Amfiteatru, 1966 (Anul 1, nr. 1-12)
1966-01-01 / nr. 1
DOI COPII Al SECOLULUI NOSTRU Am citit aceste cărţi una după alta, într-un ţinut auster, la începutul iernii. Sunetele primitive, oale fierbînd pe foc, scîrţîitul cumpenelor, şuierul vîntului mereu prin crengile frasinului de la fereastră, behăitul oilor şi scîncetul cîinelui, apoi vorbele oamenilor cu totul stranii pe drum şi îmbrăcămintea lor aritmică şi mişcătoare. Sunt cărţi de care, după ce le-ai citit, ţi se face lehamite, altele îţi trezesc dorul după umbra unui copac pe care umblă furnicile într-un du-te-vino. Aproape toate îţi reînvie un timp rămas în urmă. Toate cărţile în esenţă sunt nişte stări lirice ale timpului nostru pierdut. în cazul de faţă şi Blaga şi Sartre încearcă să se împrietenească, oameni în toată firea, cu copiii ce-au fost. Din luciditatea cu care e suspectat fiecare joc şi anotimp al copilului rezultă aceste cărţi de memorialistică, peste măsură de triste. Triste pentru că aceşti copii au devenit creatori profunzi ce-şi pun problema condiţiei umane. Primul care a fixat sensul artei în epocile moderne este Goethe : artistul mai întîi face Poezie şi apoi Adevăr (referindu-se la adevărul trăit). Cărţile de memorialistică aşadar constrîng o realitate trăită spre convenţie, spre un unic rost — cînd adevărul rămîne mereu şi etern dispărut în clipa înfăptuirii lui. Tot ce spune Blaga despre copilăria sa este gustul amintirii, poezia, rostul ei, dar nu adevărul. Arată doar, vorba lui Goethe, de unde venim, pentru că „Artistul trebuie să aibă o ascendenţă, trebuie să ştie de unde se trage“. Aceste cărţi sînt incomplete; sînt cîteva argumente destul de convenţionale pentru a susţine Convenţia mare a artei acestor scriitori, a pieselor şi a gîndirii lor. Asta nu-i o noutate. Cărţile acestea au însemnătatea lor : fixează în istorie creaţia scriitorilor după propria lor părere. Hronicul lui Blaga a fost scris în anul 1946, cînd opera dramatică, filozofică şi cea poetică era strînsă în ediţii definitive. Blaga singur îşi trage porţile şi aruncă în timp cheile. Ce frumoasă este cartea ! Blaga rămîne exemplul omului de mare talent care refuză boema. Cunoaşterea metafizică — drumul spre metafizică, cere asceză. Etapele străbătute de scriitor sînt analizate cu mare luciditate. Mereu omul abstract este dublat de poet — („A cunoaşte înseamnă vară / A iubi o primăvară“). Spre deosebire de Blaga, copilul Sartre pare de o altă formaţie. El se naşte în mijlocul convenţiei — („Cuvintele“). Aparent, evoluţia sa este inexistentă — pe orizontală, îşi descoperă doar ceea ce dobîndise fără voia lui. Faptul acesta ar explica şi o anume uscăciune şi stridenţă în piesele sale. Mi-a plăcut mai mult copilul Sartre. Este mai suferind. Copilul Blaga se încurajează singur cînd n-are încotro sau se ia la bătaie cu copiii Lancrămului. Copilul Sartre n-are cum şi unde, singura lui salvare e cînd încalcă normele bunei creşteri — se ascunde într-o odaie pustie şi se strîmbă în faţa oglinzii, scoate limba şi roşeşte, apoi plînge. Blaga este un copil sănătos — fără o viaţă interioară prea accentuată — de aici toată opera lui din tinereţe cam spectaculoasă (teatrul său este la fel — urmăreşte eroul, nu individul : Avram Iancu, Anton Pann, Meşterul Manole). Sartre este copilul răsfăţat, pînă i se descoperă (la 3—4 ani) infirmitatea care duce la o oarecare izolare inevitabilă. Genul acesta uman este cunoscut. Proust şi Thomas Mann au epuizat multe şanse de exploatare literară a acestei condiţii. Blaga este în afara vieţii acestor copii. El este mai primitiv şi mai proaspăt, mai de la început, mai neepuizat. El descoperă cuvîntul, pe cînd Sartre încearcă să scape de el. De altfel, asta este cea mai limpede deosebire dintre ei. Copilul Sartre, crescînd, ajunge la tragedie : tragedia omului care depăşeşte orice putinţă explicitară dinafară. Acest copil nu poate învăţa nimic decit din cărţi. Acest tip uman ajunge la tragedie în momentul în care inevitabil trebuie să scrie, să-şi melancolizeze suferinţa. Nu mă refer aici la Sartre scriitorul de azi, ci la copilul din „Cuvintele“. Şansele acestui tip sînt atît de puţine, aproape totul e calculat. Nu poţi păşi decit pe o cale absolut trasată. Oricît era Blaga un metafizician, viaţa copilului din Hronic îl putea conduce foarte bine spre ştiinţele pozitive. O remarcă ultimă : copilul Sartre evoluează spre tragedie, spre oglindirea condiţiei, copilul Blaga, prin voinţă, spre autoindependenţă. ION ALEXANDRU * Lucian Blaga : „Hronicul“ Jean Paul Sartre : „Cuvintele“. ★ ŞTEFAN ** * * IE T O M O Z E 1 A-AA-AS A-ABĂNULESCU A-A-rubrica noastră A-AA-A „Post restant" Convorbirea noastră cu tinerii autori de versuri din cercurile literare studenţeşti urmează să se abată de la contextul clasic. Tonul glacial, distant, sarcasmul gratuit, ironia ori răfuiala (de ordin stilistic, evident !) toate acestea se exclud, tiparul clasic al poştei literare va suferi unele modificări dictate de motive temeinice. Tocmai fiindcă suntem tineri, vom convorbi tinereşte, fără menajamente de rigoare, fără preţiozitate. Vom fi deci — şi aceasta mă atrage în chip deosebit ! — de milte ori, în controversă, vom discuta pasionat şi, în ceea ce mă priveşte vă asigur că nu voi ocoli adevărul, că-mi voi spune părerea cu sinceritate, neîncercînd, de dragul ,,bunătăţii“, să împac lucrurile ca în fabula clasică,,şi tu ai talent, şi tu“, „e remarcabil poemul dumitale“, „e excelent sonetul, e notabil rondelul“) etc... Pornim de la premisa că studenţii (aproape toţi) scriu versuri. Şi aşa a fost de totdeauna. Şi aşa va fi mereu. S-a scris multă literatură mare, cuprinsă azi în ediţii somptuoase, pe eminesciene margini de caiete studenţeşti. Mulţi dintre poeţii tineri care sunt prezenţi în paginile revistelor sunt încă studenţi : Ion Alexandru, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu şi încă mulţi alţii. Pe bună dreptate se consideră că tînăra poezie românească înfloreşte într-un climat fertil, că sîntem martori ai afirmării unor talente remarcabile (unele cu totul neobişnuite) înscrise pe orbite variate, continuînd şi proiectînd în contemporaneitate tradiţiile unei poezii clasice demnă de marile antologii. Versurile poeţilor tineri nu sînt caracterizate doar prin freamătul vital impus de vîrstă, ele au prospeţimea căutării pasionate a ideilor, ele fixează emoţii noi, descriu geneza unor sentimente noi, cugetă cu patetism diurn despre frămîntările epocii, despre dimensionarea timpului. Fără a se conjuga mecanic, pe aceleaşi traiectorii, şi fără a se nega cu violenţă, aceste personalităţi poetice afirmă un mod de a gîndi şi de a transmite vibraţii lirice specific nouă, generaţiei izbînzilor Revoluţiei. Cele mai bune condeie tinere aduc Revoluţia în paginile lor, o trăiesc recompunînd-o, intim, o cîntă cu voci încărcate de emoţii solare. Privirii superficiale, spre interiorul sufletesc, incantaţiei searbede a elementelor, ori descripţiei stărilor confuze, proprii unor versificatori a căror existenţă s-a prelungit miraculos pînă în actualitate, cei mai valoroşi dintre poeţii tineri le contrapun o literatură sobră, cu accepţii dramatice acute, ancorată într-un univers filozofic cert. Cînd lupta cu inerţia, care l-a obsedat pînă la suferinţă pe Nicolae Labiş, îi găseşte insuficient de pregătiţi, pe meterezele conformismului şi platitudinii „cad“ multe versuri, preluarea automatică a unor procedee ucide fiorul original, în drumul spre complex unii dintre ei devin absconşi. Sînt primejdii care pot fi definitive pentru cei care, bazîndu-se doar pe talente native, nu îşi hrănesc continuu setea de nou, cei care nu caută, cei care nu suferă pentru fiecare vers, cei care se împodobesc cu desuete panaşe boeme. Aşadar, dialogul începe... Se pare că publicul cititor de literatură se constituie din ce în ce mai mult ca public de proză, explicaţiile n-au întîrziat să vină, reţinem observaţia de ordin general că fenomenul stă sub semnul spiritului raţionalist al epocii. Mai trebuie notată remarca, de asemenea cu caracter sumar, că proza autentic modernă, într-una din direcţiile ei cele mai disputate, ar trebui sa se structureze pe idei poetice, ceea ce ar răspunde şi setei mari de vis şi de poezie a lumii contemporane. Discuţia implică prea multe elemente, şi nu e rostul rîndurilor de faţă, din cadrul atît de limitat al unei rubrici marginale de „poştă a redacţiei“ să insiste asupra unei chestiuni care şi aşa dă prea multă bătaie de cap revistelor literare (într-atîta îneît s-a ajuns chiar la false probleme : lirism sau proză obiectivă ? , tradiţie sau modernism ? etc.) Reţinem rezonabila constatare privind existenţa unui mare public receptiv la proză, matur şi inteligent în aprecierea celor mai proaspete originalităţi literare. în acest sens să amintim un fapt interesant privind „viaţa cărţii“, subliniind că acele formule literare depăşite care mai stau încă în atenţia unor discuţii de revistă, publicul le-a sancţionat de mult ; e vorba de acel gen de literatură scrisă în limitele popularizării unor termeni economico-sociologişti, gen ieşit de mult din atenţia cititorului, din simplul motiv că orice cititor preocupat — să zicem — de o problemă sau alta de economie, ştiinţă agrară, organizarea muncii, etica producţiei, istoria mineritului etc., se va îndrepta, spre a-şi lămuri temeinic aceste chestiuni, nu spre cărţile hibride de literaturizare, ci spre tratatele de resort, spre broşurile excelent întocmite de specialişti. Ştiinţa, cu dezvoltarea ei rapidă, specializată în ramuri de amănunt, ne previne, ne veghează spiritul raţionalist, sprijinindu-ne indirect gusturile estetice, lăsînd un mare loc de prestigiu literaturii şi artelor cărora li se cere să fie mai mult ca oricînd ele însele. Cu aceste sumare note cred că am dat curs unor întrebări ca şi unor „răspunsuri“ pe care le conţin cele mai multe scrisori sosite la redacţia revistei „Amfiteatru“ şi adresate sectorului de proză. Cei care au trimis noii reviste aceste scrisori dovedesc o lucida înţelegere a fenomenului literar şi ne bucurăm că au oferit introducerii noastre la o viitoare „poştă a redacţiei“ o invitaţie nu atît la discuţii expeditive asupra „depozitului de manuscrise de proză trimise pentru obţinerea unui diagnostic de talent“ („mai trimiteţi“, „deocamdată nu“) — cum ne scrie un corespondent — cît spre stabilirea unui dialog de climat literar, unde să nu-şi fară loc judecăţile gata făcute, reţetele convenţionale. Cît priveşte vumele scrisori care ne-au venit însoţite de lucrări de proză păstrăm asupra lor un secret politicos şi-i invităm pe autorii lor să şi le cerceteze mai mult în propriul laborator, să le confrunte atent cu acele realizări remarcabile repurtate de scriitorii tineri şi să hotărască în primul rînd singuri dacă e momentul să-şi anunţe intrarea în „competiţia literară“, atît de exigentă în momentul actual, datorită tocmai celor mai tineri poeţi, prozatori şi critici ce şi-au atras şi-şi atrag mereu stima unui mare public. O lucrare de proză promiţătoare sau buna sosită la redacţie este şi o confirmare de maturitate intelectuală a autorului ei şi vom considera ca „neconcludente“ lucrările lipsite de identitate literară şi de vocaţie, ţinînd să le spunem de pe acum corespondenţilor noştri că nu vom insista asupra defectelor unor astfel de lucrări, deci nu vom publica la această rubrică liste interminabile de refuzuri, ci ne vom opri cu cea mai mare atenţie asupra acelor lucrări bune, autentice. Să încheiem cu disputa indirectă dintre două scrisori, la întrebările ridicate de una îngăduindu-ne să răspundem cu cîteva din afirmaţiile conţinute în cea de a doua. O scrisoare întreabă dacă pericolul imitaţiilor literare e atît de mare cum semnalează unele discuţii din reviste privind tendinţele de modă modernistă. Nu cumva un scriitor autentic modern se impune tocmai în afara modelor şi a conjuncturilor curente ? Iată un extras din „Scrisoarea a doua“, cu care şi încheiem introducerea la dialogul nostru cu cititorii : „înclinăm să credem că influenţele şi imitaţiile violente sînt, în materie de literatură, produse mai puţin de marile spirite, cît de scriitori ce domină o conjunctură care pot fi consideraţi foarte buni la timpii lor, iar mai tîrziu notabili, în legătură cu un fenomen literar de mai mare sau mai mică suprafaţă. Poate că aci e şi meritul scriitorilor de conjunctură, creează discipoli-emuli. La umbra unui mare scriitor, se chinuie neştiuţi, mulţi şi inexpresivi, epigonii... Un mare scriitor, mai exact un scriitor fundamental pentru o literatură, un artist care-şi înscrie opera în permanenţele unei culturi, în existenţa istorică a unui popor e inimitabil, a fi imitat cu adevărat ar trebui înţeles şi cercetat de la îndepărtatele origini ale vieţii spirituale specifice ţării sale pînă la confluenţele contemporane şi de aci a-l gîndi în perspectivele complexe ale universului. Bineînţeles că asta nu mai înseamnă imitaţie, se intră pe acel teren vast, generos şi fertil pentru adevăratele vocaţii şi talente“. UN CENACLU literar în cadrul universitar şi cu atît mai mult unul sub auspiciile unei facultăţi de limba şi literatura română — iată, desigur, una din cele mai fireşti activităţi intelectuale. Necesar e doar acel sîmbure de iniţiativă şi de interes din partea studenţilor înşişi şi a cadrelor didactice — cele chemate să dea credit şi prestigiu promovînd un climat de veritabilă efervescenţă creatoare. Organizat fără prejudecăţi instituţionale şi condus fără morgă, cu o autoritate ca de la sine, în aşa fel ca prestigiul să vină nu de la „prezidiu“, ci din chiar substanţa creaţiei şi nivelul dezbaterii, un asemenea cenaclu se impune de la început nu ca un „bilet al vanităţilor“, ci ca o reuniune între egali, cu posibilităţi obiectiv deschise tuturor celor dăruiţi cu talent în poezie, proză, dramaturgie sau măcar cu vocaţie în ce priveşte critica. Debutanţi dar şi consacraţi ai unui volum sau chiar două, numitorul comun fiind doar vîrsta universitară, cenaclul acesta respiră un aer de familie de familie spirituală în care, totuşi, un anume paternalism este exclus prin chiar faptul că de la an la an primenirea membrilor săi este determinată prin seria noilor studenţi care vin, prin seria absolvenţilor care pleacă. Ca atare, Gabriela Melinescu şi Adrian Ităunescu s-au prezentat — anul trecut — în faţa propriei familii, cu volumele lor de versuri, Ceremonie de iarnă şi, respectiv, Ultrasentimente. Dezbaterea a fost fără alt protocol decit cel colegial, deşi cu o finalitate certă : aceea a unei confruntări de opinii în chiar mediul coordonatelor de vîrstă şi de preocupări pe care o asemenea reuniune le presupune şi le valorifică. Anticipînd sau completînd opiniile presei literare, membrii cenaclului nostru au relevat ceea ce vibraţiile sensibilităţii lor artistice şi datele experienţei lor intelectuale puteau oferi la fel de sincer şi de proaspăt ca şi roadele celor doi poeţi. O şi mai semnificativă anticipare pe scara de valori a constituit-o apoi reuniunea cenaclului consacrată poetului Ion Alexandru, al cărui volum Viaţa deocamdată avea să consacre, alături de altele, tocmai poeziile elogiate de colegii lui, studenţi, în dezbaterea lor tinerească dar şi competentă. Retrospectiva anului trecut cuprinde în cronologia ei şi alte nume : Stelian Tăbăraş, cu un număr de mici poeme, într-un limbaj de simboluri apreciate de unii colegi drept criptice ; George Alboi, păşind atunci încă cu stîngăcie pe prima treaptă a debutului ; Gheorghe Lupaşcu, cu încercări în maniera lui Prévert de a extrage semnificaţii largi din lucruri comune şi din cotidian. Cu un veritabil festival de poezie a echivalat întîlnirea cîtorva studenţi-poeţi din Iaşi cu colegii lor din Bucureşti. Ieşenii Adi Cusin şi Paul Drumaru s-au relevat atunci alături de Constanţa Buzea şi Adrian Păunescu , acesta din urmă prezent, de altfel, pe ansamblul activităţii cenaclului, mereu în vervă creatoare, fie ca autor de producţii lirice, fie ca debater critic. La activitatea cenaclului în acest an universitar m-am referit deja într-un editorial din Contemporanul. Ea mi s-a părut a căpăta crescînde semnificaţii pe liniile convergente ale preocupării de îmbogăţire a profilului umanist pe care învăţămîntul — şi cu atît mai mult cel filologic — se cuvine a-1 avea în efortul general de desăvîrşire a societăţii noastre. In această perspectivă, literatura se înscrie ca un factor de raportare majoră la viziunea de multilaterală dezvoltare a personalităţii umane, viziune pe care Congresul al IX-lea al Partidului o implică şi o îmbrăţişează. Am ascultat — în cele trei reuniuni din noiembrie şi decembrie — cu sporită atenţie pe poeţii George Alboi şi Gh. Pituţ, pe Gabriela Melinescu şi Petru Popescu, pe Constanţa Buzea şi Luiza Cristescu, talente de dimensiuni şi experienţe felurite, unele doar desprinzîndu-se de pe treapta debutului, altele cărora li s-au deschis mai de mult şi larg porţile Artei literare. La facultatea noastră, în spiritul tradiţiei ei de ilustră strălucire (Maiorescu, Iorga, Densuşianu, Cartojan, Vianu, Călinescu), studenţii iau contact cu creaţia literară nu numai prin cursuri şi seminarii, ci şi direct, cu creatorii înşişi. Acum vreo doi-trei ani, seminarul special de Literatură română contemporană a adus în colocviu cu studenţii pe Arghezi, Călinescu, Stancu, H. Lovinescu, M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Maria Banuş, Marin Preda, Titus Popovici, Aurel Baranga, Marin Preda, Nina Cassian, A. E. Baconsky, Dan Deşliu ; anul acesta o altă serie de întîlniri numără deja pe pictorul M. H. Maxy, pe autorul „Desculţului“ şi pe cel al „Mărului de lingă drum“, pe Eugen Barbu, Nina Cassian, pe Fănuş Neagu şi pe Ion Băieşu. Şi lista e abia la începutul ei. Nu puţini dintre studenţii noştri, încă înainte de a absolvi, au devenit şi sunt colaboratori asidui în presa literară : la Contemporanul, la Gazeta literară, la Luceafărul. Şi cu aceasta, facem să vibreze o altă dimensiune a cenaclului despre care scriem acum : cea a criticilor (în devenire, bineînţeles !): Mihai Istrătescu, Marian Popa, Laurenţiu Ulici, Natalia Stancu, Irina Clandescu, Nicolae Baltag, Florenţiu Popescu, Gh. Magherescu, Al. Sincu, Cornel Văleanu şi alţii sunt aceia fără de care viaţa cenaclului nostru n-ar putea fi imaginată altfel decit ca o reuniune festivă. Ei — participanţi activi la discuţie — dau tensiune şi culoare acestui peisaj intelectual atît de propriu Universităţii. Fişele lor de identitate — ale creatorilor propriu-zişi şi ale exegeţilor — sunt şi ele variate, fiecare trăind, literar vorbind, sub lumina propriei planete — ca să ne exprimăm pe limba acelui vestit Coco al arghezienelor Bilete de papagal. Evocarea acestui titlu — „bilet de papagal dar fără flaşnetă“ — e pentru noi mai mult decit tulburătoare : ziarul „atît de mic cum n-a mai apărut niciodată nici la furnici“ a devenit repede pîinea spirituală a unei întregi generaţii , aceea care a dat majoritatea scriitorilor astăzi plenar consacraţi. E ceea ce-i urăm Amfiteatrului. Desen de T. SIMION De fapt, judecind lucrurile normal... asterisc FILME PE CARE NU LE VEŢI VEDEA... Pînă de curînd, relaţiile dintre noi, studenţii de la regie, şi scriitorii contemporani ţineau numai de bibliotecă. Iată însă că un eveniment aparent banal în viaţa studenţească — o temă de examen — a răsturnat complet aceste relaţii. Tema : ecranizarea unei schiţe sau nuvele din literatura română. Durata filmului : 10 minute. Consecinţele : o emoţionantă năvală la bibliotecă, dispariţia totală din rafturi a genului scurt românesc, monopolizarea prelungită a colecţiilor de reviste, sute de volume consultate, mii de ore de lectură şi, în sfîrşit, 12 subiecte de film Iată cîteva : Un bărbat şi o femeie hotărăsc să se despartă , dragostea lor s-a sfîrşit. Pe plajă, hotărîrea se ia uşor. Apoi, fiecare înoată în mare, iar cînd se întorc sînt îngrozitor de singuri, înţeleg de pe acum viitoarea singurătate şi se caută într-o goană temătoare pe plaja pustie. (Constantinescu C.). Ne vom întoarce din nou la mare cu filmul lui Gabrea Radu după schiţa lui I. Grigorescu ,,Valul“. Vom urmări lunecarea uşoară de umbră cernită a inconsolabilei Doamna Cornea a lui Vlahuţă (Stratilat S.), vom asista la „Concertul extraordinar“ pe care ni-l oferă Pistinei Ada ecranizînd schiţa cu acelaşi titlu a lui Romulus Vulpescu Sunt subiectele unor filme pe care nu le vei vedea niciodată, cititorule, dar care, pentru noi, sînt prilejuri de emoţii, frămîntări, confruntări. DOMNIŢA MUNTEANU O INTERDICŢIE NEJUSTIFICATĂ Studentul în artă, presupunîndu-se că va fi şi artist, se manifestă ca atare, dacă nu încă de pe băncile liceului, în facultate — sigur. Studenţii de la Institutul de artă teatrală şi cinematografică au fost şi vor mai fi vedete de filme, cei de la Filologie publică volume de versuri sau proză şi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, unor muzicieni studenţi li se cîntă lucrări de către Filarmonică, alţii dirijează orchestre etc. Numai studentul de la Arte Plastice nu are dreptul să intre în competiţia publică cu un ceas mai devreme. El nu poate expune într-o expoziţie, nu are dreptul să ilustreze cărţi, despre intrarea în Uniunea Artiştilor Plastici nu poate fi vorba decît după circa patru ani de la terminarea institutului (noul Statut al acestei uniuni de creaţie condiţionează calitatea de membru de participarea la patru expoziţii anuale, la care, ca student, nu ai dreptul să prezinţi lucrări). Ne întrebăm — şi-i rugăm pe cei în drept să răspundă — de ce ? Nu e oare vremea să se revină asupra acestei interdicţii anacronice ? IOANA BRATEŞ IANUARIE 1966 T ",-------= ★★ UN CALENDAR ŢUCULESCU 12 reproduceri în culori de cea mai bună calitate, format mare, după tablourile lui Ţuculescu. Au apărut nu într-un album de artă, ci în calendarul pentru 1966 editat de Combinatul poligrafic Casa Scînteii, din păcate într-un tiraj foarte restrîns. Dacă în locul coperţii cu tradiţionalul brad de Anul Nou (de o calitate grafică îndoielnică) ar fi fost scris simplu ,,La mulţi ani“ sub o reproducere mai mică, potrivită cu scopul propus, şi dacă ar fi lipsit din josul reproducerilor banda de culoare gri cu o la fel de îndoielnică vignetă, s-ar fi obţinut într-adevăr cel mai frumos album al anului. Dar se pare că reproducerile de exemplară ţinută apar deocamdată doar în cataloage (cel ce prezenta expoziţia românească de pictură pe sticlă de la München e memorabil) și calendare. Pe cînd un album de o asemenea calitate tipografică ?