Argeş, 1974 (Anul 9, nr. 1-7)

1974-01-01 / nr. 1

Argeş — 5 EMINESCIANA Lin constituent al //Lipgrafiei interioare7' eminesciene Oricît de fascinantă ar fi şi prin sine, studierea biografiei interioare a unui mare creator nu interesează în critica şi istoria literară din vreun punct de vedere psiho­logic ori moralistic (de aceea am şi abolit termenul-cheie uzitat odinioară în asemenea cazuri, — acela de „persona­litate“), ci din unghiul precumpănitor estetici E singurul în stare de a deschide perspective în favoarea mai bunei înţelegeri a operei- Distingîndu-i-se cum se cuvine tărî­­mul şi funcţiile, biografia interioară e de înţeles astăzi ca loc de întretăiere a tuturor medierilor, ca matcă a toate cîte resimte, cunoaşte, înfruntă creatorul de fru­mos, împingîndu-le nu în depozitul amintirilor bune de despănat la bătrîneţe, ci în stadiul prepoetic, pe muchia dintre potenţe şi actul plăsmuirii. Fără a ignora cu totul compenetrarea elementelor, cer­cetătorii de pînă acum s-au ocupat cele mai adeseori în mod separat de constituenţii biografiei interioare, oprin­­du-se deosebit de insistent doar la unul : cel intelectual. De aici şi semnificativa denumire de ,,biografie intelectu­ală" dată în mai multe rînduri acestei zone de cercetări. Insă în epoca de după Bergson, Freud, Jung, Kretschmer, Piaget nu mai e posibil a scurta viaţa sufletească a mari­lor personalităţi pe ,,felii“, pe ,,orizontală“, nu şi pe „ver­ticală“, după cum e cu neputinţă a face abstracţie de uni­tatea, interconexiunile, schimbul de substanţe şi funcţii cu atît de complexe consecinţe ale fluxului interior. Vom căuta deci acum — ca şi cu alte­­prilejuri —­in deplină cunoştinţă de cauză un limbaj comun cu predecesorii, dar numai spre a evita, întrucît e posibil şi necesar dialogul surzilor, — ţelul ce interesează pînă la urmă fiind totuşi spulberarea unora dintre nedumeririle şi judecăţile inac­ceptabile ce s-au acumulat. In fapt, dacă e să ne referim la aspectele intelectuale din cadrul a ceea ce numim ,­biografia interioară" a lui Iaminescu şi de ţinem — cum ne stă în obicei — să conti­nuăm lucrul de unde l-au lăsat alţii, atunci de la Cultu­ra poetului trebuie să pornim. Cum au procedat t°ţi Şi cum, încoronîndu-le eforturile, a făcut G. Călinescu, Ma­­iorescu, Gherea, N. Petraşcu, Angliei Demetriescu, Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, D. C­aracostea s-au mărginit în acest sens mai mult la consideraţii globale vizînd „spe­cificul“ şi la fapte invocate doar cu titlu de exemplu. Mai stăruitor, metodic, cum îi era felul, străduindu-se a se menţine în limitele controlabilului, era Tudor Vianu, prin suita de eseuri însumate în 1930 sub titlul Poezia lui Emi­nescu. Călinescu, în 1935, vizează dintr-o dată exhausti­vul. Şi o face cu atîta erudiţie, în ordinea documentară a lucrurilor, cu sagacitate, rigoare, ironii sîngeroase — dar foarte oportune pe atunci — la adresa celor ce vedeau în Eminescu ,pe „cel mai mare filosof, cel mai de seamă filolog, cel mai cult individ“ (Opera lui Mihai Eminescu, II, 1935, p. 5), încît nu foarte multe lucruri au rămas pe a­­ceastă latură de adăugat, rectificat, ameliorat. Au fă­cut-o, intr-un număr de probleme, Aurel Vasiliu, prin studiul Bucovina în viaţa şi opera lui M. Eminescu (din vo­lumul colectiv Eminescu şi Bucovina, 1943), D. Popovici, prin partea a II-a a capitolului Biografia şi prin capitolul numit Momentul literar din cursul Poezia lui Mihai Emi­nescu (Cluj, 1948), apoi Al. Elian, prin studiul Eminescu şi vechiul scris românesc (în Studii şi cercetări de biblio­logie, I, 1955), iar în timpurile din urmă Paul Cornea, prin studiile Eminescu şi predecesorii şi Lirica­­postpaşoptistă şi Eminescu (în volumul De la Alecsandrescu la Eminescu 1966), D. Murăraşu, în culegerea de Comentarii eminesci­ene (1967), Zoe Dumitrescu ,­uşulenga, prin secţiunea Emi­nesciene din volumul Valori şi echivalenţe umanistice (1973.) Principalul termen de referinţă rămîne, oricum, capi­tolul Cultura din monografia călinesciană. Şi dacă e să i se reproşeze astăzi ceva, e mai cu seamă faptul că nu si­­tuiază premisele la înălţimea concluziilor cercetării, care-s cu totul remarcabile prin sine : ,,Bine îndrumat în fiecare disciplină mai de seamă, dar nu îndeajuns ca învăţat E­­minescu era totuşi ca poet, un om foarte cult, înţelegînd prin cultură cea mai înaltă pregătire în anume scop, care aci e poezia- Ca poet, Eminescu a fost cel mai cult dintre poeţii noştri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tu­turor factorilor de cultură. Haşdeu înspăimîntat prin eru­diţie“, dar „n-are totuşi acel echilibru în care totul pare cu rost şi folositor şi pe care îl posedă în cea mai mare măsură Eminescu" (Opera lui Mihai Eminescu, I, ed. din 1969, p. 522-523). ...Acel echilibru în care totul pare cu rost şi folositor, mai bine nici că se puteau defini, desigur, funcţiile­­cul­turii“ la un scriitor de înzestrarea şi puterea de cuprinde­re a lui Eminescu (Tot astfel trebuie înţeleasă problema culturii, încă atît de controversată, şi în cazul lui Crean­gă­­. Ciudăţenia e, totuşi, că asupra rostului şi folosului diferiţilor constituenţi ai culturii eminesciene studiul lui G. Călinescu ne instruieşte puţin. Nu e, cu alte cuvinte, gîndit funcţional, ci rămîne mai curînd numai erudit. Un exemplu, la întîmplare : „in Cînd­ te-am văzut Verenă — zice Călinescu — e un vădit accent baudelairean şi nu-i de joc de mirare ca Eminescu să fi citit Les fleurs du mal, din care prietenul său V. Pogor traduce în Convorbiri li­terare (IV, 1870-1871, f. 51) Bohémiens en voyage și Don Juan aux enters. De altminteri, viziunea aceasta sarcasti­că de Trionfo della morte o aflăm și la Gautier...“ etc. Dar la Poe, în Viermele cuceritor, n-o aflăm ?! — am pu­tea întreba. Dar de ce nu şi din picturile lui Bruegel, — multe aflîndu-se la Viena, — se putea inspira Eminescu în Cînd te-am văzut, Verena ?! Sau, mai simplu, din obsesiile pe care i le putea determina participarea la prelungitele şedinţe de disecţii de la profesorul Gatscher ! Adevărul e. — I-a dezvăluit I. Creţu, prin articolul Izvoare vechi folo­site de Eminescu în scrierile sale (cf. Viaţa românească, nr. 10, 1965), — că poetul luase majoritatea imagini­lor­­cheie ale poemului dintr-o Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri... a lui Nicodim Monahul, pe care o achiziţionase de pe la anticari (Acum figurează la Biblioteca Academiei ca Ms-ul 3074). Că un Baudelaire îşi putea avea partea lui în a-l sugestiona pe Eminescu să trateze asemenea subiecte, nu e de fel exclus. Dar de ce să mergi totuşi atît de departe, cînd cărţile populare în circulaţie pînă mai deunăzi şi pe la iarmaroace îi erau a­­tît de aproape lui Eminescu ? Ponderea lor, în genere a manuscriselor şi tipăriturilor din secolele XVI-XVIII, a fost cu mult mai mare în configurarea viziunii eminesci­ene despre lume, a temelor şi motivelor poetice sau de altă natură. Şi totuşi, în capitolul Cultura din monografia călinesciană lipseşte — între altele — o despărţitură con­sacrată folclorului autocton, deşi mersese pînă la a-şi agonisi cunoscuta, masiva lui culegere. Lui Creangă, G­­­ălinescu, îi recunoaşte nu numai ,,cultură“ de extracţie folclorică, dar pînă şi „erudiţie paremiologică", iar în cultura lui Eminescu să fi considerat că folclorul româ­nesc a avut un rol neglijabil ? Nu mai insistăm pe această linie, pentru că intenţia noastră nu e de a minimaliza capitolul despre cultura lui Eminescu din monografia călinesciană. Deocamdată, al­tul mai complet şi mai util nu există ! Se impune numai — sine ira et studio — să semnalăm cel puţin (cît se poa­te, în limitele unui articol) ceea ce ar mai rămîne de fă­cut de acum înainte. Intîi, de stabilit ponderea diferiţilor autori (şi, în măsura posibilului, a unor culturi întregi) in formarea lui Eminescu, în adîncirea de sine, în — nu atît „influenţa“ (acesta e aproape un cuvînt fără noimă la un sintetizator !), cît în acel „Et in Arcadia ego !“ pe care un spirit universal precum cel eminescian îl putea invoca în atingere cu ceea ce-i era congener. In toate aceste pri­vinţe, să ne mai referim doar la ce zice Călinescu în ca­pitolul Cultura, la secţiunea consacrată Literaturii engle­ze : „Dintre autorii englezi, Shakespeare îi era cel mai scump (lui Eminescu — n.n.]“. Numai „dintre autorii en­glezi" ? Călinescu însuşi, ceva mai încolo, citează opinia poetului din Icoane vechi şi icoane nouă asupra „celui mai mare poet pe care l-a purtat pămîntul nostru“. Asta să nu spună nimic din cele trebuitoare pentru stabilirea u­­nui ax, a — expresia poetului ! — acelui punctum -saliens pentru „echilibrul“ de care vorbea Călinescu în cazul culturii celei mai ,,cu rost“ din cite se cunosc la scriitorii români ? Nu cumva Eminescu resimţea în Shakespeare cel mai congener spirit din cîte frecventase, ori care l-a ajutat să citească în sine mai adînc decît i-au putut înlesni oricare altele ? Răspunsul limpede ni-l dă poetul însuşi, în secunda strofă din poemul Cărţile (1876) : ,De-aş fi trăit cînd tu trăiai, pe tine te-aş fi iubit atît — cît te iubesc ? Căci tot ce simt, de este rău sau bine. — Destul că simt — tot ţie-ţi mulţumesc. Tu mi-ai deschis a ochilor lumine. M-ai învăţat ca lumea s-o citesc. Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala . S-aduc cu tine mi-este toată fala". Textul eminescian e limpede. Şi mai limpede-i însă altceva. In capitolul final al biografiei ce i-a consa­crat, detaliind lucrurile ca şi în cazul inteligenţei, G. Că­linescu zice : „In viaţa afectivă, Eminescu nu se ridică decît prin expresie deasupra norodului...“ Aceasta, după ce numai cu o pagină şi ceva înainte vorbise de „cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pă­mântul românesc“, întrebîndu-se cu îndoială — printr-o metaforă critică între toate memorabilă — cît timp va trece „pînă cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumu­­rilor sale“ (Viaţa lui Mihai Eminescu, ed. din 1964, p. 345, 343). Vasăzică, nu numai „prin expresie“, dar şi prin „tăria parfumurilor sale“ se ridică Eminescu „deasupra no­rodului“, — lucru, de altfel, absolut firesc la un exponent Insă tocmai aici, în „tărie“, în intensitatea, în dramaticita­­tea trăirilor se înalţă Eminescu mai presus de mulţi poeţi dintre cei mai mari ai lumii, situîndu-se în imediata ve­cinătate a lui Shakespeare. Urmărindu-le în maxima lor frămîntare, conflictul, în „hybris"-ul lor ajuns la paroxism, ca „divinul Brit“, autorul Odei (un metru antic) surprinde sentimentele în arderea lor mistuitoare cît şi a paserii Phönix, în culminaţia acestei arderi, zburînd ori poposind numai din creastă în creastă a vieţii afective, precum — aşa cum îl numea el pe Shakespeare — „geniala acvilă a Nordului". Iată deci un mod de a „citi“ lumea care atestă congeni­alitatea lor şi intuiţia eminesciană fără greş: ,,S-aduc cu tine mi-este toată fala". Mai există şi alte înrudiri adinei- E, mai cu seamă, vizibilă la amîndoi îngemănarea între a­­mintita tensiune a trăirilor (mod incomparabil de ,,asuma­re“ a existenţialului) şi luciditatea în a analiza rezultatele, a le integra într-o viziune sintetică deschizătoare de o­­rizonturi infinite. Vrajba dintre „viziune“ şi „filosofie“ dintre „citirea lumii“ cu acută participare şi „reflexia“ care conferă perspectivă, înalţă la sinteză,­­ departe de a-i dăuna poetului nostru, cum se crede de la o vreme, — nu există la autorul Scrisorii I, după cum nu e de atribuit nici celui ce a creat monologul lui Hamlet. Atitudinea concomitentă de actor şi de spectator, comună lui Shakes­peare şi lui Eminescu, duce în cazul amîndorura la conse­cinţe similare, aparent paradoxale. Intîi, e de observat bi­valenta planurilor de receptare a operei lor : cititorul obişnuit este frapat de concreteţea, culoarea, miresmele tari din — să zicem — Memento mori sau Regele Lear, impresiile acestea acţionînd senzorial, aproape tactil asu­­­pra lui, rafinatul, îndeobşte cel în multe feluri avizat asu­pra marii literaturi, întrevede pe dată dincolo de coaja strălucitoare a fructului şi de carnea chihlimbarie semin­ţele de reflexivitate. In al doilea rînd, bivalenţa aceasta, echilibrul atît de rar atins dintre sensibil şi inteligibil, e semn de deschidere, de angajare existenţiala, însă şi de dominare a acesteia prin demiurgia creaţiei cum la puţini scriitori ai lumii putem găsi. E aici „influenţă“, în sensul tocit, comparatistic al cuvîntului ? E, mai simplu şi mai propriu spus, înrudirea nemijlocită, de singe, dintre un părinte de supremă vrednicie şi un fiu pe potrivă. In strofa primă din Cărţile, Eminescu zicea despre Shakespe­are : „Ca dumnezeu te-arăţi în mii de feţe Şi-nveţi се-un ev nu poate să te-nveţe“. Insă, într-o versiune de prin 1879-1880 a Scrisorii IV, dăm de acest vers nu diferit de înţelesul celor ce elogiau pe Shakespeare, numai că vizîndu-1 de astă dată pe Emi­nescu însuşi : „Dintr-o zi culeg atîta, parc-aş fi trăit o mie". In fine, dintre atîtea trăsături congenere bătătoare la ochi, am mai aminti ce apropie pe multiple planuri eroti­ca eminesciană de „sonetele“ shakespearcene. Este evoluţia lor de la un dionisiac frenetic spre o seninătate fără ter­men de comparaţie, de dezabuzarea înaltă, „sfîrşeala“ exis­tenţială. La Shakespeare, această particularitate n-are cum să se explice prin metafizica unui filosof ca Schopenhauer, ce-i va succede după secole, aşa cum la Eminescu ea s-ar fi ivit fără ca Schopenhauer să fi existat. O distingem, în afara oricăror contingenţe livreşti, în timpuriu, turmen­tata versiune nepublicată din 1865 a poeziei Din străină­tate. O distingem, tîrziu, într-o postumă ca O, stingă-se-a vieţii..., iar la Shakespeare în atîtea sonete celebre : al XV-lea, al XXVII-lea ş-a. Raportul, în toate cazurile a­­mintite, nu e de influenţă, ci de afinitate congeneră. Cam în felul acesta gîndim că e de refăcut de acum înainte tabloul culturii lui Eminescu , spre a învedera în cît mai numeroase chipuri că totul e a cam pe bună dreptate postula G. Călinescu — „cu rost şi folosi­tor“ în cuprinsul ei. Procedînd astfel — nu plan, ci în relief, nu „erudit“, ci „funcţional", nu e nevoie să rapor­tăm (aducem iarăşi un exemplu la întîmplare din exege­zele mai vechi) numele eroinei din postumele Sarmis şi Gemenii — iată la ce complicate şi de departe „surse" : „Tomiris — aflăm dintr-un comentar — este însă numele reginei massagenţilor (Tomyris), al cărei fiu îl ucisese Cyrus, după Herodot (I.CCXIV) şi pe care o pomeneşte şi Jordanes în De Getarum, cap. X“. In cele trei numere din august 1867 ale Familiei, la care colabora de un an şi mai bine, Eminescu putea citi continuarea suitei de ar­ticole Femeile în evul antic de Al. Onaciu, unde — prin­tre nume ca Myriam, Timandra, Lucreţia, Flavia, Mesa­­lina şi alte asemenea celebrităţi — e pomenită şi Tomyris, regina din Messegeta, „femeie cu calificări rare în guver­nare şi în bătălie". Pe Herodot şi pe Jordanes, Eminescu i-a cunoscut şi nemijlocit, nu încape îndoială, însă e mai probabil că lecturile timpurii, fie şi din izvoare de a do­ua mină cum erau amintitele articole din Familia, i-au vorbit, intr-un chip mai genuin. Procedînd la refacerea funcţională a tabloului culturii eminesciene, după Shakespeare ar mai fi de subliniat în­deosebi doi mari i poeţi străini care au vorbit sufletului e­­minescian de la un nivel al congenerităţii, făcîndu-l lu­­ător aminte asupra unor coarde ale marii sale harfe pe care, avîndu-le, le putea mînui cît şi ei. E vorba, întîi, de Byron, care cunoscuse un larg ecou şi în generaţiile înaintaşe de poeţi români, însă fără rezultate corespun­zătoare. E vorba, apoi, de Horaţiu, care începe să-l pre­ocupe mai cu osebire pe Eminescu de pe la 1977 înain­te, din care traduce, îi experimentează ritmurile, întoc­mirile strofice, dar mai ales îi ispiteşte complexa senină­tate dolorică de care el însuşi se simţea din ce în ce mai învăluit­­în cadrele de faţă nefiindu-ne cu putinţă, a­­cordăm cuvenita atenţie şi altor afinităţi ce ar fi de re­levat, în Hyperion. 2. Urmele lesne identificabile lipsind şi făcînd trebuitoare complicate periple, acolo acordăm a­­tenţia ce se impune — mai ales în legătură cu Luceafărul — lui Hölderlin. Novalis, Tieck, alţi exponenţi ai mare­lui romantism german, avuţi în vedere tot acolo, sunt po­sibil — chiar dacă şi nu absolut necesar de urmărit — în paralel cu vizionarismul romantic eminescian din vremea Panoramei deşertăciunilor şi a celorlalte compuneri li­rice aferente). Dincolo de ce am pus în lumină, Eminescu a putut cunoaşte majoritatea poeţilor de primă mărime ai lumii, direct sau prin traduceri şi referinţe de tot felul aduse de imensele sale lecturi. Insă fapt e că unii i-au vorbit mai curînd ca prozatori, ori i-au fost prilej de con­fruntare fugară, ori i-au oferit simplă „materie brută“ (Cerri, Keller etc.) din care a scos la iveală strălucirile știute. Ceea ce, oricum, e altceva decît acel „S-aduc cu tine mi-este toată fala“, a vers cu valoare de îndreptar la stabilirea ierarhiilor şi funcţiilor diferiţilor constituienţi ai culturii eminesciene. George MUNTEANU **

Next