Ateneu, 1971 (Anul 8, nr. 1-12)
1971-01-01 / nr. 1
OOOOO0 ©o 900000000 Receptarea culturii nu se poate face pasiv. Fie că e vorba de cultura generală, de că e vorba de cea de specialitate, o atitudine voluntară, activă, chiar polemică este o garanţie a însuşirii organice a culturii, este o garanţie a aplicaţiei noastre la cultură. Presa politică şi literară— cronică vie a epocii moderne — are o importanţă primordială în formarea culturală a cititorului nu numai datorită cantităţii uriaşe de informaţie pe care o vehiculează, ci şi datorită faptului că, adresîndu-i-se direct şi imediat după producerea evenimentului, îi solicită să ia atitudine, să-şi pună probleme, să răspundă la întrebările care frămîntă lumea contemporană. Că cititorul de azi nu urmăreşte indiferent paginile acestei vaste cronici, uimindu-se doar de cîte se întîmplă în lume, ci transformă revista ori ziarul pe care le citeşte în imense agore, unde se pun probleme esenţiale pentru el, pentru existenţa sa, în care, deci, trebuie să ia şi el cuvîntul, este un fapt dovedit, într-un fel, interesul faţă de o publicaţie sau alta poate fi apreciat şi după numărul participanţilor la această tribună imaginară. A-i urmări, cu stima cuvenită, constituie o datorie morală a editorilor publicaţiei respective. Redacţia „Ateneului“ primeşte zilnic zeci de scrisori dintre care multe referitoare la probleme literare şi de estetică, de istorie şi de filozofie, la viaţa culturală din diverse părţi ale ţării, la probleme ale editării şi difuzării cărţilor noastre etc., altfel spus se adresează redacţiei nu numai tinerii autori de încercări poetice — cărora li se răspunde sistematic la „poşta literară“ — ci şi cititorii care consideră că pot aduce o contribuţie la elucidarea sau aprofundarea unor diverse probleme. Reînnoind dialogul său cu aceşti cititori, redacţia ţine să precizeze că atunci cînd conţinutul şi ţinuta literară a articolelor primite vor fi satisfăcătoare, ele vor putea vedea lumina tiparului în ordinea determinată de profilul fiecărui număr. Cum în nu puţine cazuri o idee ori o informaţie interesantă e compromisă de o exprimare neglijentă ori aproximativă, vom încerca să reţinem în spaţiul acestei rubrici elementele valoroase ale comunicării corespondenţilor noştri. Nu vom ezita însă să semnalăm, aici, eventualele deficienţe, improprietăţi şi chiar să le discutăm cu o specială atenţie critică. Desigur, vom da curs şi acelor chestiuni care depăşesc posibilităţile de rezolvare ale redacţiei (sugestii pentru configurarea repertoriului teatral, cinematografic, editorial, etc.), semnalîndu-le instituţiilor şi forurilor specializate. * — începem comentarea ultimelor scrisori primite de redacţie cu cea a profesorului E. D. PETRESCU din Piatra Neamţ, care ne reproşează, pe nedrept, că nu publicăm articolele venite de la concetăţenii d-sale. Afirmaţia e vagă şi inexactă, ca, de altminteri, şi părerea că revista noastră ar fi, de la o vreme, mai exact de la reorganizarea administrativă a fostei regiuni Bacău, mai puţin sensibilă faţă de realizările culturale ■ale pietrenilor. Revedeţi, tov. E. Petrescu, o colecţie a Ateneului şi, atunci, neîndoielnic veţi recunoaşte caracterul tendenţios al părerii dv. Cit priveşte propunerea de a ne trimite mai multe articole despre Titus Hotnog, o primim cu interes şi pentru că ne întrebaţi „Ce ne-ar interesa şi cum?“, vă propunem să ne trimiteţi după apariţia volumului „Vrăbioiul alb“ la „Junimea“, un comentariu care ar putea întregi, cu date inedite, informaţiile privitoare la viaţa şi opera scriitorului. Actorul EMILIAN POPESCU din Iaşi ne trimite un articol intitulat : „Un amănunt inedit : Pierre de Ronsard de origine română“. Nu e deloc inedit amănuntul pe care-l evocaţi, problema e cunoscută specialiştilor, iar pentru marele public, articolul e prea specios. Concluzia dv. e insuficient argumentată, riscantă pentru cine şi-ar însuşi-o ; chiar istoricul problemei apare destul de confuz. Abordarea unei probleme de istorie literară ne interesează mai ales atunci cînd autorul se bazează pe documente realmente inedite ori propune noi interpretări documentelor cunoscute. — Profesorul GHEORGHE IRIMIA din Roman ne scrie foarte revoltat: „Mă număr printre cei care urmăresc întotdeauna cu atenţie noile apariţii editoriale in speranţa că voi avea odată la îndemînă, in munca didactică pe care o desfăşor, şi o serie de lucrări devenite din ce in ce mai necesare, dar care din nu ştiu ce motive sau prejudecăţi nu se reeditează“. După o lungă listă, pe care noi nu o mai reproducem, pentru că toată lumea ştie că în materie de istorie literară multe din reeditările necesare sunt încă aşteptate, autorul scrisorii Îşi exprimă părerea că e vorba de o minimalizare inadmisibilă a activităţii unor filologi şi istorici literari români de prestigiu. Chiar dacă „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“, de G. Călinescu încă nu a apărut, chiar dacă din bibliotecile noastre lipsesc Istoriile... lui N. Cartojan, G. Bogdan-Duică, O. Densusianu, chiar dacă pe N. Iorga îl cunoaştem doar prin cîteva din lucrările sale, opinia dv. ne dipere de o severitate exagerată. Noi avem convingerea că Editura Minerva, căreia li revine sarcina reeditării cărţii de istorie literară, va recupera intr-un timp scurt aceste absenţe. Promisiunile publice recente ale directorului „Minervei“, criticul Aurel Martin, au, credem, dată fiind fermitatea lor, darul să tempereze revolta dv. şi a celorlalţi cititori animaţi de această problemă. — Prof. ION I. GHELASE din Bucureşti ne-a trimis mai multe articole, pe teme foarte diverse, de la „Eminescu şi matematica“ sau „Cercetarea gîndirii social-economice a lui Mihai Eminescu“ pină la „Folclorul nunţilor in regiunea Bacăului“ (în care-s informaţii năstruşnice ca : „în bătătura (curtea) Nunului mare, femeile joacă pe rămăşag, „Kilabane“ (ca la uşa cortului)“, sau strigături ca : „O drăguţă Mocană ( cum îi sare peştelea“) şi „Nedeile, manifestări cu implicaţii culturale, social-economice şi naţionale în istoria poporului român“. Textele respective conţin, după părerea noastră, prea puţine elemente de cercetare ştiinţifică, in înţelesul riguros al termenului. Ion NEACŞU Revistă editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Bacău Redactor şef : RADU CÂRNECI Redactor şef adjunct : CONSTANTIN CĂLIN Secretar general de redacţie : GEORGE GENOIU Redacţia şi administraţia : Bacău, str. Războieni nr. 15, tel. 16071—12497 Abonamente : 3 luni = 9 lei, 6 luni = 18 lei, 1 an = 36 lei 40546 Tiparul executat Prezentarea grafică : la I P. Bacău CICERONE CERNEGURA ateneu - 2 MARIN PREDA — întîlnîre cu publicul băcăuan — V-am ruga să ne destăinuiţi dacă în cărţile dumneavoastră aţi ales personaje reale din locurile copilăriei. — Datorită cărui impuls ţineţi rubrica la „Luceafărul" ? — După o literatură saturată de ruralism, în ce măsură se mai poate face literatură ţărănească în prezent ? — Ce director de editură v-aţi gîndit la o reeditare a operei poetice a lui Bacovia ? — Care este tema romanului Moromeţii II ? E. Simion crede că e vorba de o civilizaţie dispărută. — Intrusul este un inadaptabil ? Cum explicaţi existenţa unui asemenea personaj în realitatea noastră ? — Care e cartea cea mai dragă din cele scrise ? — Ce înseamnă „curaj literar" — Sînteţi de acord cu afirmaţia lui Petru Popescu că satul nu merită atenţie ? — Aţi simţit nevoia să rescrieţi volumul II ? — Aveţi intenţia să mai scrieţi teatru ? — Ce părere aveţi despre proza care se scrie ? Ce filiaţii literare vă recunoaşteţi ? Care e prozatorul dumneavoastră preferat ? — In ce măsură urmăriţi viaţa actuală a satului românesc ? — Ce joc ocupă tineretul în preocupările dumneavoastră literare ? — Ce părere aveţi despre Sadoveanu ? Voi încerca să răspund la întrebările dv., să satisfac curiozitatea care le-a dat naştere şi, eventual, răspunsurile să prezinte interes şi pentru restul auditoriului. Voi căuta să răspund întîi acelor care sînt curioşi să ştie dacă Ilie Moromete e un personaj real sau numai imaginat de mine. Anul acesta, de cînd deţin rubrica de la „Luceafărul“, am încercat, încetul cu încetul, să fac unele destăinuiri, în măsura în care mi s-a părut mie că cititorul e curios şi că răspunsurile pe care le dau pot prezenta interes. Sigur că mulţi dintre dv. ştiu cum se scrie o carte de literatură şi cum fiecare carte are geneza şi explicaţiile cele mai diverse de la un scriitor la altul; totdeauna vom găsi o multitudine de fapte, de evenimente, de întîmplări care au dat naştere unui scriitor şi apoi unei anumite lucrări. Personajul acesta, Ilie Moromete, a existat în realitate, era tatăl meu. Era un om pe care n-aş putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult. S-a amestecat în sentimentele mele pe care i le mai păstrez şi dragoste dar şi admiraţie pentru personalitatea lui. Era un ţăran de o condiţie socială exact aşa cum l-am descris în cele două volume ale „Moromeţilor". Ideea de a scrie o carte despre un astfel de ţăran a apărut în adevăr de timpuriu, adică de la prima încercare literară pe care am făcut-o, cum poate bănuiţi, la şcoala normală unde am învăţat, cînd pentru revista şcolii sau cu alt prilej ni s-a cerut să compunem ceva ; atunci a apărut în embrion ideea acestui personaj. Foarte rudimentară, această schiţă (aşa cum arată orice lucru care n-a prins conturul complex care îl formează), dar pentru care profesorul de limba română m-a felicitat, spunîndu-mi cam bombastic : iată ţăranul român cu psihologia lui! M-au impresionat cuvintele profesorului şi aş putea spune că a apărut deodată în conştiinţa mea de elev aflat în căutarea unei vocaţii, ideea că ţăranul român cu psihologia lui e un teritoriu pe care eu îl pot dezvălui lumii întregi. Această idee s-a legat spontan, pe negîndite, de personalitatea tatălui meu. Am reluat ideea acestei schiţe în momentul în care am vrut să debutez în literatură, într-o mică povestire apărută în ziarul „Timpul". BLOC-NE3TE5 - bloc - notes - BLOC-NOTE5 - bloc - notes SPAF şi apărarea® poeziei Nu cunosc exact statutul Societăţii Poeţilor şi artiştilor din Franţa (SPAF); ştiu însă că se întruneşte anual in congrese, că acordă două mari premii internaţionale (unul de poezie, altul de pictură, dotate de preşedintele Republicii), că este pusă sub patronajul umăr membrii notorii ai Academiei Franceze (Jules Romains, Maurice Genevoix...), că are centre departamentele pretutindeni în Franţa, că este condusă de distinsul poet I şi eseist Henry Meillant, pe care Cocteau îl stima foarte mult... Că tot Henry Meillant este redactorul şef al revistei „Art et Poésie“, publicaţie trimestrială a SPAF, in al cărei sumar poţi găsi poezie franceză şi străină, eseuri despre poezie, reproduceri indicînd diversitatea, dinamica picturii, propensiunea ei etc. Pagini întregi salută poezia cea mai tinără oferindu-i spaţiu de cunoaştere, încurajînd-o. Printre premiile SPAF, citeva sunt oferite exclusiv celor mai tinere valori lirice, indiferent de provenienţa lor geografică. O astfel de încurajare programată, acoperind teritorial aproape toate departamentele Franţei, motivează poate în cea mai mare măsură sloganul estetic al Societăţii: „Să luptăm pentru o veritabilă descentralizare culturală“ care, în termeni metaforici şi semnat Jean Coceau, stă in fruntea revistei: „L’art est une grande vibration ou personne ne dépasse persoane“. Adică, în principiu, aşa trebuie să stea lucrurile ; în cadrul acestei vibraţii generale care este Arta, centrul să nu „depăşească“ provincia, provincia să aibă drept de existenţă artistică egală cu activităţile concentraţionare din metropolă. Dar mai există ceva care deosebeşte SPAF de orice alte societăţi artistice din capitală şi în genere din Franţa . SPAF doreşte să realizeze o comunicare estetică între autori, artişti şi public, iată un scop de o mare nobleţe şi generozitate. Cum să realizezi concret aşa ceva ? Ceea ce se produce în creuzetul intim al poeziei, cînd aceasta se naşte mereu individual nu devine sir et simpliciter un bun de agora, unanim disponibil ca un element cosmic oferit vederii tuturora. Dar oricum, aceasta e o dorinţă organizată a Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa şi ea se manifestă mai ales sub forma apărării poeziei. Faţă de dispersia stilurilor, împotriva limbajului criptic, a incomunicabilităţii limbajului liric practicat(ă) In ultimul timp pretutindeni, împotriva acelei poezii care nu-şi găseşte cel puţin un cititor conştient, SPAF şi-a propus să militeze obiectiv opunîndu-i propria ei poetică. Desigur, această ultimă formă de liniştit şi concret militantism poetic, nu poate fi respinsă ; este un domeniu al opoziţiei estetice faţă de valul aproape general de anti-poezie sau nonpoezie. O opoziţie cu aţii mai necesară cu cit, se ştie bine, grupările de anti-poezie sunt organizate, aşa cum constatasem şi la a IX-a Bienală Internaţională de Poezie din Belgia, septembrie 1970, unde am luat parte la desfăşurarea unei mese rotunde, însoţită de numeroase expoziţii dedicate poeziei concrete, indefinibilă înşiruire de graferie. Ei bine, autorii unor astfel de figuri geometrice au susţinut că poezia concretă este poezia viitorului, ceea ce, evident, ne-a fost, ne va fi greu să credem... Tot in septembrie trecut, am avut plăcerea să particip la al XII-lea congres al SPAF care s-a ţinut la La Baule pe Cote d’Amour , în această staţiune care trece în Europa printre cele mai frumoase, poeţi şi pictori din toate colţurile Franţei au dezbătut timp de două zile rosturile artei de azi şi-au făcut reciproc confesiuni şi dedicaţii, i-au ascultat pe cei mai tineri poeţi, au organizat expoziţii de pictură şi poezie (editată) cu vinzare. Evident, s-au acordat premii: Marele Premiu Internaţional de Poezie i-a revenit lui Charles Le Quintrec, unul din cei mai viguroşi poeţi contemporani francezi, în timp ce premiul similar de pictură l-a încoronat pe Jean Abadie. Numeroase premii au fost acordate tinerilor, celor mai tineri poeţi membri ai SPAF. Ceea ce nu poţi înregistra din lectura multor plachete şi volume expuse sau oferite personal, realizezi în cadrul unor recitaluri de poezie. Însoţită de muzică sau survenind în urma unor frumoase dansuri folclorice, această poezie — poezia care mi-a rămas puternic în minte din clipele în care se desprindea spectacular un sunet şi lumină — îţi vorbeşte de legătura cu universul, de o geografie fără margini pe care stăpîneşte omul, omul demn să construiască sau să distrugă. Nu vreau să spun că aceasta este tema unică obsesională a poeţilor pe care i-am cunoscut la La Baule, dar de la Emile Cocher, care înalţă Rezistenţei accente ironice, pină la tinăril Daniel Slimak, poetul descoperit de Frangois Mauriac, e poate pasul ce trebuie să fie făcut la modul simbolic între două generaţii ce se descoperă ideatic, in memoria umanităţii, adică în literatură. Daniel Slimak (Premiul al ll-lea Internaţional), fără să de un coeficient estetic pentru aprecierea celorlalţi : Anick du Cleziau, Michel Michaud (bun metaforist excesiv), Francine Caron etc., este totuşi un semn. Un semn care spune că adevărata poezie nu este numai un nesfîrşit şah lexical din care poate lipsi gîndirea socială. Or, poeţii SPAF pledează pentru o poezie, pentru o artă care să se reîntoarcă omului, capacităţii sale de a gindi în eternă conexiune cu semenul său. Spre o astfel de poezie s-au îndreptat întotdeauna premiile SPAF, inclusiv cele ale anului 1970. Mi-a revenit cinstea ca, la al XII-lea Congres SPAF să pronunţ o scurtă conferinţă , „Aiinităţi poetice romăno-franceze“, care a apărut, de altfel, în revista „Art et Poesie“. A fost un prilej de rememorare pentru un public elevat a unor linii inefabile care au unit şi unesc din demult spirtualităţile română-franceză. A fost un prilej de evocare a valorilor literare româneşti de ieri şi de azi cunoscute în Franţa , preşedintele şi alţi membrii marcanţi ai Societăţii, şi-au exprimat dorinţa unei cunoaşteri bilaterale mai profunde, au salutat relaţiile literare — Ateneu — Art et Poésie — ,s-au exprimat pentru lărgimea şi diversificarea acestora. Aici, la La Boule, am verificat încă o dată adevărul că străinii ne stimează, că vor să ne cunoască şi mai bine, şi că, dacă pe un meridian oarecare, suntem mai puţin cunoscuţi, numai noi sîntem de vină pentru aceasta. Uităm prea uşor importanţa majoră, operativă a principiului continuităţii. Constantin CRIŞAN Peliculă şi cultură Multă vreme ne vom aminti virulenţa polemică a finalului din filmul „Z". După preluarea puterii de către armată, libertăţile democratice au fost suspendate şi noua administraţie militară a pus în practică o lungă listă de interdicţii. Mai elocventă decît o suită de imagini filmice, lista invadează ecranul, aprofundînd în conştiinţa spectatorilor sensurile grave ale acestui excepţional film politic. Am văzut pelicula lui Costa