Apărarea Patriei, septembrie 1956 (Anul 12, nr. 206-230)
1956-09-02 / nr. 206
2 întîlnire în stratosferă Pe cer, cîteva petece de nori plutesc agale ca niște fulgi de păpădie. Soarele pare că se topește revărsîndu-și ploaia de scântei peste coaja pământului. Pe deasupra pistei, ce dogorește ca o plită se Întinde oglinda de cristal a unei ape din care se ridică tremurînde Valutele de aburi străvezii. Un avion, aterizat cu cîteva clipe mai înainte, lunecă, oglindindu-se pe suprafața apei ca pe gheața unui patinoar. De aici, din capătul aerodromului, căpitanul Onciu Vasile, un pilot înalt, cu fața prelungă și ochi neastîmpărați, privește cu admirație fenomenul „fetei morgane". — Mă știi că nu-s o fire poetică, se adresează el la un moment dat coechipierului său, locotenentul Coman Vasile, dar e atît de frumoasă afurisita asta de „fata morgana“ încît... In aceeași clipă, însă, Se auzi un strigăt : Alarmă ! Ca niște atleți porniți din gropile de plecare, cei doi piloți o zbughiră într-un suflet spre avioane. Săriră din fugă în carlingă, își puseră cu repeziciune parașutele și, peste cîteva secunde, cele două avioane începură să scuipe flăcări din ejuzor, ridicînd ciuperci de praf în urma cozilor. Aplecat deasupra unei hărți multicolore, cu un compas într-o mină și cu un creion în cealaltă, ofițerul navigator Hoară Emil calculează cu febrilitate punctul de întîlnire al vânătorilor cu ținta. „Inamicul“ zboară pe deasupra munților la mare înălțime și cu mare viteză. Fiecare secundă e foarte prețioasă- Misiunea trebuie îndeplinită și rezultatul depinde în mare măsură și de el. Aliniamentul de întîlnire a fost fixat. Drumul țintei înaintează ca un șarpe peste coama munților de pe hartă. Planșetistul înscrie mesajele unul după altul. O deschizătură de compas și navigatorul întinde apoi o hîrtiuță, pe care a scris ceva, ofițerului cu dirijarea, Ioana Constantin. Acesta transmite la rîndul său piloților în aer. — „Lăstunul“ 395, sînt „Vatra“, cap compas zero grade, înălțime 10.000 metri... — „Lăstunul“ 395, cap compus zero grade, confirmă, înălțime 10.000 metri... — Au apărut vînătorii, raportează planșetistul, și undeva pe hartă, la nord de aerodrom, creionul roșu face o însemnare, apoi alta și alta. Topările se țin lanț de ambele părți. Avioanele se apropie vertiginos unele de altele.Mișcările navigatorului devin din ce în ce mai calme, mai sigure. Mecanismul punctului de comandă funcționează ca un ceasornic bine pus la punct. Piloții execută zborul conform calculelor, respectând cu strictețe traiectul. Ținta nu va putea scăpa. Nu va scăpa cu nici un preț. Celula vînătorilor a depășit 9000 de metri și continuă să urce spre hotarul stratosfera. Căpitanul Onoiu Vasile, pilotul acesta pe cît de guraliv și iute ca piperul jos, la sol, pe atît de tăcut și calmi în timpul acestei grele misiuni, privește mereu busola și trage cu coada ochiului la avionul coechipier, și crește inima de bucurie cînd vede pe Coman că se ține în formație „parcă ar fi pus cu mina“. Altimetrul indică 11.000 metri înălțime. Cei doi piloți, cu fața pe jumătate ascunsă sub măștile de oxigen, scrutează imensitatea spațiului aerian. Dincolo de munți, se întinde cît vezi cu ochii podișul de zăpadă al norilor. Ținta trebuie să apară din moment în moment. Așteptarea pune nervii la grea încercare. Avioanele aleargă cu peste 10-12 km. pe minut. Onoiu e frămîntat de un singur lucru : să nu cumva să iasă în fața țintei. In acest caz ar însemna să... — „Lăstunul“ 395, sînt „Vatra“, ținta vizor, cap compas 090 grade... răsună în căști vocea ofițerului cu dirijarea. A sosit clipa hotărîtoare. Șeful celulei înscrie avionul în viraj pe dreapta. Coechipierul, manevrînd cu abilitate, trece imediat în stingă capului de formație, privind în același timp înainte. Ținta nu se vede însă. Onoiu face ochii roată, apoi privește în față și în dreapta. El știe din experiență că, pînă să sosească comanda de jos, „inamicul“ a parcurs cîțiva kilometri. Deci e posibil să-i fi trecut prin față. Deodată ceva sclipește în bătaia soarelui, dar dispare din nou. Onoiu săgetează în continuare zarea sinilie și punctul sclipitor reapare , „inamicul" a fost descoperit. Vînătorii pornesc în urmărire. Din cauza aerului rarefiat, manevra e greoaie aici la hotarul stratosferei, dar piloții au uitat de acest lucru. Cu fiecare secundă se apropie de ținta care-și conturează tot mai clar coada, aripile, cabina. Inimile piloților zvîcnesc de bucuria reușitei misiunii. Tovarășii lor de jos i-au condus foarte bine la interceptare. Onoiu raportează apoi cu vocea lui sonoră dar gîtuită de emoție : — „Vatra“, te cheamă „Lăstunul“ 395! Ținta parbriz, înălțime 11.000 metri, caroul... sîntem în urmărire, recepție ! Asemenea rapoarte de descoperire a țintei au fost date de căpitanul Onoiu Vasile de atîtea și atîtea ori, dar parcă de fiecare dată emoția și bucuria sînt mereu altele. Vînătorii au intrat la „atac“. Ținta e prinsă în cercul de foc al vizoarelor. Fotomitralierele tîrîte ușor în căștile piloților, dovadă că își fac datoria. Căpitanul Onoiu urmărește atent evoluțiile de rîndunică ale coechipierului său, controlează orientarea și supraveghează intențiile „inamicului“ Cele două avioane coboară prin apa nevăzută a oceanului aerian cu doi pești argintii înaripați. Din carlinga ermetic închisă, privirile piloților îmbrățișează acum în voie plaiurile patriei dragi. Pămîntul, văzut aparent în nemișcare de la 11.000 de metri, prinde acum viață, pe măsură ce cutezătorii înaripați coboară spre „casă“. Cu sentimentul datoriei împlinite, căpitanul Onoiu și coechipierul său se îndreaptă spre dunga albă a aerodromului lor drag. Căpitan I. CLENCIU Ofițerul tehnic de patrulă Da, este un bun tehnician, un om de nădejde. Aceste puține cuvinte, spuse cu multă căldură de către comandant, mi-au întregit impresia ce mi-o făcusem despre locotenentul Crețu Gheorghe. îndeplinește funcția de ofițer tehnic,de patrulă,, Rezultatele pe care le obține au determinat pe șefii săi să-i încredințeze încă o patrulă, al cărei ofițer tehnic lipsește de mai mult timp. Deși acest lucru nu-i deloc simplu — volumul de lucrări este mult mai mare, răspunderea de asemenea — locotenentul i Crețu se descurcă foarte bine. De curînd a fost și recompensat in bani pentru felul cum își îndeplinește sarcinile. Cînd afli Asemenea lucruri despre un om ,care a muncit întotdeauna bine, nu-i deloc surprinzător. Dar la locotenentul Crețu este vorba despre altceva. Cînd a fost avansat ofițer, n-a fost repartizat la avioane, ci într-o altă muncă. A făcut raport, fără rezultat însă. Mai tîrziu, un complex de împrejurări i-a creat posibilitatea să ocupe funcția de ofițer tehnic de patrulă. Vroia să arate acum ce poate, să reciștige parcă și timpul petrecut în cealaltă muncă. Aceasta l-a făcut însă să săvîrșească greșeli. Căuta să facă totul singur. Se amesteca în treaba maiștrilor șefi și a maiștrilor mecanici. Pe aceștia îi repezea, ii neglija. Manifesta neîncredere în ei. Volumul mare de lucrări, pe care vroia să le facă singur, îl obliga să rămînă peste program. Nu se sinchisea de lucrul acesta, dar îi ținea și pe subordonați peste orele normale de lucru. Din aceste pricini se ajunsese intr-un timp ca oamenii să-și ceară mutarea din subordinea ofițerului Crețu. Asupra acestei stări de lucruri i s-au deschis ochii lui Crețu în adunarea de partid, care i-a discutat cererea de primire în rindul candidaților. Comuniștii i-au arătat fără menajamente lipsurile din munca lui. Dar comuniștii i-au mai arătat și încrederea că el se va schimba,primindu-l în rîndul candidaților. Această adunare a fost punctul de cotitură in munca mea, mi-a mărturisit locotenentul Crețu. Cîtva timp m-am frămîntat ce să fac. Mi-era greu să nu intervin peste tot. Parcă îmi era teamă că reviziile, reparațiile, nu vor fi bine făcute fără amestecul meu. Așa mă obișnuisem. Am stat de vorbă și cu alți tovarăși, am urmărit munca celorlalți ofițeri tehnici de patrulă. Și am găsit soluția : ridicarea calificării maiștrilor șefi și a maiștrilor mecanici, temeinica organizare a locului de muncă. Și intr-adevăr. In perioada de la adunarea de partid și pînă astăzi, locotenentul Crețu a fost consecvent în această privință. Rezultatele : oamenii cer să lucreze în subordinea lui, îndeplinește cu succes sarcinile pentru doi ofițeri tehnici de patrulă, nici un avion indisponibil la zbor, nici o pană din cauza pregătirii materialului. Cea mai mare satisfacție i-o dă însă calificarea oamenilor. Iată-l, de pildă, pe soldatul fruntaș Broștiuc Vasile. Cînd a venit din școală era mai slab pregătit decit ceilalți. Necesita mai multă preocupare. Locotenentul Crețu a înțeles. Și-a dat seama că Broștiuc poate deveni un bun maistru șef. S-a ocupat cu interes de el. La toate discuțiile pe care le-a provocat cu specialiștii din patrulă, la schimbul de experiență organizat, a insistat în mod deosebit asupra lui Broștiuc. L-a seminarizat mai des decit pe ceilalți. L-a îndrumat mai atent ce să studieze, i-a explicat mai pe larg, demonstrîndu-i practic, la avion, diferitele lucrări ce trebuiesc efectuate. Și, la examenul practic de calificare — schimbarea tubului central și a culasei la un avion — Broștiuc n-a dezmințit așteptările șefului său. Echipajul condus de maistrul șef, soldatul fruntaș Broștiuc Vasile, este astăzi fruntaș pe patrulă. Atitudinea față de muncă a locotenentului Crețu Gheorghe, înțelegerea justă a lucrului cu oamenii, sînt garanții sigure ale unor și mai frumoase rezultate. Căpitan I. STOICA (Doto : D. GUIȚA) Vești dintr-un atelier de reparații Urmărind reparațiile cele mai frecvente care se făceau în atelier, tehnicul căpitan Lupescu Ștefan a observat la un moment dat că axurile bolțurilor de la roțile avioanelor erau în majoritate gripate. Studiind în amănunțime cauza acestui grilaj, el a constatat că se datorește gresării insuficiente a bolțurilor. Pentru că în unitate erau puțini recalimiți, gresarea nu se putea executa la timp și în cele mai bune condiții. Pentru a înlătura acest neajuns, căpitanul Lupescu a propus și apoi a asigurat construirea din materiale recuperate a unui număr mai mare de tecalimiți. Puși în practică, noii tecalimiți au dat rezultate bune, asigurînd gresarea avioanelor în cele mai bune condiții. O altă inovație a căpitanului Lupescu a fost făcută în sprijinul controlului etanșității circuitului de benzină. Cu aparatul conceput de el fără a porni motorul , se face controlul de linie. In același timp se face și controlul funcționării manometrului de benzină de la bord. După control, benzina din circuit revine din nou în butelia aparatului. In felul acesta, controlul se face mult mai repede, mai sigur și nu consumă nici benzină și nici motoresurse. Locotenent major E. LĂCĂTUȘ — APĂRAREA PATRIEI Foto: M. FELIX1 Tineri care prind aripi Școala de zbor cu motor „Aurel Vlaicu“. Punctul de zbor e instalat în mijlocul aerodromului. Stau alături de un grup de elevi-piloți. Cineva îmi spune, o voce care mă convinge, că școala este fruntașă, cu oameni foarte buni. Cuprind cu privirea cîmpul pe care se află aerodromul. Acolo, în depărtare, zăresc liziera unei păduri. Liniștea e tulburată doar de „plinurile“ care zboară deasupra noastră. Privesc atent, totul. I. De departe nu poți deosebi fetele de băieți. Toți sînt îmbrăcați la fel. Piloții — pot să-i numesc așa, deoarece mai au puțin zile și vor primi brevetele — sînt în faza de perfecționare. Zboară demult la simplă comandă. Ce înseamnă demult, cînd școala a început la 15 aprilie ? Demult înseamnă două luni. Nu înșir aici numele tuturor tinerilor despre care mi s-a vorbit că sînt piloți talentați. Sînt foarte mulți : Heljiu Ana, Apostu Vasile, Chiriac Angela, Istvan Mănăchescu Elena, Rotărescu Eugen, Dumitru, Pop Raveca, Bucătaru Constantin. Sînt cei mai buni. Dar nu numai ei. Mai sînt încă mulți alții. Stăteam așezată pe iarbă, în bătaia soarelui și vorbeam cu ei despre aviație, despre planurile lor de viitor, despre comandantul școlii, despre tovarășul Rotaru, despre viață, despre cărți etc. Din cînd în cînd zăream mișcările starterului care-și agita fanioanele. Cineva spune : „Pe panta de coborîre n-ai supravegheat vitezometrul. Mai faci două ture de pistă“. Incet-încet, peste cîmpul întins, peste tinerii cu parașutele în spate care se urcă voioși în carlinga avionului pentru a zbura la simplă comandă, peste păduricea din depărtare, încep să se aștearnă umbrele serii. Parcă tot nu-mi vine să cred că fetele și băieții aceștia, pînă mai ieri copii, mînuiesc avioane. Sînt încă uimită. Ii privesc cum, după zbor, șterg praful de pa aparate, îmi trece prin minte un gînd — să învăț pilotajul.. A Prin fereastra deschisă a camerei, văd în depărtare luminile orașului. După ce m-am reîntors de la aerodrom am vizitat școala. E construită prin ’51—52. E frumos și curat în dormitoarele mari, în sălile de cursuri. Pereții sînt zugrăviți în culori plăcute, iar pe jos sînt așternute covoare. După prela de zbor, elevii se reîntorc la clase, unde instructorii se predau aerodinamică, navigație, construcții de motoare, geografie. Nu am reușit să merg pe aerodrom dimineața la 5,30. Am ajuns mai tîrziu, cînd activitatea de zbor era în toi. O dimineață plăcută. Vîntul abia ușor. Tovarășul Giorgi îmi vorbise mult de Rotărescu Dumitru. Am vrut să-l cunosc. Dar era plecat împreună cu alți colegi la examen — la școala militară de aviație. Da, tinerii aceștia merg mereu înainte. ...E înaltă, cu părul blond și ochii verzi. O cheamă Chiriac Angela. S-a împrietenit de la început cu Elena Codrean. După ce vor primi brevetul, vor merge să dea examen la școala de aviație agricole. Sînt emoționate de pe acum la gîndul examenului. Vor reuși ? Cînd să ne despărțim, Angela îmi spune : „Știi, de 13 ani doresc să devin aviatoare, adică de la... 7 ani, cînd am zburat prima dată, ca pasager, bineînțeles“. — Tovarășe instructor, am executat 5 ture de pistă. Cea care dă raportul e Ana Helsiu, secretara organizației utemiste. Ana e pilot „încercat“ acum. Dar prima dată cînd s-a pomenit la simplă comandă, știți ce a făcut ? Nu i-a fost frică — frică la aviatori ? — nu. Dar ca să înlocuiască lipsa instructorului și-a scos boneta de pe cap și a pus-o pe scaunul de alături. .Aș fi vrut să pot reda în aceste rînduri ceva din frumusețea vieții din această școală, să redau pasiunea cu care muncesc viitorii piloți. E mult prea bogată însă activitatea ce se desfășoară aici pentru a o putea oglindi într-un scurt reportaj. Voi consemna însă, neapărat, cîteva nume : Ivanovici, Crîșmaru, Constantinescu, Nicolae Tudorache, Prejbeanu Georgeta, Pătrașcu. Sînt numele celor care muncesc cu abnegație pentru formarea piloților, sînt numele harnicilor instructori de la școala de zbor cu motor „Aurel Vlaicu". S. Duminică 2 septembrie 1956 Nr. 206 (3126) De ziua sărbătoririi Zilei Aviației Romîne, piloții, inginerii și tehnicienii Flotei Aeriene a Uniunii Sovietice trimit un călduros salut cititorilor ziarului „Apărarea Patriei“. General locotenent de aviație EVGHENI MIHAILOVICI BELEȚKI ,ocțiitorul comandantului flotei Aeriene a U.R.S.S. Din zările întunecate se revarsă îngînarea monotonă, cunoscută, a unui motor de avion. Privirile căutau zadarnic să zărească avionul ce își tăia drum prin noapte. Zgomotul creștea cu fiecare clipă și, deodată, o lamă de lumină țîșii de pe aerodrom spre înălțimi. Mai tîrziu, avionul ateriză în bune condiții. Din carlingă coborî locotenentul Niculescu. Gazdele și musafirul și-au strîns miinile. Se cunoșteau. Toți se îndreptară spre cortul comandantului. Și cum pe front noutățile sînt atît de așteptate, musafirul și gazdele se asaltară cu întrebări: „Ce mai faci măi, Niculescule ? Ce mai e pe la voi ? Ce se mai aude . Hai, spune, povestește-ne, nu mai aștepta Invitație specială, Sîrbu,vorbi pilotul [POVESTIRE] Sînt atît de multe Iacit nu știu cu ce să încep. Cele bune le cunoașteți și voi. Mergem înainte, mereu înainte. Trist este visa că au mai căzut și dintr-ai noștri. Escadrila noastră a înregistrat ieri încă o pierdere . Cine-i 7 11 cunoaștem ? — intră în vorbă pilotul Turdeanu, a cărui față purta încă amprenta unor grave arsuri. — 11 știți și voi. Mi-a fost coechipier. Ultimele luni am luptat împreună la Turda, Cluj, Apahida, Salonta, Nyiretgháza și ieri la Mișcolț. Fraților, Vlăsceanu nu mai este. A căzut ca un erou. Unu- Vlăsceanu, puștiul acela mărunțel, blond, care dupa victoria de la Luduș se dăduse tumba? , <— Vlăsceanu, prietenul meu, vorbi cu emoție Olaru. Antiaeriana sau... în luptă aeriană? » — Să vedeți cum a fost : Ieri, pe la 4 dimineața, am primit ordin să ne pregătim pentru decolare. Patrula mea avea misiunea să însoțească 10 avioane de bombardament. Ca de obicei, eu eram cap. In strigă Vlăsceanu, în dreapta Alexandrescu cu Tibor. Cerul era limpede și nu ne-a fost greu să descoperim bombardierele încă înainte de a ajunge la locul de adunare. Eu și Vlăsceanu ne-am plasat ....... — în stînga, la înălțimea de 4.000 m, iar Alexandrescu cu Tibor la 800 m. deasupra formației bimotoarelor. Trecurăm linia frontului și ne îndreptarăm spre obiectiv. In cîteva rânduri am fost întîmpinați de focul masiv al tunurilor antiaeriene. Am virat și ne-am așezat din nou pe direcție. In cele din urmă a apărut Mișcolțul. Am ocolit orașul prin vest și bombardierele au lărgit formația, pregătindu-se de atac. De undeva au început să tragă anemic cîteva baterii de antiaeriană de calibru mic. Nu ne-am sinchisit. Cum am trecut de șosea, bombardierele au atacat în picaj. Pe dată, deasupra pădurii s-au ridicat trîmbe de fum negru. Bombele au lovit în plin și formația se pregătea pentru ultima intrare la obiectiv. Ne-am înscris și noi în viraj. Aruncîndu-mi privirea în stînga, am observat șase „Messere" luînd înălțime. „Pescărușul unu, fii atent“. „Am observat“ — mi-a răspuns Alexandrescu. Hitleriștii s-au îndreptat direct spre bombardiere ca și cînd noi nici n-am fi existat. Trăgătorii de pe bombardiere au deschis focul. „Ar fi momentul“ m-a anunțat nestăpînit Vlăsceanu. Intr-adevăr, nu mai era timp de pierdut. „Fii atent, pornim, am comunicat eu. Aripa coechipierului s-a apropiat de planul avionului meu. Fără să slăbim din vedere pe hitleriști, am mărit viteza. Văzînd că noi stăm gata de orice, hitleriștii ezitară să atace, vrînd parcă să ne descopere intențiile. Comandantul formației de bombardiere, om cu mult curaj, pornise să-și descarce prețioasa încărcătură peste desimea vie din marginea păduricii. Intărîtați, hitleriștii au atacat. Tocmai mă pregăteam să felicit pe trăgător pentru proiectilele descărcate în motorul unui „Messer“ ce luase pe dată foc, cînd am auzit pe Alexandrescu : „Vlăscene, trage că e sub tine“. Avionul lui Vlăsceanu a țîșnit în sus și un „Messer“ îl urmărea gata să tragă. Am tresărit. Știam că viteza „Messeru-Desen de A.BUICULESCU lui“ pe verticală e mare și hitleriștii se pricep să tragă din asemenea poziție. Am tras de manșă și am apăsat brusc pe palonierul stîng. In clipa următoare, fuselajul cu zvastica mi-a apărut foarte aproape. Fără să mai privesc prin colimator, am apăsat pe contactul mitralierelor. Vă spun sincer că pînă atunci nu am avut ocazia că văd vreun avion executînd pendulul. „Messerul“ a mai urcat cît a mai urcat, rămînînd o clipă parcă bătut în cuie, după care a luat-o în jos pe coadă. Dibaclul manevrlor Vlăsceanu a intrat imediat în formație. A început jocul Infernal al luptei. Atacam și eram atacați. Urmăream și eram urmăriți. In același timp, capul formației de bombardiere ne-a anunțat că își îndeplinise misiunea și că se îndreaptă spre casă. Deși aveau două pierderi, hitleriștii atacau cu mai multă înverșunare. In două rînduri, pentru scurt timp, au reușit să ne rupă de bombardiere. Celula lui Alexandrescu se ținea și ea bine. ..Benzina... benzina“ am auzit deodată în cască, fără să-mi dau seama cine a vorbit. M-am uitat la kitrometru. Mai puteam sta în aer în jur de 22 minute, timp suficient ca să ajungem la bază. Am pornit iar la atac și am reușit să îndepărtăm vînătoarea inamică de bombardiere. Am strîns apoi formația și am hotărît retragerea. Hitleriștii ne-au blocat trecerea. Aveam de ales : ori ne facem drum cu orice risc, ori stăm în cerc defensiv pînă la ultima picătură de benzină și apoi să aterizăm în liniile inamice. Prima am găsit-o cea mai nimerită și am comunicat hotărîrea piloților. Am mărit viteza și am pornit. Au trecut doar cîteva clipe, cînd am auzit pe Vlăsceanu : „Sînt „Pescărușul“ 2, priviți în stînga“. M-am uitat. Dinspre soare, o formație de 7 „Messere" venea să întărească forțele hitleriștilor. M-am gîndit să luăm înălțime, dar nu aveam oxigen. „Asta-i nuntă, nu ospăț“, a răsunat în aceste clipe grele vocea lui Vlăsceanu. Ne-am continuat drumul. Prin oglinda retrovizoare am observat o celulă fascistă pregătindu-se să ne repereze. „Alexandrescule, păstrează direcția! Vlăsceanule.. Crește !“ Coechipierul a înțeles despre ce este vorba și cînd am zis „acum“, eu pe o parte, el pe cealaltă, am virat., Crezînd că noi am fugit, hitleriștii s-au lăsat momiți de Celula’ lui Alexandrescu. Am tras în viraj de luptă și răsturnăm spre celula lui Alexandrescu. Privind fix prin colimatoare, hitleriștii nu ne-au observat și înainte ca el să dea drumul la un proiectil măcar, deschidem noi un foc nimicitor da la mică distanță. ..Asta-i nuntă, nu ospăț“ — strigă Vlăsceanu, urmărind prăbușirea celor două „Messere". fc După această victorie am fost atacați din toate părțile. Rafalele se încrucișau și treceau tot mai des prin fața cabinelor noastre. Pe lingă mine a trecut fulgerător ampenajul aprins al unui avion. Intr-un moment de răgaz m-am uitat după ai noștri. Ii observ pe toți. „A fost tot fascist“, m..am zis eu bucuros. — „Pescărușul unu, te atacă !“ — aud în cască,, Virez, dar prea tîrziu. Avionul se scutură. Mi-am dat seama că m-a lovit. Rafala a trecut mai jos de scaun cu vreo trei palme. M-am bucurat că aveam motor și comenzi. „Pescărușul unu, nu mai am muniție“ — strigă Vlăsceanu. Ordon formarea cercului defensiv. Mă grăbesc să fac acoperirea lui Vlăsceanu, dar fasciștii vroiau să mă doboare cu orice preț. Două „Messere“ se țineau scai de mine. Vlăsceanu mi-a comunicat că e în stînga. II chem și virează spre mine. „Te atacă pe verticală și în spate“, mi-a strigat Vlăsceanu, înclin și string cît pot virajul. Mă uit spre interiorul virajului și văd avionul lui Vlăsceanu picînd năpraznic spre „Meșserul“ ce urca luminare. ..I-o trage Vlăsceanu“ îmi zic, dar mă cutremurai amintindu-mi că nu mai are la bord nici un cartuș. II avertizez: „Nu ai cartușe, redresează“... .....Va fi mai puțin cu unul“ îmi răspunde Vlăsceanu. Privindu-l, am amuțit. Ca un bolid, avionul lui Vlăsceanu intră în botul „Messerului“. O explozie grozavă și un nor de fum. A fost atît de fulgerător încît nu-mi venea să cred. Un tremur nervos de durere, de răsbunare, îmi stăpînea ființa. Lupta a mai durat puțin. Văzînd ce sînt în stare ai noștri, nemții luară înălțime și se împrăștiară spre apus. Ne-am apropiat plan la plan și fără ca vreunul să spună un cuvînt măcar, ne-am depărtat de locul unde căzuse Vlăsceanu. Așa a fost, dragii mei. De ieri, puștiul acela blond, care după prima victorie de la Luduș se dase tumba, nu mai există printre noi. Locotenent major I. CHERECHEȘ ât-r/**- cUsS-lA*<— • O p* ft* /lyw/" c/c-a «mo A -, RAPORTUL ESCADRILEI (Foto: ST. IONESCU)