist nu s’a creat în mod meşteşugit şi­ unde îşi are poate şi azi încă postul. Fascismul la noi este însă una din cele mai mari aberaţiuni politico-sociale şi în plus el este în flagrantă con­tradicţie cu caracterul specific şi cu vitalitatea poporului nostru. Nu va trece mult timp, poate numai un an doi, şi se va vedea, că sta­tele, cari şi-au transplantat fas­cismul în taxa lor, îi vor culege cele mai triste roade. Germania, mi se pare, pe calea pe care a apu­cat, merge spre un dezastru­, mai mare poate decât cel din 1918. Partidul conservator de la noi, mai ales faţă de oligarhia liberală, nu-şi are de asemenea rostul de a fi. Cât despre partidul d-lui Iorga, ideea sănătoasă, care-i zace la ba­ză este perfect reprezentată în partidul naţional. Necesitatea u­­nui partid comunist este nejustifi­cabilă şi afară de aceea principiile sale nu cadrează nici cu faza de desvoltare a ţării, nici cu concep­ţiile naturale, specifice româneşti. Ideea posesiunii individuale este specifică poporului nostru. Partidul de la cârmă, chiar dacă nu i se contestă partea de bine din Discuţii politice inel de Dr. IOAN LEHENY trecut, — partea răului a fost co­vârşitoare — reprezintă azi un a­­nachronism periculos, o forţă dra­conică şi acaparatoare, un zăgaz puternic dreptăţii şi interesului­ obştesc, în contra căruia trebue să se îndrepte, intr’un singur front, cu foc concentric, toate atacurile opoziţiei.­­ Ţinând seamă de realitatea for­ţelor încă în luptă, am putea pri­vi partidul liberal şi drept un rău­ necesar, care prin reacţiunea ce-o produce, va sfârşi a fi sugrumat de curentele partidelor, ce trebue să i se opună dârz şi, fără între­rupere, în interesul superior al ţării. Dar să răspundem la întreba­­rea : care sunt partidele vitale, de cari avem nevoe ? Partide vitale şi sănătoase sunt acelea, carii s’au născut, în mod natural şi evolutiv, ca necesităţi, fie din împrejurări mai mult so­­cial-economice, fie dintr’un mediu aparte morale cultural, şi cari au rădăcini în mase. Partidul naţional român repre­zintă nu numai concepţiile, vigoa­rea şi sufletul mai pur al Ardea­lului — regionalismul, ca condiţie de progres a ţării — dar el se con­fundă cu însăşi populaţia româ­nească , a acestui Ardeal, care a dator să aducă ţării, nefalsificat, întregul său aport de­ propăşire. La baza luptei partidului naţional zac două idei fundamentale: ideea naţionalismului cristalizat, sincer, neexagerat şi tolerant şi ideea de­mocratică. Marele avantaj, între altele, al acestui partid, este struc­tura sa, care cuprinde într’un e­­chilibru just de forţe, toate clasele sociale, răzămându-se însă în pri­­­mul rând pe masele ţărăneşti, ale căror interese le va avea deci în prima linie în vedere. Justiţia so­cială şi reconcilierea claselor, con­form valorii şi importanţei lor re­ale, va fi aşa­dară esenţiala direc­tivă a politicei sale.­ Este evident deci că avem de-a face cu un par­(Citiți continuarea în pagina­­I-a) iraassttrssEEBEcea asante? Suspiciune legitimă I. GU­DUCA: De-afi face o mare plăcere dacă aţi veni să ne vizitafi la București. MACDONALD: Cu dragă inimă aș veni, dar vezi că — mă știi doară din ce tagmă sunt! — nu rise cumva să înfund Jilava?

Next