Apărarea Patriei, septembrie 1956 (Anul 12, nr. 206-230)

1956-09-02 / nr. 206

2 întîlnire în stratosferă Pe cer, cîteva petece de nori plu­tesc agale ca niște fulgi de păpă­die. Soarele pare că se topește re­­vărsîndu-și ploaia de scântei peste coaja pământului. Pe deasupra pis­tei, ce dogorește ca o plită se În­tinde oglinda de cristal a unei ape din care se ridică tremurînde Valu­tele de aburi străvezii. Un avion, aterizat cu cîteva clipe mai înainte, lunecă, oglindindu-se pe suprafața­ a­­pei ca pe gheața unui patinoar. De aici, din capătul aerodromului, că­pitanul Onciu Vasile, un pilot înalt, cu fața prelungă și ochi neastîmpă­­rați, privește cu admirație fenome­­nul „fetei morgane". — Mă știi că nu-s o fire poeti­că, se adresează el la un moment dat coechipierului său, locotenentul Coman Vasile, dar e atît de fru­moasă afurisita asta de „fata mor­gana“ încît... In aceeași clipă, însă, Se auzi un strigăt : Alarmă ! Ca niște atleți porniți din gropile de plecare, cei doi piloți o zbughiră într-un suflet spre avioane. Săriră din fugă în carlingă, își puseră cu repeziciune parașutele și, peste cî­teva secunde, cele două avioane în­cepură­­ să scuipe flăcări din ejuzor, ridicînd ciuperci de praf în urma cozilor. Aplecat deasupra unei hărți mul­ticolore, cu un compas într-o mină și cu un creion în cealaltă, ofițerul navigator Hoară Emil calculează cu febrilitate punctul de întîlnire al vânătorilor cu ținta. „Inamicul“ zboară pe deasupra munților la mare înălțime și cu mare viteză. Fiecare secundă e foarte prețioasă- Misiu­nea trebuie îndeplinită și rezultatul depinde în mare măsură și de el. Aliniamentul de întîlnire a fost fixat. Drumul țintei înaintează ca un șarpe peste coama munților de pe hartă. Planșetistul înscrie me­sajele unul după altul. O deschiză­tură de compas și navigatorul în­tinde apoi o hîrtiuță, pe care a scris ceva, ofițerului cu dirijarea, Ioana Constantin. Acesta transmite la rîn­­dul său piloților în aer. — „Lăstunul“ 395, sînt „Vatra“, cap compas zero grade, înălțime 10.000 metri... — „Lăstunul“ 395, cap compus zero grade, confirmă, înălțime 10.000 metri... — Au apărut vînătorii, raportea­ză planșetistul, și undeva pe hartă, la nord de aerodrom, creionul roșu face o însemnare, apoi alta și alta. Topările se­ țin lanț de ambele părți. Avioanele­ se apropie vertiginos unele de altele.­Mișcările navigatorului de­vin din ce în ce mai calme, mai si­gure. Mecanismul punctului de co­mandă funcționează ca un ceasor­nic bine pus­ la punct. Piloții exe­cută zborul­ conform calculelor, res­pectând c­u strictețe traiectul. Ținta nu va­­ putea scăpa. Nu va scăpa cu nici­ un preț.­­ Celula vînătorilor a depășit 9000 de metri și continuă să urce spre hotarul stratosfera. Căpitanul Onoiu Vasile, pilotul acesta pe cît de guraliv și iute ca piperul jos, la sol, pe atît de tăcut și calmi în timpul acestei grele misiuni, priveș­te mereu busola și trage cu coada ochiului la avionul coechipier, și crește inima de bucurie cînd vede pe Coman că se ține în formație „parcă ar fi pus cu mina“. Altimetrul indică 11.000 metri înălțime. Cei doi piloți, cu fața pe jumătate ascunsă sub măștile de oxigen, scrutează imensitatea spa­țiului aerian. Dincolo de munți,­ se întinde cît vezi c­u ochii podișul de zăpadă al norilor. Ținta trebuie să apară din moment în moment. Aș­teptarea pune nervii la grea încer­­­care. Avioanele aleargă cu peste 10-12 km. pe minut. Onoiu e fră­­mîntat de un singur lucru : să nu cumva să iasă în fața țintei. In a­­cest caz ar însemna să... — „Lăstunul“ 395, sînt „Vatra“, ținta vizor, cap compas 090 gra­de... răsună în căști vocea ofițeru­lui cu dirijarea. A sosit clipa hotărîtoare. Șeful celulei înscrie avionul în viraj pe dreapta. Coechipierul, manevrînd cu abilitate, trece imediat în stingă capului de formație, privind în a­celași timp înainte. Ținta nu se ve­de însă. Onoiu face ochii roată, a­­poi privește în față și în dreapta. El știe din experiență că, pînă să sosească comanda de jos, „inami­cul“ a parcurs cîțiva kilometri. Deci e posibil să-i fi trecut prin față. Deodată ceva sclipește în bătaia soa­relui, dar dispare din nou. Onoiu săgetează în continuare zarea sinilie și punctul sclipitor rea­pare­­ , „inamicul" a fost des­coperit. Vînătorii pornesc în ur­mărire. Din cauza aerului rarefiat, manevra e greoaie aici la hotarul stratosferei, dar piloții au uitat de acest lucru. Cu fiecare secundă se apropie de ținta care-și conturează tot mai clar coada, aripile, cabina. Inimile piloților zvîcnesc de bucuria reușitei misiunii. Tovarășii lor de jos i-au condus foarte bine la in­terceptare. Onoiu raportează apoi cu vocea lui sonoră dar gîtuită de emoție : — „Vatra“, te cheamă „Lăstu­nul“ 395! Ținta parbriz, înălțime 11.000 metri, caroul... sîntem în urmărire, recepție ! Asemenea rapoarte de descoperi­re a țintei au fost date de căpitanul Onoiu Vasile de atîtea și atîtea ori, dar parcă de fiecare dată emoția și bucuria sînt mereu altele. Vînă­torii au intrat la „atac“. Ținta e prinsă în cercul de foc al vizoare­lor. Fotomitralierele tîrîte ușor în căștile piloților, dovadă că își fac datoria. Căpitanul Onoiu urmărește atent evoluțiile de rîndunică ale coechipierului său, controlează o­­rientarea și supraveghează inten­țiile „inamicului“ Cele două avioane coboară prin apa nevăzută a oceanului aerian cu doi pești argintii înaripați. Din car­linga ermetic închisă, privirile pilo­ților îmbrățișează acum în voie pla­iurile patriei dragi. Pămîntul, văzut aparent în ne­mișcare de la 11.000 de metri, prin­de acum viață, pe măsură ce cute­zătorii înaripați coboară spre „casă“. Cu sentimentul datoriei împlinite, căpitanul Onoiu și coechipierul său se îndreaptă spre dunga albă a ae­rodromului lor drag. Căpitan I. CLENCIU Ofițerul tehnic de patrulă Da, este un bun tehnician, un om de nădejde. Aceste puține cuvinte, spuse cu multă căldură de către coman­­dant, mi-au întregit impresia ce mi-o făcusem despre locotenentul Crețu­ Gheorghe. îndeplinește funcția de ofițer tehnic,­­de patrulă,, Rezultatele pe care le obține au determinat pe șefii săi să-i încredințeze încă o patrulă, al cărei ofițer tehnic lip­sește de mai mult timp. Deși a­­cest lucru nu-i deloc simplu — vo­lumul de lucrări este mult mai mare, răspunderea de asemenea — locotenentul i Crețu se descurcă foarte bine. De curînd a fost și recompensat­­ in bani pentru felul cum își îndeplinește sarcinile. Cînd afli Asemenea lucruri des­pre un om ,care a muncit întot­deauna bine, nu-i deloc surprin­zător. Dar l­a locotenentul Crețu este vorba despre altceva. Cînd a fos­t avansat ofițer, n-a fost repartizat la avioane, ci în­tr-o altă mun­că. A făcut raport, fără rezultat însă. Mai tîrziu, un complex de împrejurări i-a creat posibilitatea să ocupe funcția de ofițer tehnic de patrulă. Vroia să arate acum ce poate, să reciștige parcă și timpul petrecut în cea­laltă muncă. Aceasta l-a făcut însă să săvîrșească greșeli. Cău­ta să facă totul singur. Se ames­teca în treaba maiștrilor șefi și a maiștrilor mecanici. Pe aceștia îi repezea, ii neglija. Manifesta neîncredere în ei. Volumul mare de lucrări, pe care vroia să le facă singur, îl obliga să rămînă peste program. Nu se sinchisea de lucrul acesta, dar îi ținea și pe subordonați peste orele nor­male de lucru. Din aceste pricini se ajunsese intr-un timp ca oa­menii să-și ceară mutarea din subordinea ofițerului Crețu. Asupra acestei stări de lucruri i s-au deschis ochii lui Crețu în adunarea de partid, care i-a dis­cutat cererea de primire în rin­­dul candidaților. Comuniștii i-au arătat fără menajamente lipsurile din munca lui. Dar comuniștii i-au mai arătat și încrederea că el se va schimba,­­primindu-l în rîndul candidaților.­­ Această adunare a fost punc­­tul de cotitură in munca mea, mi-a mărturisit locotenentul Cre­­țu. Cîtva timp m-am frămîntat ce să fac. Mi-era greu să­ nu inter­vin peste tot. Parcă îmi era tea­­mă că reviziile, reparațiile, nu vor fi bine făcute fără amestecul meu. Așa mă obișnuisem. Am stat de vorbă și cu alți tovarăși, am urmărit munca celorlalți ofi­țeri tehnici de patrulă. Și am gă­sit soluția : ridicarea calificării maiștrilor șefi și a maiștrilor me­­canici, temeinica organizare a lo­cului de muncă. Și intr-adevăr. In perioada de la adunarea de partid și pînă as­tăzi, locotenentul Crețu a fost consecvent­ în această­­ privință. Rezultatele : oamenii cer să lucre­­ze în subordinea lui, îndepli­nește cu succes sarcinile pentru doi ofițeri tehnici de patrulă, nici un avion indisponibil la zbor, nici o pană din cauza pregătirii ma­terialului. Cea mai mare satisfacție i-o dă însă calificarea oamenilor. Iată-l, de pildă, pe soldatul fruntaș Broș­­tiuc Vasile. Cînd a venit din școală era mai slab pregătit de­cit ceilalți. Necesita mai multă preo­­cupare. Locotenentul Crețu a în­țeles. Și-a dat seama că Broștiuc poate deveni un bun maistru șef. S-a ocupat cu interes de el. La toate discuțiile pe care le-a pro­vocat cu specialiștii din patrulă, la schimbul de experiență or­ganizat, a insistat în mod deo­sebit asupra lui Broștiuc. L-a se­minarizat mai des decit pe cei­lalți. L-a îndrumat mai atent ce să studieze, i-a explicat mai pe larg, demonstrîndu-i practic, la a­­vion, diferitele lucrări ce trebuiesc efectuate. Și, la examenul practic de calificare — schimbarea tubu­lui central și a culasei la un avion — Broștiuc n-a dezmințit așteptările șefului său. Echipajul condus de maistrul șef, soldatul fruntaș Broștiuc Vasile, este as­­tăzi fruntaș pe patrulă. Atitudinea față de muncă a lo­cotenentului Crețu Gheorghe, în­țelegerea justă a lucrului cu oa­menii, sînt garanții sigure ale u­­nor și mai frumoase rezultate. Căpitan I. STOICA (Doto : D. GUIȚA) Vești dintr-un atelier de reparații Urmărind reparațiile cele mai frecvente care se făceau în atelier, tehnicul căpitan Lupescu Ștefan a observat la un moment dat că axu­­rile bolțurilor de la roțile avioane­lor erau în majoritate gripate. Stu­diind în amănunțime cauza acestui grilaj, el a constatat că se datorește gresării insuficiente a bolțurilor. Pentru că în unitate erau puțini recalimiți, gresarea nu se putea e­­xecuta la timp și în cele mai bune condiții. Pentru a înlătura acest neajuns, căpitanul Lupescu a propus și apoi a asigurat construirea din materiale recuperate a unui număr mai mare de tecalimiți. Puși în practică, noii tecalimiți au dat rezultate bune, a­­sigurînd gresarea avioanelor în cele mai bune condiții. O altă inovație a căpitanului Lu­pescu a fost făcută în sprijinul con­trolului etanșității circuitului de benzină. Cu aparatul conceput de el fără a porni motorul , se face con­trolul de linie. In același timp se face și controlul funcționă­rii manometrului de benzină de la bord. După control, benzina din circuit revine din nou în butelia aparatului. In felul acesta, controlul se face mult mai repede, mai sigur și nu consumă nici benzină și nici motoresurse. Locotenent major E. LĂCĂTUȘ — APĂRAREA PATRIEI ­Foto: M. FELIX1 Tineri care prind aripi Școala de zbor cu motor „Aurel Vlaicu“. Punctul de zbor e instalat în mijlocul aerodromului. Stau ală­turi de un grup de elevi-piloți. Ci­neva îmi spune, o voce care mă convinge, că școala este fruntașă, cu oameni foarte buni. Cuprind cu privirea cîmpul pe care se află ae­rodromul. Acolo, în depărtare, ză­resc liziera unei păduri. Liniștea e tulburată doar de „plinurile“ care zboară deasupra noastră. Pri­vesc atent, totul. I. De departe nu poți deosebi fete­le de băieți. Toți sînt îmbrăcați la fel. Piloții — pot să-i numesc așa, deoarece mai au puțin zile și vor primi brevetele — sînt în faza de perfecționare. Zboară demult la simplă comandă. Ce înseamnă de­mult, cînd școala a început la 15 aprilie ? Demult înseamnă două luni. Nu înșir aici numele tuturor ti­nerilor despre care mi s-a vorbit că sînt piloți talentați. Sînt foarte mulți : Heljiu Ana, Apostu Vasile, Chiriac Angela, Istvan Mănăchescu Elena, Rotărescu Eugen, Du­mitru, Pop Raveca, Bucătaru Cons­tantin. Sînt cei mai buni. Dar nu numai ei. Mai sînt încă mulți alții. Stăteam așezată pe iarbă, în bă­taia soarelui și vorbeam cu ei des­pre aviație, despre planurile lor de viitor, despre comandantul școlii, despre tovarășul Rotaru, despre via­ță, despre cărți etc. Din cînd în cînd zăream mișcă­rile starterului care-și agita fanioa­nele. Cineva spune : „Pe panta de coborîre n-ai supravegheat vitezo­metrul. Mai faci două ture de pistă“. Incet-încet, peste cîmpul întins, peste tinerii cu parașutele în spate care se urcă voioși în carlinga a­­vionului pentru a zbura la simplă comandă, peste păduricea din de­părtare, încep să se aștearnă um­brele serii. Parcă tot nu-mi vine să cred că fetele și băieții aceștia, pînă mai ieri copii, mînuiesc a­­vioane. Sînt încă uimită. Ii privesc cum, după zbor, șterg praful de pa aparate, îmi trece prin minte un gînd — să învăț pilotajul.. A Prin fereastra deschisă a ca­merei, văd în depărtare luminile o­­rașului. După ce m-am reîntors de la aerodrom am vizitat școala. E construită prin ’51—52. E frumos și curat în dormitoarele mari, în­­ sălile de cursuri. Pereții sînt zu­grăviți în culori plăcute, iar pe jos sînt așternute covoare. După prela­­ de zbor, elevii se reîntorc la clase, unde instructorii se predau aerodi­namică, navigație, construcții de motoare, geografie. Nu am reușit să merg pe aero­drom dimineața la 5,30. Am ajuns mai tîrziu, cînd activitatea de zbor era în toi. O dimineață plăcută. Vîntul abia ușor. Tovarășul Giorgi îmi vorbise mult de Rotărescu Du­mitru. Am vrut să-l cunosc. Dar era plecat împreună cu alți colegi la examen — la școala militară de aviație. Da, tinerii aceștia merg mereu înainte. ...E înaltă, cu părul blond și o­­chii verzi. O cheamă Chiriac An­gela. S-a împrietenit de la început cu Elena Codrean. După ce vor primi brevetul, vor merge să dea examen la școala de aviație agri­cole. Sînt emoționate de pe acum la gîndul examenului. Vor reuși ? Cînd să ne despărțim, Angela îmi spune : „Știi, de 13 ani do­resc să devin aviatoare, adică de la... 7 ani, cînd am zburat prima dată, ca pasager, bineînțeles“. — Tovarășe instructor, am exe­cutat 5 ture de pistă. Cea care dă raportul e Ana Helsiu, secretara or­ganizației utemiste. Ana e pilot „încercat“ acum. Dar prima dată cînd s-a pomenit la simplă comandă, știți ce a făcut ? Nu i-a fost frică — frică la aviatori ? — nu. Dar ca să înlocuiască lipsa instructorului și-a scos boneta de pe cap și a pus-o pe scaunul de alături. .Aș fi vrut să pot reda în aces­te rînduri ceva din frumusețea vie­ții din această școală, să redau pa­siunea cu care muncesc viitorii piloți. E mult prea bogată însă activitatea ce se desfășoară aici pentru a o putea oglindi într-un scurt reportaj. Voi consemna însă, neapărat, cîteva nume : Ivanovici, Crîșmaru, Cons­­tantinescu, Nicolae Tudorache, Prej­­beanu Georgeta, Pătrașcu. Sînt nu­mele celor care muncesc cu abne­gație pentru formarea piloților, sînt numele harnicilor instructori de la școala de zbor cu motor „Aurel Vlaicu". S. Duminică 2 septembrie 1956 Nr. 206 (3126) De ziua sărbătoririi Zilei Aviației Romîne, piloții, inginerii și tehnicienii Flotei Aeriene a Uniunii Sovietice trimit un călduros salut cititorilor ziarului „Apărarea Patriei“. General locotenent de aviație EVGHENI MIHAILOVICI BELEȚKI ,ocțiitorul comandantului flotei Aeriene a U.R.S.S. Din zările întunecate se revarsă îngînarea mo­notonă, cunoscută, a unui motor de avion. Privirile căutau zadarnic să zărească avionul ce își tăia drum prin noapte. Zgomotul creștea cu fiecare clipă și, de­odată, o lamă de lumină țîșii de pe aerodrom spre înălțimi. Mai tîrziu, avionul ateriză în bune condiții. Din carlingă coborî locotenentul Niculescu. Gazdele și musafirul și-au strîns miinile. Se cunoșteau. Toți se îndreptară spre cortul comandantului. Și cum pe front noutățile sînt atît de așteptate, musafirul și gazdele se a­­saltară cu întrebări: „Ce mai faci măi, Ni­­culescule ? Ce mai e pe la voi ? Ce se mai aude . Hai, spune, po­­vestește-ne, nu mai aștepta Invitație spe­cială, Sîrbu,vorbi pilotul [POVESTIRE] Sînt atît de multe Iacit nu știu cu ce să încep. Cele bune le cunoașteți și voi. Mergem înainte, me­reu înainte. Trist este visa că au mai căzut și dintr-ai noștri. Escadrila noastră a înregistrat ieri încă o pier­dere . Cine-i 7 11 cunoaștem ? — intră în vorbă pilotul Turdeanu, a cărui față purta încă amprenta unor gra­ve arsuri. — 11 știți și voi. Mi-a fost coechipier. Ultimele luni am luptat împreună la Turda, Cluj, Apahida, Sa­­lonta, Nyiretgháza și ieri la Mișcolț. Fraților, Vlăs­­ceanu nu mai este. A căzut ca un erou. Un­u-­ Vlăsceanu, puștiul acela mărunțel, blond, care dupa victoria de la Luduș se dăduse tumba? , <— Vlăsceanu, prietenul meu, vorbi­ cu emoție Olaru. Antiaeriana sau... în luptă aeriană? » — Să vedeți cum a fost : Ieri, pe la 4 dimineața, am primit ordin să ne pregătim pentru decolare. Patrula mea avea misiunea să însoțească 10 avioane de bom­bardament. Ca de obicei, eu eram cap. In strigă Vlăs­ceanu, în dreapta Alexandrescu cu Tibor. Cerul era limpede și nu ne-a fost greu să descoperim bombardie­rele încă înainte de a ajunge la locul de adunare. Eu și Vlăsceanu ne-am plasat ....... — în stînga, la înălțimea de 4.000 m, iar Alexandrescu cu Tibor la 800 m. deasu­pra formației bimotoarelor. Trecurăm linia frontului și ne îndreptarăm spre obi­ectiv. In cîteva rânduri am fost întîmpinați de focul masiv al tunurilor antiae­riene. Am virat și ne-am a­­șezat din nou pe direcție. In cele din urmă a apărut Miș­­colțul. Am ocolit orașul prin vest și bombardierele au lărgit formația, pregă­­tindu-se de atac. De undeva au început să tragă ane­mic cîteva baterii de antiae­riană de calibru mic. Nu ne-am sinchisit. Cum am trecut de șosea, bombardiere­le au atacat în picaj. Pe dată, deasupra pădurii s-au ridicat trîmbe de fum negru. Bombele au lovit în plin și formația se­ pregătea pentru ultima intrare la obiectiv. Ne-am înscris și noi în viraj. Aruncîndu-mi privirea în stînga, am obser­vat șase „Messere" luînd înălțime. „Pescărușul unu, fii atent“. „Am observat“ — mi-a răspuns Alexandrescu. Hitleriștii s-au îndreptat direct spre bombardiere ca și cînd noi nici n-am fi existat. Trăgătorii de pe bombar­diere au deschis focul. „Ar fi momentul“ m-a anunțat nestăpînit Vlăsceanu. Intr-adevăr, nu mai era timp de pierdut. „Fii atent, pornim, am comunicat eu. Aripa coechipierului s-a apropiat de planul avionului meu. Fără să slăbim din vedere pe hitleriști, am mărit vi­teza. Văzînd că noi stăm gata de orice, hitleriștii e­­zitară să atace, vrînd parcă să ne descopere intenții­le. Comandantul formației de bombardiere, om cu mult curaj, pornise să-și descarce prețioasa încărcătură peste desimea vie din marginea păduricii. Intărîtați, hit­leriștii au atacat. Tocmai mă pregăteam să felicit pe trăgător pentru proiectilele descărcate în motorul unui „Messer“ ce luase pe dată foc, cînd am auzit pe A­­lexandrescu : „Vlăscene, trage că e sub tine“. Avionul lui Vlăsceanu a țîșnit în sus și un „Messer“ îl urmărea gata să tragă. Am tresărit. Știam că viteza „Messeru-Desen de A.­BUICULESCU lui“ pe verticală e mare și hitleriștii se pricep să tra­gă din asemenea poziție. Am tras de manșă și am apă­sat brusc pe palonierul stîng. In clipa următoare, fuse­la­jul cu zvastica mi-a apărut foarte aproape. Fără să mai privesc prin colimator, am apăsat pe contactul mitra­lierelor. Vă spun sincer că pînă atunci nu am avut o­­cazia că văd vreun avion executînd pendulul. „Mes­serul“ a mai urcat cît a mai urcat, rămînînd o clipă parcă bătut în cuie, după care a luat-o în jos pe coadă. Dibaclul manevrlor Vlăsceanu a intrat imediat în for­mație. A început jocul Infernal al luptei. Atacam și eram atacați. Urmăream și eram urmăriți. In același timp, capul formației de bombardiere ne-a anunțat că își îndeplinise misiunea și că se îndreaptă spre casă. Deși aveau două pierderi, hitleriștii atacau cu mai multă înverșunare. In două rînduri, pentru scurt timp, au reușit să ne rupă de bombardiere. Celula lui­ A­­lexandrescu se ținea și ea bine. ..Benzina... benzina“ am auzit deodată în cască, fără să-mi dau seama cine a vorbit. M-am uitat la kitrometru. Mai puteam sta în aer în jur de 22 minute, timp suficient ca să ajungem la bază. Am pornit iar la atac și am reușit să îndepăr­tăm vînătoarea inamică de bombardiere. Am strîns a­­poi formația și am hotărît retragerea. Hitleriștii ne-au­ blocat trecerea. Aveam de ales : ori ne facem drum cu orice risc, ori stăm în cerc defensiv pînă la ultima picătură de­ benzină și apoi să a­­terizăm în liniile­ i­­namice. Prima am găsit-o cea mai nime­­­rită și am comunicat hotărîrea piloților. Am mărit viteza și am pornit. Au trecut doar cîteva clipe, cînd am auzit pe Vlăsceanu : „Sînt „Pescărușul“ 2, priviți în stînga“. M-am uitat. Dinspre soare, o formație de 7 „Messere" venea să în­tărească forțele hitleriștilor. M-am gîndit să luăm înăl­țime, dar nu aveam oxigen. „Asta-i nuntă, nu ospăț“, a răsunat în aceste clipe grele vocea lui Vlăsceanu. Ne-am continuat drumul. Prin oglinda retrovizoare am observat o celulă fascistă pregătindu-se să ne repe­reze. „Alexandrescule, păstrează direcția! Vlăsceanule.. Crește !“ Coechipierul a înțeles despre ce este vorba și cînd am zis „acum“, eu pe o parte, el pe cealaltă, am virat., Crezînd că noi am fugit, hitleriștii s-au lăsat momiți de Celula’ lui Alexandrescu. Am tras în viraj de luptă și răsturnăm spre celula lui Alexan­drescu. Privind fix prin colimatoare, hitleriștii nu ne-au observat și înainte ca el să dea drumul la un proiectil măcar, deschidem noi un foc nimicitor da la mică distanță. ..Asta-i nuntă, nu ospăț“ — stri­gă Vlăsceanu, urmărind prăbușirea celor două „Messere". fc După această victorie am fost atacați din toate păr­țile. Rafalele se încrucișau și treceau tot mai des prin fața cabinelor noas­tre. Pe lingă mine a trecut fulgerător ampenajul aprins al unui avion. Intr-un mo­ment de răgaz m-am uitat după ai noștri. Ii observ pe toți. „A fost tot fascist“, m..am zis eu bucuros. — „Pescărușul unu, te atacă !“ — aud în cască,, Virez, dar prea tîrziu. A­­vionul se scutură. Mi-am­ dat seama că m-a lovit. Rafala a trecut mai jos de scaun cu vreo trei palme. M-am bucurat că aveam motor și comenzi. „Pescă­rușul unu, nu mai am mu­niție“ — strigă Vlăsceanu. Ordon formarea cercului defensiv. Mă grăbesc să fac acoperirea lui Vlăscea­nu, dar fasciștii vroiau să mă doboare cu orice preț. Două „Messere“ se țineau scai de mine. Vlăscea­nu mi-a comunicat că e în stînga. II chem și virea­ză spre mine. „Te atacă­ pe verticală și în spate“, mi-a strigat Vlăsceanu, înclin și string cît pot virajul. Mă uit spre interiorul virajului și văd avionul lui Vlăs­ceanu picînd năpraznic spre „Meșserul“ ce urca lu­minare. ..I-o trage Vlăsceanu“ îmi zic, dar mă cu­tremurai amintindu-mi că nu mai are la bord nici un cartuș. II avertizez: „Nu ai cartușe, redresează“... .....Va fi mai puțin cu unul“ îmi răspunde Vlăsceanu. Privindu-l, am amuțit. Ca un bolid, avionul lui Vlăs­ceanu intră în botul „Messerului“. O explozie groza­vă și un nor de fum. A fost atît de fulgerător încît nu-mi venea să cred. Un tremur nervos de durere, d­e răsbunare, îmi stăpînea ființa. Lupta a mai durat puțin. Văzînd ce sînt în stare ai noștri, nemții luară înălțime și se împrăștiară spre apus. Ne-am apropiat plan la plan și fără ca vre­unul să spună un cuvînt măcar, ne-am depărtat de locul unde căzuse Vlăsceanu. Așa a fost, dragii mei. De ieri, puștiul acela blond, care după prima victorie de la Luduș se dase tum­ba, nu mai există printre noi. Locotenent major I. CHERECHEȘ ât-r/**- cUsS-lA*<— • O p* ft* /lyw/" c/c-a «mo A -, RAPORTUL ESCADRILEI (Foto: ST. IONESCU)

Next