Ateneu, 1964 (Anul 1, nr. 4)
1964-11-01 / nr. 4
REPORTER IShilaY REPORTER Sîntem în miezul unui ev de foc, Şi-i dăm a însufleţirii noastre vamă. Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi In flăcările noastre se destramă. ROMANTICII NICOLAE LABIŞ REPORTER — Ora 6 lirica Orele noastre sunt romantice. Ochii pot fi oglindă pentru interiorul acestor constelaţii ale lui Cronos, ochii sunt oglindă pentru orele noastre calde sau ale zăpezilor. Sîntem o generaţie iremediabil romantică, la noi totul este grav şi deplin, visurile, anotimpurile şi dragostea. De aceea am furat o oră din dansul celor douăzeci şi patru şi o supun discuţiei. Vă rog să o examinaţi cu toată răspunderea, fiindcă ne aparţine cu toate minutele, cu toate spiralele. La ora 6 păsări roşii şi albe şi negre părăsesc lumea vîntului şi vin să-şi înceapă mişcarea finală în muzeul ornitologului Dan Munteanu. La aceeaşi oră, doi oameni înfiinţează o stea. Victor Cupşa montează ultima termocuplă, Ion Boancă verifică panoul central de iluminat şi la Combinatul de cauciuc din Oneşti a început viaţa noului astru. Intr-un alt capăt al regiunii Bacău, un ins priveşte noua clădire a Casei de cultură şi vede intens cum va decurge solemnitatea primului gong. Acest director adjudean, Teodor Druică, doreşte de mult clipa bucuriei şi a artiştilor amatori. El a văzut luminile rampei, a auzit aplauzele, a simţit nervos cortina cînd Casa de cultură din Adjud se afla încă pe hîrtia de cale a proiectanţilor. Ora 6 lirică. In satele raionului Piatra Neamţ au poposit romanticii activişti ai Muzeului regional. Ei instalează aici istoria şi artele şi aşteaptă ivirea publicului colectivist cu emoţia rapsodului cînd se descoperă între oamenii pentru care cîntă. Vocea cunoscută a crainicului, de la Radio Bucureşti anunţă cu calm cotidian: „La al cincilea semnal va fi ora optsprezece“.» Aparent, nimic deosebit. Viaţa orelor se consumă, succesiunea este normală. Dar la actiagis, oră 18 doctorul Dorin Ionuş, directorul spitalului din Valea Rea a mai salvat un copil-problemă. Ora 1i este o oră obişnuită, începe un film, restaurantele sunt pline, de la Tokio se transmite superba săritură a lui Ioli, prietenul meu, poetul, învaţă hîrtia să-i asculte mişcările intime, inginerul Mircea Ciobanu se plimbă pe magistrala 2 din Oneşti, împlinită cu neastîmpărul său şi al prietenilor săi, constructorii. Mă gîndesc la harta romantică a regiunii. Dacă ar fi să răsară stele acolo unde sînt visători, întregul ei contur ar fi o mare a semnalelor luminoase. Semnale care se cheamă şi care spun prezent din Oneşti şi de la Piatra Neamţ, din adîncurile Comăneştilor şi din inimile fetelor săvineştene, de pe căile albastre ale oţelului din Roman, de pe cîmpurile adjudenie, odată cu sentimentul strugurilor, toamna. Mă gîndesc la prietenii mei, cercetătorii de la Stejaru, cum descoperă viaţa lacului Bicaz, cum visează la vasul modern pe care-l vor primi în curînd pentru cercetări ştiinţifice. Mă gîndesc la Elena Platon, care la această oră 18 citeşte în aparate complicate starea timpului. Ea este singură în cabana staţiei meteo de la Izvorul Muntelui, prietenii ei din eter îi dau însă zilnic bineţe, ei nu se cunosc după culoarea ochilor, nu s-au văzut niciodată. Mă gîndesc la viaţa interioară a orei 6 sau 7 sau 11 şi-mi reamintesc săptămîna poeziei, cînd aceşti romantici au respirat versuri, s-au recunoscut în eroii lirici, au aplaudat şi au meditat. Vocea Ninei Cassian suna ciudat de adolescentă in sălile pline ale poeziei. Aceasta se întîmpla în luna august, dar am certitudinea că acea săptămînă continuă. — Pornind--------------de la cucerirea polului Toți am citit despre bărbatul Roald Amundsen, toți am admirat nobila sa disperare cînd paşii se îngropau în zăpadă şi polul devenea din aproape departe, devenea tăcut şi iarăşi inaccesibil. Toţi am simţit frumuseţea gravă şi mîndră de a fi contemporani unii altora, savanţii cu făuritorii bunurilor, poeţii cu pionierii noilor pămînturi. Este o emoţie intimă a încrederii în dimensiunile omului, în certitudinea umanităţii romantice şi eroice. Este adevărat că imaginea desuetă a visului singuratic, plete în vînt, pelerină largă, se depărtează tot mai mult de respiraţia sensibilităţii noastre. Dar ce a fost autentic există, rămîne, are drepturi cetăţeneşti. Cred într-o legătură organică între bărbatul Amundsen şi echipajul navei „Voshod", între el şi tînărul medic Vasile Boguş, care a trecut apele umflate ale Cracăului pentru a ajunge la timp la patul unui bolnav, între el şi tinerii cercetători de la Stejaru, tăind iarna cu topoarele gheaţa lacului Bicaz, pentru a nu-şi întrerupe munca, între ei şi constructorii noului spital din Oneşti, clădire modernă cu plăci de renolit, pardoseală de faianţă colorată, izolaţie fonică şi scări de marmoră. Cred în această legătură, desigur nu cu semne de egalitate, dar cu o aceeaşi dragoste nedesminţită pentru inima omului. Iată deci în ce fel, pornind de la cucerirea polului vă invit pe drumuri romantice spre staţiunea de cercetări biologice Stejaru, unde un grup de oameni surprinde şi examinează noul şi unde media de vîrstă este de 27 de ani. Intr-adevăr, entomologul Vasile Ionescu, ornitologul Dan Munteanu, hidrobiologii Ion Miron şi Margareta Grasu, algologul Ion Cărăuşu reprezintă mai mult decit o adunare de gesturi zilnice dăruite ştiinţei. Se poate vorbi, cred, despre sensul unei concepţii febrile unde pasiunea noului ivită în vecinătatea unui lac născut din idee gravează filele unui vast poem contemporan. Tinerii cercetători ocupă laboratoare ample în această clădire cu forme ciudate. Pe pereţi, planşe, grafice, fotografii, pe birouri aparatură modernă, reviste de specialitate. Foarte multe dintre aceste publicaţii din Elveţia şi Franţa, din Olanda şi Austria conţin studii ale celor de aici. Preocupări ? Variate, desigur, dar nu ale unor oameni claustraţi în turnuri însingurate, ci izvorîte din necesităţi viabile, dintr-o permanentă pasiune a soluţiilor. Transcriem aici rezumatul acestor preocupări, ca pe o dimensiune de seamă a orelor noastre romantice: Vasile Ionescu studiază un grup de insecte din neamul albinelor, dăunătoare pentru unele plante cu valoare economică, Dan Munteanu a catalogat 104 specii de păsări, Ion Cărăuşu a descoperit că planctonul animal şi vegetal iese viu din tunelul şi turbinele de la Stejaru şi că astfel se rezolvă o însemnată problemă de alimentaţie pentru locuitorii din adîncul apei. Ion Miron a descoperit deosebite elemente faunistice, toţi la un loc urmăresc restabilirea unor asociaţii vegetale naturale în rezervaţia staţiunii. Există aici la Stejaru o mişcare permanentă a oamenilor, căruia nu-i rezistă nici vechimea istorică a locurilor, nici ceata leneşă a toamnei, în dans domol prin sensul munţilor. Am cunoscut staţiunea într-o dimineaţă fără mişcare cînd vîntul nu se afla nicăieri, am vizitat-o în octombrie cînd glasurile studenţilor în practică au trecut în ecou. Am văzut şi am cunoscut aici oameni care erau la curent cu ultimele filme, cu premierele teatrului pietrean, oameni tineri, mişcîndu-se cu degajare între cele 10.0000 volume ale bibliotecii ştiinţifice, vorbindu-mi cu pasiune despre aparatele lor de măsurători meteorologice „bune şi la polul nord" sau despre perspectiva vasului de cercetări, povestindu-mi unul despre altul, ca şi cum celălalt, prietenul, ar fi cel care merită laudele. Am văzut sute de păsări cărora Dan Munteanu le-a întrerupt zborul, dar n-am simţit nici o undă de regret, am ştiut că păsările zboară mai departe cu altă traiectorie în micul muzeu, am citit un dicton latinesc pe un perete al laboratorului de algologie: „Fugit irreparabile tempus" şi am ştiut că timpul nu fuge ireparabil prin aceste laboratoare, că orele şi zilele rămîn înăuntrul faptelor. Am văzut focul în ochii romantici ai oamenilor şi am ieşit în curte şi am auzit munţii. — Alb--------------------- Inchipuiţi-vă un dans al culorilor. Roşul Veneţian din pădurile cu toamnă, cenuşiul vîntului răspîndit printre copacii negri, galben şăgalnic, verde intens, portocaliu. Culori calde sau răcoroase învăţate la şcoală în chip de disc solar. Sentimentul cel mai profund l-am avut însă în aceste zile pentru gloria culorii albe, romantică, biruitoare şi optimistă culoare a medicinei. Sub lumina neliniştită a acestei toamne, în cabinetul circumscripţiei din Crăcăoani a avut loc o întrevedere între doi medici tineri. Vasile Boguş pleca, Sergiu Iliescu primea ştafeta culorii albe, casa de naşteri, micul laborator de analize, încrederea oamenilor din Mitocu Bălan şi amintirile predecesorului său despre apele înspumate ale Cracăului şi frumuseţea zveltă a trecerii acestor ape, cînd undeva, dincolo de ele, un om are nevoie de ajutorul altui om. Poate că doctorul Boguş, în această ultimă jumătate de ceas dinaintea plecării sale spre Bucureşti, rememora ritmurile celor patru ani petrecuţi în aceste locuri. Poate îşi amintea cum Ecaterina Iftimie a fost lovită de furtună, cum apele Cracăului au venit mari, cum el a trecut călare, cum s-a oprit de cîteva ori sub secundele ploii spre a administra medicamente bolnavei. Cum a venit la casa de nașteri din Magazia o femeie, Maria Arsenoaie, cum a pierdut singe, cum n-a putut intra Salvarea din cauza ploii, cum a învins el, doctorul, timpul şi kilometrii şi a făcut transfuzia la timp. Să zicem că Vasile Boguş, medic în curs de specializare, rătăcind seara printre cîntecele de neon ale Capitalei se depărtează de aceste amintiri, să zicem că absorbit de alte îndeletniciri le dăruie numai uneori un mic zîmbet, ele însă sînt vii în mintea oamenilor în satul de lingă Tîrgu Neamţ, de la ei le-am aflat cinci zile după plecarea sa, şi pentru că oamenii pot fi cunoscuţi după luminile sau umbrele pe care le lasă în urmă, am scris aici despre acest tovarăş Boguş, pe care nu l-am văzut niciodată, ca despre un vechi prieten. Pe coordonatele culorii albe l-am întîlnit pe doctorul Emilian Alexandru din comuna Livezi. Nu căutaţi pe harta regiunii Bacău o asemenea comună, ea se numeşte încă Valea Rea, simbolizînd adîncurile unei istorii tragice. Numele cel nou, mai aproape de sensul unui sat cu spital şi fără mortalitate infantilă se află deocamdată scris pe placarda de la şosea, prin grija unor romantici lucrători ai Sfatului regional care au anticipat apariţia decretului. In dicţionarul limbii române moderne cuvîntul „romantic" are următoarea explicaţie : „(cel) care se inspiră din romantism, care ţine de romantism, sau prezintă aspecte caracteristice acestui curent...". Aşadar doctorul Alexandru nu are nici o legătură ştiinţifică cu titlul acestui reportaj. Aş dori însă să transcriu aici, în continuarea explicaţiei din dicţionar, un fragment din biografia profesională a tînărului medic. A salvat o femeie bolnavă de inimă, Victoria Laslău, care a născut fără asistenţă specializată, a introdus în practica dispensarului mica chirurgie, a depistat cazuri de cancer precoce, este unul dintre cei mai buni conferenţiari ai căminului cultural, a redus numărul de hepatici de la 33 în anul 1963 la 7 în 1964. Ce forţă necunoscută creionează asemenea biografii? Cine l-a învăţat pe doctorul Dorin Ionuş să lupte cu un atît de grav sentiment al răspunderii pentru viaţa micilor săi pacienţi ? Cele trei secole dăruite Mirelei Roşu, lui Nicolae Simion, lui Ion Hîrlea şi Lenuţei Pavel sînt focuri aprinse de miinile medicului pentru că la rîndul lor alte mîini au aprins aceste flăcări în conştiinţa studentului adolescent, pentru că destinele educaţiei le veghează comuniştii, pentru că noi sîntem o generaţie iremediabil romantică. — Cum-------------------arătăm noi După ce am dat hîrtiei toate acestea, ar mai fi poate ceva de spus. Ar trebui descris oraşul Oneşti, pe care l-am văzut cu toţii parcurgînd cîteva etape decisive : directiva partidului, planşele proiectanţilor, setea de înălţime a tinerilor constructori, oraşul modern de azi, leagăn pentru cîteva mii de destine romantice. Ar trebui scris despre fiul de ţăran Ion Filip, care a trecut firesc prin cele 7 clase, apoi prin liceul seral şi şcoala tehnică şi acum bate la poarta mare a politehnicii. S-ar cuveni să se amintească aici numele inovatorilor Teodor Haş şi Culai Radu şi Adrian Moraru şi cum nesomnul lor s-a prefăcut în sunetul limpede al ideilor. Şi fata cu ochii înfloriţi de pasiune, Mihaela Avram, ar trebui amintită, pentru că ea aici la Oneşti a învăţat arta de a spune versuri şi acum este laureată a unui festival republican de teatru. Şi foarte multe s-ar putea scrie despre ochi , despre ochii noştri de la Săvineşti şi de la Adjud şi de la Piatra Neamţ, ochii noştri de muncitori sau de medici sau de ingineri sau de învăţători. Intr-un cuvînt, ar trebui să ne descriem, pentru că este necesar să se ştie cum visăm şi înfăptuim, şi visăm mai mult decit înfăptuim, şi este bine aşa, deşi din această cauză sîntem uneori trişti. Şi atunci cînd sîntem trişti ştim să o facem cu întreaga noastră fiinţă, la fel de intens ca atunci cînd ne bucurăm pentru că noi am învăţat să trăim toate zilele cu întreaga fiinţă. Şi ne plac furtunile şi ploaia şi versurile, ne place să ne întîlnim în viaţă cu felurite prilejuri, atunci ne recunoaştem şi ne mîndrim unii cu alţii. De sărbătorile noastre privim coloanele de pionieri, ni se pare că sîntem noi la o altă vîrstă, aşa cum li se pare altora că se recunosc în gesturile noastre. Credem în semnificaţia profundă a acestui vast schimb de ştafetă, este un lucru foarte serios să preiei şi să predai zilnic multe răspunderi. Aceasta este descrierea noastră. Ştiu că eroii mei îi dovedesc adevărul în fiecare zi a socialismului nostru victorios, în bătaia fierbinte şi sonoră a unui vînt romantic. Mihail Sabin 2 ateneu