Biserica şi Şcoala, 1941 (Anul 65, nr. 1-52)

1941-01-05 / nr. 1

Nr. 1, 5 Ianuarie 1941 BISERICA ŞI ŞCOALA Pag. 3 Vrăjmaşul cel mare al grăierei cuviincioase e grăirea păgănească, poliloghioasă. Pierderea de vreme. Nu e o taină numai a zilelor noastre faptul că cei cari vorbesc puţin şi săvârşesc mult, vor ajunge mari şi stă­pânii viitorului. Domnul Hristos birui şi pentru aceea că a fost scurt la învăţătură, la vorbă. La rândul lui apoi, se bucura nespus de mult când întâlnea ace­a­ scurţime în căile cari duceau la el. Când găsea râvnă de fulger in rugăciunile cari i se făceau Un sutaş de pildă, La făcut mare bucurie fiindcă tot ceea ce- i cerea era doar o vorbă, „un cuvânt" „Nu te mai osteni la casa mea. Zi numai cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea“ Cerea puţin de tot. Pe când ispititorul, cerea să prefacă pietrile în pâini ori să se arunce de pe templu jos. Grai şi mai scurt, însă tot de mare preţ, a fost apoi fi­ul femeii aceleia, care doar s’a atins de poala hainei lui şi s’a vindecat de neputinţă. Şi apoi grâirea tâlharului: „Pomeneşte-mă Doamne întru imbârăţia ta“. Grăieşte dar numai cât trebuie. Ceea ce trebuie. Cu­vântul care determină, cucereşte şi măntuieşte Fiindcă • „Glasul celui nebun vine din mulţimea de vorbe“ (Ed. V, 2). ie­r : „Luaţi seama deci, cum auziţi“ (Luca VIII, 18). Da, fii cu luare aminte apoi şi la ascultat. In tot locul, dar, mai ales in biserică Aici se întâmplă de nu as­culţi cum se cuvine d­e trei pricini. întâia e nebăgarea de seamă. Lenevirea cu mintea. Te laşi dus de gâ­tdurile tale şi nu de ceea ce spune preo­tul. Iţi plimbi ochii şi mintea peste veşmintele lui, peste ceea ce ai fâcut ori ori vei face mâine. Şi te alegi cu nimic. A doua ispită din timpul ascultatului e duhul de împotrivire voită, de defăimare. Asculţi ca să bagi devină celui care vorbeşte. Ca să zici tot des: „De ce nu face el aşa?“ Ori ca să-ţi zici tot in sine-ţi: „Nu i aşa!" De bună seama nu i oprită cercetarea evlavioasă a­­supra a ceea ce spune chiar şi ispravnicul cerului. Aşa cum o făceau locuitorii din Bereia, pe cari îi laudă evanghelistul .• „Aceştia erau mai mărinimoşi decât cei din Tesalonic; ei primiră cu toată osârdia şi zilnic cercetau scripturile ca să vadă dacă lucrurile sunt aşa“ (Fapte XVII, 11). N’are loc însă în sfânta biserică nici cum cercetarea şi curiozitatea de ntrunire ori chiar şi cea academică, cari te face din vreme ă-ţi zici: „Ia să vedem ce spune? Cum o spune?“ învăţarea din biserică, pe care fiecare o doreşte cât mai deplină şi adevărată, nu e totuş decât desfăşurarea unor porunci dumnezeeşti. Cui­­ ar trece prin cap, de pildă, ca la citirea unui testament care-l înştiinţează că moşteneşte un şir întreg de averi, să bage de vină că testamentul e scris prea urît ori că e citit prea pe nas ? De aceea, în faţa celui mai slab vestitor de adevă­ruri dumnezeeşti, singurul lucru bun pe care îl poţi face, e să te rogi. A treia ispită în privinţa aceasta (nu vreau să zic că nu sunt şi altele) e continua aplicare a ceea ce asculţi asupra aproapelui tău. Să zici de pildă când e vorba de­spre mândrie: „întocmai ca şi vecinul meu“. Ori când e vorba de lux şi găteală, să priveşti cu înţeles şi stăruitor pe cu­tare persoană de lângă tine. Ori­cât ai fi de curat, predica ţi se adresează întâi şi întâi ţie. Descoasă te numai. Cum zicea un rege, căruia îi pârâu sfetnicii că predicatorul a fost prea aspru: „Preo­tul şi a fâcut datoria, rămâne acum să ne-o facem noi pe a noastră“. * * * „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu XII, 34). E şi puţină laudă şi încurajare în cuvintele acestea. Dacă rămâi însă până la sfârşit tot numai la atâta, ce ai făcut ? Tot eşti sortit peirii. Prin anul 1870, unsprezece alpinişti s’au rătăcit în munţii înzăpeziţi pe cari îi urcau. După zece ori douăs­­prăzece zile de căutare zădarnicâ a drumului au căzut frânţi de oboseală şi frig. Au fost găsiţi morţi numai la cinci paşi depărtare de calea care­­ ar fi putut duce acasă Nu ştiau de ea. Aşa­­ şi în cele ale împlinitului sufletesc, Te abaţi o viaţă întreagă, eşti numai la cinci paşi de adevăr, „nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu“ ca şi cărturarul care ispitea pe Mântuitorul, îţi mai lipseşte abea „un lucru“, ca acelui tânăr oarecum îndrăgit de Domnul Hrstos, şi totuş, eşti un mare primejdie „Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într’o singură poruncă, s’a fâcut vinovat faţă de toate poruncile“ (lacob 11, 10). Doamne, alege bine pe cei cari s’au silit din toate puterile să ajungă până la Tine însă nici cum nau putut, dintre aceia cari o viaţă întreagă s’au mulţumit doar cu atât: să nu fie departe de împărăţia Ta Gh. Perva Apa sfinţita Biserica lui Hristos este locul unde se con­tinuă în mod tainic viaţa Mântuitorului — sub forma cultuală — dela minunata naştere din Fecioara Maria, până la înălţarea Sa la cer. Dumnezeu de aceea s’a făcut om ca omul dease­­menea să se îndumnezească prin cult şi viaţă fără prihană. In biserică se pregăteşte omul pentru viaţa de apoi prin sfintele taine, cu ajutorul că­rora dobândeşte de sus dar şi har. Tot ca un mijloc de câştigare a harului divin, afară de sfin­­tele taine mai sunt diferite forme de cult, cari deasemenea tind la întărirea şi înălţarea spiri­tuală a omului spre cele înalte, ca sfinţirea a­­pei, sf. bisericii şi sfinţirea altor lucruri necesare cultului creştin. Ca un simbol natural al cultului creştin este socotită şi apa, folosindu-se şi întrebuinţându-se la cele mai multe acte liturgice.

Next