Apărarea Patriei, noiembrie 1955 (Anul 11, nr. 260-278)

1955-11-05 / nr. 260

2 APĂRAREA PATRIE! URARE Acum, în aceste zile de sfîrșit de toamnă, zile ce s-au arătat atit de darnice, țara întreagă aduce cinstire marelui rapsod al poporului, fruntașului între fruntași în ale literaturii, dîrzului oștean al păcii, maestrului Mihail Sadoveanu. Ostașii patriei noastre slobode, născuți din marea familie a oamenilor muncii, educați de partid, alături de celelalte izvoare ale luminii, au rînduit în bibliotecile din unități și neprețuitele cărți ale maestrului M. Sadoveanu. Cu de evocatoare și pline de învățăminte rămîn pentru noi paginile de adîncă umanitate și de îndîrjit protest din opera maestrului. Personaje odioase ca Boroianu, căpitan Manoilescu, zugrăvite în „Amintirile căprarului Gheorghiță" ori metode pentru imprimarea „adevăratului simț militar" cum erau : „pumnul, palma, ghiontul, răcnetul, crucea, evanghelia", au fost demult măturate de informța istoriei. Cazărmile reci și cenușii de altă dată — adevărate închisori fără gratii ~— au rămas doar o amintire. Astăzi, militarilor Armatei noastre Populare — urmașii străbunilor care și-au pus la temelia țării suferințele, darurile, vitejia lor — le sunt larg deschise porțile spre lumină, spre cultură. Ei cunosc și prețuiesc pe cîntăreții frumuseților patriei, ai vieții poporului, ai nădejdilor lui. Opera maestrului Sadoveanu — monument al literaturii noastre naționale — este o armă de neprețuit în înălțarea conștiinței patriotice a militarilor. Ea ne arată cit de mărețe și de binecuvîntate sint meleagurile noastre, cit de setoși de dreptate și cit de viteji au fost înaintașii noștri. Ea ne îndeamnă să încleștăm și mai vîrtos mina pe armă, să fim și mai cu luare aminte la uneltirile dușmanului și să-l strivim, dacă el poftește a ne încălca și urgisi. Pe cîmpurile de instrucție, mărșăluind în pas cadențat, se instruiesc și se educă și numeroși fiior frați de-ai lui Mitrea Cocor. Oastea nouă a poporulu cată a-și împlini cu cinste înalta misiune de a păzindependența, suveranitatea și onoarea patriei iubite La sărbătorirea celor 75 de ani de viață, militarii Forțelor Armate ale R.P.R. întîmpină pe marele Sadoveanu cu tradiționala urare . La mulți ani tu fi Maestrul Mihail Sadoveanu în mijlocul unui grup de militari ai Armatei noastre Populare, răsfoind un album de fotografii care înfățișează diferite aspecte din viața și munca ostașilor Republicii Populare Remise. Vineri 4 noiembrie 1955 "kH -k Sărbătorirea maestrului Sadoveanu în unități ■Arii "k Seară literară Manifestări culturale Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la nașterea marelui nostru scriitor Mihail Sadoveanu s-a organizat o seară literară. In fața militarilor, adunați la club în număr mare, ofițerul Vasile M. a vorbit despre „Omul din popor, în centrul operei sadoveniene". In continuare, soldatul fruntaș Marazitu Gheorghe a citit un fragment din romanul „Mitrea Cocor“, carte bine cunoscută, de către militarii noștri, citită cu nesaț de mulți dintre ei. Cu deosebită atenție a fost ascultat și șeful clubului, care a citit „Indiscreții“, bucată în care fiica maestrului, Profira Sadoveanu, evocă întîmplări interesante din viața scriitorului, din munca sa de creație. In încheiere, soldatul fruntaș Maftei Vasile a recitat poezia „Răboj“, în care George Lesnea elogiază pe Sadoveanu pentru arta cu care mînuiește limba romînească. Seara literară a fost plăcuta și interesantă ; cu acest prilej, militarii noștri și-au manifestat, odată mai mult, dragostea și prețuirea față de marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu. Locotenent P TOMA Ieri seară, militarii s-au adunat în sala de festivități pentru a sărbători trei sferturi de veac de la nașterea eminentului nostru prozator Mihail Sadoveanu. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de ofițerul Alexandru T. Apoi ofițerul Marin Datică La Academia Militară Poli„Gheorghe Gheorghiu- Dej“ s-au organizat o serie de activități culturale, al căror scop este popularizarea operei marelui nostru scriitor Mihail Sadoveanu. Astăzi, de pildă, va avea loc o adunare festivă, la care lectorul Orăscu va vorbi, în fața corpului didactic al instituției noastre militare, despre viața și opera lui Mihail citit cîteva fragmente din opera lui Sadoveanu. Sfîrșind lectura, ofițerul a spus : „Trimitem, tovarăși, marelui nostru scriitor, urări ,de viață lungă și spor la muncă“. La aceste cuvinte militarii au răspuns prin ropote de aplauze. Locotenent major E. LACATÜE Sadoveanu. Conferențiarul și-a propus să scoată în evidență faptul că vasta operă sadoveniană este străbătută de un adînc patriotism, că pana maestrului a zugrăvit cu neîntrecut meșteșug fapte și eroi din trecutul glorios de luptă al poporului nostru. După conferință, tovarășele Duțulescu și Tomescu vor face lecturi literare din opera scriitorului. In ultimele zile, prin stația de radioamplificare au fost recomandate militarilor diverse materiale privitoare la viața și activitatea lui Sadoveanu și s-au citit din presă articole legate de aniversarea scriitorului. In curînd, cercul literar din academia noastră va organiza un simpozion închinat marelui nostru povestitor, Maior V. GHIȚESCU Adunare festivă Amintiri despre Sadoveanu L-ai văzut bunduc gras, rotund ca o minge, cățărat pe genunchii bătrînului, întinzînd o mînă cu degetele curmate spre mustața căruntă, spre chica căruntă: Ți-i drag bătrînul, da? Mi-i drag. Atunci — tîta moare, măi flăcăule !.. Cum pleca cu bunicul la moară, — cu toate protestele mamei, — lopăind cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a drumului. Și cînd se întorcea, nu mai prididea povestind cum s-a bălăcit cu băieții în pîrîul morii, spălțind rațele morarului , cum s-a tăvălit prin mîl și s-a cufundat ținîndu-se de nas. Se minuna de zgomotul care-i făcea apa lîngă roată, de fîsîitul grăunțelor în coș, de zvîcnitul făinei în covată ; de toate acele lucruri cu puteri parcă suprapămîntești ; iar din pod, scoțînd capul pe-o ferestruică rotundă, se uita în bulboana de sub roată, unde prin apa limpede fulgerau peștișori ca niște săgeți de argint "). L-ai văzut apoi în alte veri scoborînd din căruța cu fîn ceva mai măricel, de se minuna bunicul : — El, fata tatii, să știi că asta-i Alisandru Machidon ! II urmăreai cum se ține de bătrîn pas cu pas , unde era bunicul era și el. Și cum prindea moșneagul a-i mărturisi unele nădufuri ale lui, care-i albiseră părul de timpuriu. Ii arăta pămînturile care se întindeau cît vedeai cu ochii în valea Moldovei și-i spunea oftînd că toate fuseseră pe vremuri ale lor, ale neamurilor de răzeși. Că acuma trudeau clăcași pe moșia boierească și nu mai rău) La noi în Viișoara. Sfaturi vechi. SFATURI VECHI măseseră decît cu fâșii mici de pămînt pe care le lucrau ca vai de lume. Spre aceste fășii de pămînt, la vremea cositului, avea să-l ia bunicul mai tîrziu, pe cînd începuse a învăța buchile cu domnul Busuioc. Se urcau în căruță, ieșeau pe poartă și porneau pe drum, coborînd spre apa Moldovei. Trecea prin fînețe o adiere dulce, cu miresmele florilor de cîmp, cerul se boltea deasupra sinipiu, curat, nemărginit și coasele sunau limpede în întinderi. Din cînd în cînd, cîte-o prepeliță sfîrîia pe deasupra ierburilor, gonită de apropierea cositorilor; cîte-un cristei pîlpîia greoi , departe, apoi, strigătul înăbușit : pitpalac, pitpalac, abia se auzea... Făceau foc, frigeau chitici și beau apă ca gheața de la izvorul de sub coastă. Apoi se întindeau cu mîinile sub cap și priveau stelele care se aprindeau pe rînd în bolta înserării. Așa, odată, într-un amurg pe apa Moldovei, a auzit pentru întîia oară Mihăiță acea chemare dulce, acel fior melodios, abia auzit, mai mult priceput... un închipuit glas al zării pe care încă rumeneau ca o părere lucirile de aur ale asfințitului. — I-auzi buciumul... Și desigur că l-ai văzut pe bătrîn mînios, dîndu-și pălăria pe ceafă și privind la nepoțel de sus în jos — pe cînd nouri de colb se ridicau în urma trăsurii boierești cu doi cai care trecuse pe drum . — Vezi tu mîinile acestea? Vezi tu straiele acestea albe? Vezi? Vezi tu pe moșneagul ista de lîngă tine? Măi, să fie o sută ca ciocoiul acela și nu fac cît mine nici cît degetul ist mic înțelegi?... Eu spun, bre, lucru mare! Aici e muncă de Profira Sadoveanu cinstită, aici e muncă sfîntă! Ce, crede el c-am să-mi iau eu pălăria din cap cînd trece pe lîngă mine? Cîne care a lins farfuriile, care a mincat ciomege și după aceea a pupat mîna ce l-a bătut ...Știi tu ce spun eu aici? înțelegi?... Nepoțelul spunea că înțelege. — Așa? Dacă înțelegi, bine. Aprobai și dumneata, moș-păr, clătinîndu-ți solemn creștetul, pe cînd moș Gheorghe Ursachi se întorcea la cobila, la teslă și la cuțitoaie, iar Mihăiță la bărdița și la lemnișorul lui. Șa vreme, nu s-a auzit în ograda de la Verșeni decît scîncitul uneltelor de rotărie și oftatul ușurel al frunzișului tău prin care rătăcea vîntul. Dar toate acestea nu sînt decît crîmpeie care-au făcut aripi din întîmplare, zburînd din Verșeni și rătăcindu-se în lume. Tot ce s-a spus atunci, dedemult, toate vorbele pe care le-a supt măduva trunchiului tău gros și zgrunțuros, toate acele mărgele ale trecutului pe care le-am fi putut înșira acum, au căzut odată cu dumneata,, moș păr, doborîte de securea vremii. Ai stat o vreme, trunchi greci, lîngă propria-ți groapă. Se așezau, să se odihnească, pe trupul tău neclintit, osteniții gospodari întorși de pe ogoarele sărace. Cu fiecare zi tot mai împuținat, mai ciuntit, ai prins mucegai și ai făcut bureți ; apoi, ai început a da lemn de pus pe foc. Și, într-o bună zi, ai dispărut fără urmă; și groapa a fost astupată. Dar sînt încredințată că, pînă-n cea din urmă clipă, fiecare bucățică a ta de lemn a păstrat in inima ei bătrînă o șoaptă a celor spuse odată de nepoțelul bunicilor de la Verșeni. Sîmbătă 5 noiembrie 1955 Nr. 260 (2872) Pagini despre viața ostașului de altădată în opera sadoveniană In 1905, Mihail Sadoveanu scosese de sub tipar „Povestiri din război“. Era vremea primei revoluții ruse și ajunul marilor răscoale țărănești din țara noastră. Eroii acestor povestiri sînt ostașii romîni care sau acoperit de glorie în 1877, în războiul pentru independență națională, dus alături de armata rusă. Dar citind paginile „Povestirilor din război“ îți dai bine seama că, înainte de a fi ostași, eroii cărții sînt țărani, țărani muncitori, urmăriți pînă la prima linie a frontului de durerile lăsate acasă, în satul robii de moșier. Ostașii de la Grivița, pe care ni-l înfățișează Sadoveanu, cugetă asemeni eroilor din povestirea „Două dureri“ : „Cînd nu mai poți răbda, ce să faci ? 11 prinzi pe boier și îl rupi în bucăți !“. Cu fiecare povestire înțelegi că eroii din 1877 sînt tot una cu asupriții care, peste 30 ani, în 1907, ne mai puțind răbda, vor pune mîna pe furci și or umbla să prindă pe boier și să-l rupă în bucăți. Atunci burghezia și moșierimea, uitînd vitejia ostașilor cuceritori ai redutelor turcești, au țintuit în gloanțe piepturile pline de medalii: „Flăcăi vrednici, cu suflete potolite ! Voi, umiliților și nebăgaților în seamă!... Voi ați răbdat și ați suferit, ați lăsat în urmă căminuri pustii și lacrimi , dar cumplita voastră vitejie a suflat negura de pe moșia părinților voștri“. Istorisind despre lupta de la Grivița, povestitorul accentuează de asemenea că se gîndește „la poporul cel necăjit și nebăgat în samă, în care ferice putere nemărginită“... In primul plan al cărții lui Sadoveanu apare mereu omul de care vorbește scriitorul într-una din povestiri, omul „care se stinsese singuratic, neștiut de nimeni, în scrîșnirea aceea a dinților“. De aceea, în „Călărașul", cînd mi se vorbește despre trei căzuți în bătălie, scriitorul trece cu grabă peste doi dintre ei : nu ei sînt eroii săi. Aceștia doi sînt feciori de oameni înstăriți, „născuți în belșug" și fără dureri. Despre moartea lor se vor scrie „cuvinte frumoase“ prin gazete, „se v a lăuda dragostea lor de țară“. Sadoveanu însă își alege ca erou al povestirii sale pe al treilea căzut, călărașul, cel pe care gazetele nu-l vor lăuda pentru că „n-a lăsat averi..., a fost sărac și umilit și nu l-a chemat decît Vasile al lui Tudor". Sadoveanu vorbește numai despre acei eroi despre care nu se vorbește în ziarele stăpînirii, dar despre care, „cîteodată, la vetrele cu jar, oamenii cu sufletele curate pomenesc cu glasuri potolite, ca despre um stejar mîndru pe care l-a prăvălit furtuna". Oprindu-se asupra vitejilor simpli și necunoscuți, Sadoveanu a creat pagini nepieritoare, în care figura omului din popor apare în toată bogăția însușirilor sale. Călărașul de mai sus, Vasile al lui Tudor, e reprezentativ. A crescut în mizeria cruntă a exploatării, obișnuit de mic cu nevoile și cu furtunile. Dar lupta crîncenă pentru existență, pe care a cunoscut-o de copil, a făcut ca în el să crească puterea stejarilor. A cunoscut dragostea acea puternică a omului curat la suflet, dragostea care arde ca flacăra într-un codru mare și nepotolită. Apoi, cînd a izbucnit războiul, și-a lăsat acasă, în satul sărac, fata dragostei lui și a plecat pe front, fără frică. Știa că și strămoșii lui au dus zile grele cu invadatorii patriei și nădăjduia în cucerirea zorilor libertății. In eroul căzut pe front. Vasile al lui Tudor, Sadoveanu glorifică omul care a avut un suflet limpede, care în viața lui n-a năpăstuit pe văduvă și pe orfan, omul în care, murind, se stinge o inimă dreaptă. Sadoveanu slăvește „inima dreaptă“, inima curată a omului din popor. „Inimă ca a lui n-are nimeni“, spune unul dintre ostași despre Panciuc, eroul celui mai mișcător episod din tiri". Cine este Panciuc? E un „Povestiteaz care moare salvîndu-și prietenul din copilărie, deși acest prieten se căsătorise cu o fată care i-a fost și lui „dragă cu ochii din cap“. Creînd un asemenea personaj ca Panciuc, în care vitejia și spiritul de abnegație nu cunosc margini, Sadoveanu a aruncat o punte depărtată spre viitor, spre zilele de azi, cînd în oamenii muncii din țara noastră rodește ca fenomen de masă eroismul lui Panciuc. Dar ar fi o trunchiere a creației lui Sadoveanu dacă am reda un personaj ca Panciuc unilateral, numai în acțiunea sa de luptă. Sadoveanu nu ne-a înfățișat scheme de vițeji, ci oameni vii, cu o complexă viață sufletească, în care jertfa eroică apare firesc, ca o urmare a întregii ființe a personajului. Panciuc este un țăran condus în toată viața lui de un intransigent simț al dreptății și de o nemărginită abnegație față de o cauză pe care o consideră dreaptă. Panciuc o iubește pe Ilinca lui Gavril Ploaie. Dar Ilinca nu-l mai vrea pe el, ci pe prietenul lui, Dumitru Florea. Toată ființa lui Panciuc se evidențiază deodată în felul cum consătenii își închipuie că trebuie să fi vorbit Ilincăi: „Fa Ilincă, mi-ai fost dragă ca ochii din cap, dar de la fapta asta te-am urît să nu te mai văd înaintea ochilor. Dar mai bine așa : ia pe cel ce ți-i drag, și să-i fii cu credință, că mi-i frate de cruce !" Viața sufletească a lui Panciuc se tulbură adesea și se frămîntă ca marea în furtună. Dar el cuprinde frămîntarea valurilor în închizătura inimii sale și nimic nu se bănuiește în afară. Pe front, ostașii știu puțin despre Panciuc. II știu ghiduș, și atît , le e drag pentru că face glume și chiar și de nasul lui cel lung, știe să facă haz de necaz. Unii socot chiar că Panciuc e „lălîu", sau că are „pe loc repaos la cap". Cînd ostașii află întîmplările vieții lui, le apare dintr-odată alt om de care-și dau seama că e adevăratul Panciuc. — ,, Alsta-i Panciuc? Eu nu știam" ■— spune unul, și în aceste cîteva vorbe se vede toată puterea revelației pe care înțelegerea adevăratului Panciuc a avut-o în rîndurile ostașilor. Sadoveanu scoate la iveală viața bogată în sentimente și suferințe care bate în inima mare a ostașului — născut din popor. Ostașul venit din satele prăpădite ale țării cuvîntă vorbe puține, dar tăcerea lui ascunde multe. Cînd acest ostaș sloboade însă odată cuvîntul, patima dinlăuntru se grămădește toată într-însul. Astfel prind viață povestirile marelui scriitor Sadoveanu, în care țîșnesc dintr-odată, în anumite condiții prielnice pentru descătușarea vorbei, durerile șite. Povestește odată, cu glas încet, înăbum soldat smolit, cu ochi strălucitori, iar fețele flăcăilor care ascultă par pălite și SAVIN BRAVU pline de o mîhnire stăpînită. E veșnica poveste a țăranului sărac, căruia moșierul vrea să-i ia pînă și dreptul la dragoste. A trecut odată boierul pe lîngă bordeiul săracului și a pus ochii pe nevasta acestuia. Apoi a trimis vătaful să cheme nevasta la curte și nevasta n-a mers. Apoi a început prigoana celui tare împotriva celui slab. Țăranul sărac însă își apăra dragostea și îndura asuprirea boierului. Iar acum e război. Țăranul sărac a plecat pe front. Boierul a rămas în sat. Cine va mai păzi dragostea țăranului sărac ? „Cînd mă gîndesc, mă apucă așa, de inimă", — zicea soldatul și în vorba lui se cuprinde o temere împărtășită de toți cei ce-i ascultă, o temere abia înăbușită. Din tăcerea căciularilor izbucnește parcă trecătoare, dar plină de înțelesuri, o vorbă a cuiva . — Și la noi s-a întîmplat de mult așa ceva. Au răbdat oamenii zece ani, zece ani în cap, pe urmă l-au prins pe boier și l-au rupt în bucăți... Dar ostașul — om din popor — a devenit curînd, în 1906, eroul pricipal al altui volum al lui Sadoveanu. Cel care, în război, cucerește, vitejește, victorii, dîndu-și sîngele în vreme ce petecul lui de pămînt și de fericire e răpit de boier, este, în cazarma burghezo-moșierească, victima monstruoasei instituții a militarismului. Alăturînd „Amintirile căprarului „Gheorghiță“, „Povestirile din război“ înțelegem că Sadoveanu slăvește vitejia în războiul pentru libertate a oamenilor simpli, dar critică fără cruțare instituția armatei burgheze. Armata burgheză, prin caracterul ei antipopular, a stîrnit indignarea multor scriitori ai noștri, clasici și contemporani. Dar, de la Anton Bacalbașa pînă la Gheorghe Brăiescu, de cele mai multe ori, această indignare se reflectă într-o operă umoristică, desigur cu un profund conținut satiric. Arătîndu-ne armata prin cadrele ei de conducere — ofițerii și gradații — cu incultura lor, cu grandomania lor ridicolă etc., Sadoveanu privește însă armata burgheză de jos în sus, din rîndurile ostașilor simpli. La el umorul ocupă mult mai puțin spațiu decît drama. „Amintirile căprarului Gheorghiță" cuprind în primul rînd drama tînărului sărac, de la oraș sau de la sat, căzut pe mîna „superiorilor“, îndobitocit în armata burghezo-moșierească și distrus fizicește de metodele barbare folosite de gradați. In „Amintirile căprarului Gheorghiță“ sînt puternic subliniate relațiile dintre oameni în armata burghezo-moșierească. In primul rînd faci cunoștință cu împărțirea oamenilor în uniformă militară pe categorii : ofițeri, subofițeri, gradați, cleșce (ostașii vechi), recruți. Fiecare categorie apasă pe cea inferioară ei, afară de aceea a recruților, care reprezintă treapta cea mai joasă și care suportă apăsarea tuturor treptelor superioare. „Adevăratul simț militar“ înseamnă „pumnul, palma, ghiontul, răcnetul, crucea, dumnezeul, evanghelia etc.“. El se aplică de sus în jos, de la o categorie la alta. Căpitanul Manoilescu îl învață pe căprarul Boroianu cum să-l bată pe ostaș : „Intr-un rînd, căprarul Boroianu se opri drept în mijlocul unei comenzi. — La loc comanda... Măi Nedelcu, nu te uita la dreapta, mă... își scoase pieptul în afară și-și umflă gușa . Inaintele... — Ia stăi... stai... nițeluș, căprar!... Răcnise căpitanul. Lui Boroianu i se zbîrli părul în cap. Ia vină-ncoace, măineică Boroiene Boroianu se întoarce și pornește în fugă spre căpitan. Se oprește scurt și ia arma pentru onor . — Trăiți, domnule căpitane... Hm ! Ce-a făcut soldatul ăla ? Trăiți, domnule căpitan, — a întors capul — Așa, a întors capul ? Și dumneata ce i-ai făcut, domnule căprar?.. I-am făcut observație.. — Cum se poate ! Ei, al dracului ești mătăsuță, domnule căprar... Auzi dumneata, — observație, ca la domnișoare... O clipă se oprește. Apoi răcnește cît ce poate : — E domnișoară, mă ? Căprarul se cutremură și înghite cu greutate . Nu, să trăiți, domnule căpitane... — Apoi dacă nu-i domnișoară, — să-i dai la fălci mă, ai auzit? Uite-așa să-i dai, ghiorlane ! Una ! Două ! Așa ! Sub cele două palme, Boroianu se cumpăna întîi spre dreapta, apoi spre stînga. In urmă rămase drept, cu ochii dintr-odată în lacrimi țintiți spre obrazul negru și încruntat al căpitanului. — Ne-am înțeles ? — Țeles, domnule căpitane ! Și Boroianu se întoarse la secția lui. Comandă o mișcare, două, — se apropie de un soldat : — Mă ! Așa se lucrează ? Și pac, pac! două palme. Căpitanul de la locul lui privea și zîmbea. — Așa, Boroiene taică, așa ! Invață-te, băiete, că nu-i de chip !“... Mai tîrziu, ostașul bătut va ajunge „cescă“ sau gradat și îi va bate pe recruții noului contingent. Așa dictează „adevăratul simț militar“ burghezo-moșieresc. Ca și în „Povestiri din război", figurile principale sînt cele ale ostașilor simpli, veniți din sărăcimea satelor sau orașelor. Ion Holeancă a crescut fără mamă și fără tată. Ion Lăzăroi e fiu de muncitor necalificat. Dănilă e țăran sărac, „gospodar care nu se mai află , casa cu trei pereți, cu tinda în pod și cu ferestrele pe unde iese fumul“. Dintr-un sat cu Dănilă sînt și Guraliuc și Simina. Muraru e și el de la țară, fiu de rotar cu prea puțin pămînt, lutos, fără must. E atît de sărac, încît viața în cazarmă i se pare mai bună decît cea de acasă din cauză că aici are asigurată mîncarea la cazan, iar acasă murea de foame. Cristescu e venit din mahalaua unui tîrg de provincie. A crescut și el fără părinți. Acum e un om de care nu-i ușor să-ți bați joc , nu-i temător și mai ales nu se teme degradați. Prostire este un țăran slăbănog, cu fața încremenită, ca o mască, și cu ochi încrucișați, străpungători. Are într-însul o îndîrjire mută, o rezistență încăpățînată de om care se înțepenește în loc și pe care nu-l poți urni în nici un chip. Toți acești ostași, veniți din sărăcia caselor lor de la oraș, sau de la sat, reacționează diferit în împrejurările grele ale cazărmii burghezo-moșierești. Din ciocnirile lor diferite cu viața cazărmii reiese puternicul dramatism al „Amintirilor căprarului Gheorghiță“. Unii din ei sînt greoi la instrucție. Așa este Lăzăroi. El e eroul principal al episodului „Cîțiva pumni“. Lăzăroi înghite pumnii tuturor superiorilor și, în mod special, pe cei ai căprarului Florescu, instructorul direct. După o inspecție, cei cîțiva pumni capătă o amploare deosebită. Lăzăroi cade jos, în nesimțire. Intr-un astfel de moment se reliefează într- odată fețele celorlalți ostași. Florescu, căprarul, se trage de o parte îngălbenit, laș, fără o vorbă. Soldatul Ciobanu se repede afară să aducă apă. Soldatului Holeancă îi țîșnesc în tăcere două lacrimi. Mai mulți plîng pe ascuns. Printre ostași este însă și „domnul“ Pantelimon, cum îi spun ostașii. Domnul Pantelimon nu se solidarizează cu ceilalți ostași necăjiți, ci se dă bine pe lîngă gradați , căci el nu e un flăcău necăjit ca ceilalți, ci fecior de orășeni cu stare. „A făcut școală“, și-i privește cu dispreț pe ceilalți ostași, cărora le aruncă „un cuvînt cumplit de batjocoritor“ , țărane. Intr-o împrejurare ca aceea în care Lăzăroi cade la pămînt, domnul Pantelimon se desparte clar de camarazii săi : el iese din rîndul ostașilor, scuipă cu scîrbă și se uită pe fereastră Guraliuc este eroul principal al orelor de „teorie“. Conform principiilor „adevăratului simț militar“, ostașii trebuie să învețe, mecanic, pe dinafară, reguli și formule neînțelese. Omul simplu de la sat nu poate însă învăța vorbe fără rost, oricît l-ar bate gradații. De aici drama lui Guraliuc. In jurul lui Guraliuc se string toți oamenii simpli, care nu-1 disprețuiesc deloc pentru faptul că nu știe numele urît al dinastiei regale sau pentru ,că încurcă vorbele jurămîntului burghezo-moșieresc. Dimpotrivă. Cînd domnul Pantelimon îi spune lui Guraliuc — „Bre, da’ prost ești tu !“, Dănilă, consăteanul lui Guraliuc, povestește, în asentimentul tuturor celorlalți ostași, o întîmplare în care inteligența naturală a lui Guraliuc este vădită. Un episod deosebit de impresionant este cel al ciocnirii dintre ostașul Prostire și sergentul Mezenucă. Prostire repetă cu încăpățînare aceeași greșeală în zicerea mecanică a jurămîntului față de rege. Mezenucă îi dă un pumn pentru fiecare greșeală. Și totuși ,Prostire repetă greșeala neclintit, ațintindu-l doar pe sergent cu ochii săi încrucișați, cu luciu de oțel. E în această atitudine a lui Prostire un fel de protest, ciudat într-adevăr, dar de neînfrînt. Sergentul Mezeaucă lovește neîncetat, dar într-însul începe să se cuibărească teama de privirea neagră a lui Prostire și credința că Prostire își bate de fapt, joc de dînsul. Intr-adevăr, cînd Prostire e singur cu camaradul său Magherea, el repetă fără nici o greșeală înlănțuirea aceea stupidă de vorbe pe care voia să le audă sergentul Mezeaucă. Ca și în „Povestiri de Război“, dorurile ostașilor — majoritatea țărani — se întorc spre satele amărîte ale țării. „Minunată țară, odată cu sînge și lacrimi ! Sate frumoase n-avem și creștinul merge cu boii de-a valma la plug ; muncește și femeia din greu și copii ard în soarele fierbinte“... Aceasta este imaginea țării pentru ostașii țărani din armata burghezo-moșierească ; întotdeauna darurile, zăgăzuite o vreme, scapă din strînsoare într-o clipă puternică și încep povestirile. Asemeni comesenilor de la Hanul Ancuței, șed și povestesc istorisiri și ostașii, în unele zile, în cazarmă. Dar în „Amintirile căprarului Gheorghiță"" se reliefează încă o trăsătură a creației sadoveniene. Există momente cînd omul începe să cînte. Nu un cîntec oarecare, ci un cîntec de unul singur, izvorît, ca și istorisirea, din adîncul unei dureri înăbușite. Un cîntec care-și trage seva din străvechea poezie populară, în care se grămădesc generații după generații, dorurile celor obidiți. In cazarmă oamenii cîntă din cînd în cînd dintr-o dată, fără un motiv aparent. Un cîntec simplu, obișnuit, cîntă odată soldatul Cristescu. De ce întreaga unitate, care îl ascultă, tace, cufundată în doruri ? Cîntecul popular țîșnise brusc din gura lui Cristescu , ca purtătorul de cuvînt al stării sufletești generale. In aparență, Cristescu a început să cînte întîmplător. Dar în realitate nu era așa, cîntecul izbucnise ca un strigăt de durere : „Ce știți voi, bre !“ — zice Cristescu cînd e lăudat pentru cîntecul lui minunnat — „Cînd te doare, țipi ș-atîta-i !“... La fel cîntă odată căprarul Bolohan din fluier. „Avea el ce-avea în sara aceea... Toți din pluton tăceau. Și-n pacea aceea, cîntecul tălmăcea amarurile tuturor“. Prin povestiri și cîntece, prin împletirea durerilor zilnice din viața de cazarmă cu dorurile îndelungi care-l întorc pe ostaș cu gîndul acasă, lumea „Amintirilor căprarului Gheorghiță“ nu e mărginită deloc între zidurile cazărmii. Ea năvălește în afară și cuprinde imaginile dragi ale vieții de acasă, cu necazurile și bucuriile ei. Ostașul, cu viața lui pe front și în cazarmă, a devenit unul din eroii lui Sadoveanu pentru că opera lui este o mare istorie a vieții poporului nostru, în diferitele ei aspecte, de durere, luptă și victorie. De aceea, după ce în anii următori primului război mondial a scris „Cronica anului 1917“ („Strada Lăpușneanu“). Sadoveanu a scris, în 1949, cartea trecerii lui Mitrea Cocor pe „drumul spinos al înțelegerii“. Mitrea, țăranul asuprit și colțos, ostaș apăsat de lipsuri și de dureri, trimis pe front în criminalul război anti-sovietic, întîlnește o lume nouă, lumea socialismului și capătă înțelegerea profundă a adevăratului sens al vieții. Nepotul luptătorilor de la Grivița și fratele lui Guraliuc și Prostire aduce în literatura sadoveniană prima imagine a ostașului care a învățat în școala primelor unități populare romînești, create pe teritoriul sovietic, și s-a întors în satul lui, luminat, luminîndu-și consătenii...